Decizia civilă nr. 1887/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1887/R/2011
Ședința publică din 26 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : ANA I.
JUDECĂTORI :A. C.
: A. A. C.
G. : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamantul F. I. împotriva sentinței civile nr. 396 din 24 februarie 2011 a Tribunalul
Maramureș, pronunțată în dosarul nr. (...) în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - PRIN D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri - L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 17 mai
2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului recurent F. I., note de ședință prin care solicită judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri.
La data de 9 mai 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului ca nefondat.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 396 din 24 februarie 2011 a Tribunalul Maramureș, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul F. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul că prin sentința penală nr. 466 din (...) pronunțată de T. M. C. reclamantul F. I. a fost condamnat la
25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 1 Cod penal. De asemenea a fost obligat la 500 lei cheltuieli de judecată.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
Prin D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, respectiv suma de 200.000 lei reprezentând reactualizarea cu rata inflației a sumei de
500 lei cheltuieli de judecată, instanța a apreciat că aceste pretenții nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamantul și-a întemeiat în drept aceste pretenții pe dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2.. Conform acestui text de lege se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada (...) - (...), sau a L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
În cursul procesului reclamantul a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, instanța a constatat că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția R.iei privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr. 883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul
2010. Termenul de prescripție a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și D. - L. nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. Astfel că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. C., dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Reținându-se că deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din Constituția
R.iei. Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din Constituție consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..
Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situație arătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamant și anume mai multe
Rezoluții CE și Declarația de la V. nu au putut fi luate în considerare. Conform dreptului comunitar izvoarele primare sunt Tratatele, protocoale, iar izvoarele secundare sunt: regulamentul, directiva și decizia. Obligatorii sunt toate cele arătate cu precizarea că, tratatele cu protocoalele aferente și regulamentele sunt obligatorii fără transpunerea lor în sistemul de drept național.
Pe cale de consecință, instanța a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
La cuvântul în fond reprezentanta reclamantului a formulat, oral, un nou petit, și anume constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, petit care de asemenea a fost respins, fiind formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 112, art. 132 Cod procedură civilă. Aceasta nu împiedică dreptul de a se formula o nouă cerere într-un dosar separat, deși condamnarea suferită vizează o infracțiune care se regăsește printre cele enumerate de L. nr. 2. ca fiind condamnare de drept.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamantul, solicitând în principal casarea sentinței atacate și trimitereacauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinței atacatee în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 312,
304 pct. 8 și 9 și art. 3041 Cod proc.civ., recurentul a arătat următoarele: fără a preciza în mod exact care dintre motivele invocate se încadrează în textele arătate. Instanța face o analiză sumară și incompletă a temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 1 din L. nr. 221/20009, Declarația Universală a D. O., Convenția E. a D. O., Tratatul de P., jurisprudența CEDO. Instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prev. art. 4 pct. 3 din L. nr. 2., respectiv nu a analizat toate înscrisurile și a respins cererea de amânare în vederea angajării unui avocat, deși a fost prima cerere de amânare formulată în cauză. Instanța de fond avea obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele, pentru o cunoaștere temeinică și corectă a situației d fapt și de a reface dosarul condamnării în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Cu toate acestea în mod greșit constată că daunele solicitate de reclamanți sunt prescrise, că termenul de prescripție a început să curgă în anul 1990, odată cu apariția D.ui - lege nr. 1., ignorând faptul că prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o repunere în termenul de prescripție. Aceeași instanță urmare a declarării neconstituționale a art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. reține și aplică în mod greșit decizia nr. 1. a C. C. în cauză, încălcând astfel principiul neretroactivității și jurisprudența Convenției E. a D. O.. Instanța de fond avea obligația să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate că ar exista o discriminare, neegalitate între părțile care au putut obține o hotărâre judecătorească până la (...) față de celelalte părți, care din cauza tergiversării judecării cauzei și-au pierdut această șansă, și să facă aplicarea art. 1 din protocolul nr. 12 la C. Același tratament egal este recomandat și de alte acte normative internaționale pentru cei care au suferit condamnări cu caracter politic, care au fost supuși unor tratament inumane, discriminării pe criterii politice, etc. În cauză sunt incidente și prevederile Declarației Universale a D. O. și Convenția E. a D. O. invocate în fața instanței de fond, întrucât Constituția R.iei în art. 20 prevede că atunci când există neconcordanțe între pactele și tratatele a drepturilor omului la care R. este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Instanța de fond nu a ținut seama nici de dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția R.iei, potrivit cărora deciziile curții constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Potrivit acestui text de lege, dispozițiile constatate c neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial dacă în cest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen dispozițiile neconstituționale fiind suspendate. În aceste condiții, și având în vedere că legiuitorul nu a intervenit până în (...) pentru a modifica prevederile atacate, începând cu (...) prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. și-au încetat aplicabilitatea însă numai pentru viitor. Prin întâmpinarea depusă, intimatul s-a opus admiterii recursului, invocând decizia nr. 1358 a C. C.. Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi. Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr. 10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 214/1999. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 214/1999 și L. nr. 2.. Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății. Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă. Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ. Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional. Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992. Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice. În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O.. Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ. Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. Reținând aceste considerente, raportat la deciziile C. C., sentința pronunțată de Tribunalul Cluj fără a aștepta expirarea termenului de 45 de zile este legală. Urmare declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., reclamantul și-a precizat temeiul juridic al acțiunii (f. 96) ca fiind art. 998-999 C. civil. Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele: Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";. Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr. 167/1958. Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamantul ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei. În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamantul era liber și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist. Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în R. au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc. Acceptând că reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamantul a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R.iei, care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";. Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R.iei în Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul deprescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al Convenției E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E : Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F. I. împotriva sentinței civile numărul 396 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosarul numărul (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. ANA I. A. C. A. A. C. C. B. Red. IA dact. GC 2 ex/(...) Jud.primă instanță: P. G.
| ← Decizia civilă nr. 3415/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 43/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
