Decizia civilă nr. 1886/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1886/R/2011
Ședința publică din 19 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTORI: A. C.
: A. A. C.
G. : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 395 din 24 februarie 2011 a Tribunalul Maramureș, pronunțată în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu intimații S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- PRIN D. G. A F. P. M., având ca obiect despăgubiri în temeiul L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, prin motivele de recurs depuse la dosar de către reclamanta recurentă, s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Se constată că, la data de 10 mai 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri.
La data de 17 mai 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului recurent un înscris, prin care solicită judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 39 5/(...) pronunț ată de Tribunalul M aramureș, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta B. V. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În considerente se reține că prin sentința penală nr. 469 din 22 februarie 1949 pronunțată de T. M. C. B. D. bunicul reclamantului a fostcondamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, 1000 lei amendă corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 327 alin. 1 și 3 Cod penal.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumeră care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat bunicul reclamantului se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr.
2..
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D. - Lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la
R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioadacomunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit.a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, respectiv suma de 200.000 lei și 111.750 lei reprezentând reactualizarea cu rata inflației a sumei de 1000 lei amendă aplicată prin sentința penală și drepturile salariale ce s-ar fi cuvenit pe perioada detenției s-a apreciat că aceste pretenții nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamantul și-a întemeiat în drept aceste pretenții pe dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2.. Conform acestui text de lege se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada (...) - (...), sau a L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Din cele de mai sus reiese că, legea precizează că, daunele ce pot fi acordate vizează bunuri ce au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Ori pretențiile solicitate de reclamant și care vizează amenda penală achitată și drepturile salariale nu intră în categoria bunurilor enumerate în mod expres în textul de lege amintit.
În cursul procesului reclamantul a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
R. fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și
3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele D. nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice penru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
C. constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr.
883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată, instanța a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul 2010. termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și D. - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. A. că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Reținându-se că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din Constituția României. Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din Constituție consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..
Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situație arătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamant și anume mai multe Rezoluții CE și Declarația de la V. nu au putu fi luate în considerare. Conform dreptului comunitar izvoarele primare sunt Tratatele, protocoale, iar izvoarele secundare sunt: regulamentul, directiva și decizia. Obligatorii sunt toate cele arătate cu precizarea că, tratatele cu protocoalele aferente și regulamentele sunt obligatorii fără transpunerea lor în sistemul de drept național.
Pe cale de consecință urmează instanța a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
La cuvântul în fond reprezentanta reclamantului a formulat, oral, un nou petit, și anume constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, petit care de asemenea va fi respins, fiind formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 112, art. 132 Cod procedură civilă. A. nu împiedică dreptul de a se formula o nouă cerere într-un dosar separat, deși condamnarea suferită vizează o infracțiune care se regăsește printre cele enumerate de L. nr. 2. ca fiind condamnare de drept.
Î mpotriva acestei sentințe, a declar at în termen leg al recurs reclamantul, solicitând, în principal, casarea ei și trimiterea cauzei sprerejudecare, în subsidiar, modificarea ei, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului său, reclamantul învederează că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, făcând o analiză sumară și incompletă a temeiurilor de drept invocate, fără a lămuri cauza sub toate aspectele.
A., judecătorul fondului nu și-a exercitat rolul activ prev. de art. 129 alin. 5 Cod proc.civ., raportat la art. 4 pct. 3 din L. nr. 2., întrucât a considerat că, neexistând dosar C., nu se impune refacerea dosarului de condamnare.
A fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului, prin respingerea cererii de amânare formulată de aceasta în vederea studierii răspunsului de la C.
Au fost aplicate greșit normele de drept substanțial, apreciindu-se că termenul de prescripție a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a D. - lege nr. 1., în condițiile în care, potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cea de acordare a despăgubirilor se prescrie în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii.
D. nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci doar celor înregistrate ulterior, întrucât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului, până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O., a se vedea cauza
Blecic contra Croației, hotărârea din (...), paragraful 81, ca și jurisprudența internă, respectiv aceea a Curții de A. O., incertitudinea juridică privând-o pe reclamantă de dreptul la un proces echitabil.
Reclamantul ar fi privat de dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 și discriminată în raport cu alte persoane care au obținut drepturile prevăzute de L. nr. 2., în condițiile în care nu este în culpă pentru durata procesului.
În mod greșit a reținut instanța de fond că cererea de constatare al caracterului politic al condamnării a fost formulată abia cu ocazia cuvântului în fond, fiind cuprinsă încă în cererea de chemare în judecată.
Greșit nu au fost acordate daunele materiale, amenda corecțională și cheltuielile de judecată reprezentând „bunuri incorporabile";, ieșind din patrimoniul celui condamnat în mod forțat și incluzându-se în categoria bunurilor confiscate.
Pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, considerentele hotărârii obiect al recursului.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat
la dispoziți ile art. 3041 Cod proc. civ., curtea apreciază c ă acesta nu este
fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
A., inițial, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul și-a fundamentat acțiunea exclusiv pe dispozițiile legii speciale de reparație, respectiv art. 1 alin. 2 și art. 5 alin. 1 și 3 din L. nr. 2., pentru ca, ulterior, în urma pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ce a lăsat fără temei legal cererea, declarând neconstituțional textul art. 5 alin. 1 lit. a din lege, să-și precizeze temeiul juridic, invocând dispozițiile legale arătate în cuprinsul recursului, raportat la care instanța de fond a invocat excepția prescripției extinctive.
În realitate, dispozițiile unei legi speciale pot fi invocate alături de cele cuprinse într-o lege generală doar în măsura în care legea generală completează legea specială, nu și în situația în care prevederile legii speciale înlătură prevederile legii generale, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
În situația acțiunilor întemeiate pe dispozițiile L. nr. 2., avem de a face cu acțiuni în repararea unor daune produse de regimul comunist unor categorii de persoane, respectiv celor care au suferit condamnări politice în sensul legii speciale. Conform jurisprudenței Curții Europene a D. O., invocată în decizia Curții Constituționale, statul nu este obligat să repare astfel de prejudicii, dispozițiile convenției neimpunând statelor membre vreo obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor (adică de statele comuniste), iar, atunci când o fac, au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor, acordarea daunelor morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă neconstituind o obligație legală a statului, care își are izvorul în trecut, statul acordând compensații în echitate, prin legi speciale, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale. Finalmente, Curtea Constituțională a apreciat că inclusiv recunoașterea condamnării produce o satisfacție de ordin moral, iar legile anterioare care au acordat o serie de drepturi persoanelor aflate în astfel de situații, reprezintă o despăgubire dreaptă, echitabilă, rezonabilă și proporțională cu gravitatea și suferințele produse prin condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.
Faptul că ultima lege specială de reparație a dat o definiție legală coerentă condamnărilor cu caracter politic nu înseamnă că obiectul ei diferă de cel al D. - lege nr. 1. și al celorlalte legi anterioare de reparație, sub aspectul persoanelor îndreptățite la reparație, acest aspect fiind reținut și în considerentele deciziei Curții Constituționale.
Iată, așadar, că nu pot fi invocate dispozițiile generale ale Codului civil privind răspunderea civilă delictuală a statului pentru prejudiciile cauzate de predecesorul său, statul comunist, statul având posibilitatea, dar nu și obligația legală de a repara astfel de prejudicii prin adoptarea unor legi speciale, or legea specială ce a constituit fundamentul acțiunii reclamantului a fost declarată neconstituțională, dispozițiile dreptului comun neputând fi invocate, în condițiile în care acestea nu completează legea specială.
Oricum, prima instanță a ales să invoce și să soluționeze cu precădere excepția prescripției extinctive și nu excepția inadmisibilității acțiunii fundamentată pe dreptul comun, însă, din considerentele arătate deja, dispozițiile legii speciale nu pot fi combinate cu cele ale dreptului comun,deci nu poate fi invocată răspunderea civilă delictuală reglementată de codul civil și termenul de prescripție a dreptului la acțiune prevăzut de legea specială.
Termenul de prescripție prevăzut de legea specială ar putea fi considerat cel mult o cauză întrerupătoare a termenului de prescripție în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din D. nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, fiind vorba de o recunoaștere a dreptului pretins, însă aceasta doar în măsura în care ar fi intervenit în cursul termenului de prescripție, ceea ce nu este cazul, termenul de prescripție începând să curgă cel târziu de la data adoptării D.-lege nr. 1., când statul a recunoscut anumite drepturi persoanelor condamnate politic și, în general, existența condamnărilor cu caracter politic.
Referitor la motivul privind discriminarea, nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție, deoarece excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei, iar admiterea ei lasă fără suport legal, nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională, în măsura în care ar fi fost pronunțată o astfel de hotărâre anterior admiterii excepției.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. A., deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-lege nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constantă în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta are două capete de cerere, primul se referă la acordarea daunelor morale, iar al doilea la acordarea daunelor materiale pentru condamnarea suferită prin sentința penală nr. 469/1949 a T.ui M. C., neexistând un capăt de cerere privind constatarea caracterului politic al acestei condamnări, așa cum corect a reținut prima instanță, un astfel de capăt de cerere fiind formulat abia la ultimul termen de judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. 1 Cod proc. civ.
Referitor la neacordarea daunelor materiale, așa cum rezultă din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., acestea se referă doar la valoarea bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă acestea nu au fost restituite în natură, așadar, la pedeapsa complementară a confiscării averii sau, eventual, măsura de siguranță a confiscării speciale și nicidecum la restituirea amenzii aplicată ca pedeapsă principală ori a cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal.
Neacordarea unui termen pentru studierea răspunsului de la C. nu afectează dreptul la apărare, reclamanta neinvocând apărări noi în recurs, pe care ar fi putut să le invoce în fața primei instanțe, dosarul C. fiind, oricum, irelevant, raportat la soluția dată celor două capete de cerere inițiale, conform motivelor mai sus reținute.
În temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., curtea,
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE L.,
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile numărul 395 din 24 februarie 2011 a T.ui M., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 mai 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
G.
ANA I. A. C. A. A. C.
C. B.
Red. CAA dac. GC
2 ex/(...)
Jud. primă instanță: G. P.
| ← Decizia civilă nr. 1889/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 5037/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
