Decizia civilă nr. 1888/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1888/R/2011
Ședința publică din 26 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTORI : A. C.
: A. A. C.
G. : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 399 din 24 februarie 2011 a Tribunalul Maramureș, pronunțată în dosarul nr. (...) în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE -. D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri - L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 17 mai
2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantei recurente, note de ședință, prin care solicită judecarea cauzei în temeiul art. 242 C.pr. civ..
La data de 10 mai 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor
Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de T. M..
C U R T E A
Prin acțiunea civilă înregistrată sub numărul de mai sus, reclamanta P. M. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța pârâtul să fie obligat la daune morale de 150.000 Euro sau echivalent în lei și 100.000 lei reprezentând despăgubiri materiale actualizate cu rata inflației urmare a obligării la cheltuieli penale.
Prin Sentința civilă nr. 399 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureșîn dosarul nr. (...) s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta P. M. încontradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Sentința penală nr. 598 din 13 aprilie 1950 pronunțată de T. M. C. P. G. tatăl reclamantei a fost condamnat la 3 luni și o zi închisoare și
2000 lei amendă corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei democratice prevăzut de art. 327 alin. 3 Cod penal.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumeră care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
Din textele de lege mai sus redate reiese că prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantei se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În consecință nu mai există temei juridic pentru acordarea de sume de bani cu titlu de daune morale.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamantă, respectiv suma de 100.000 lei reprezentând despăgubiri materiale actualizate urmare a obligării la cheltuieli penale s-a apreciat că aceste pretenții nu sunt fondate.
Reclamanta și-a întemeiat în drept aceste pretenții pe dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2.. Conform acestui text de lege se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada (...) - (...), sau a L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Din cele de mai sus reiese că, legea precizează că, daunele ce pot fi acordate vizează bunuri ce au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Ori pretențiile solicitate de reclamantă și care vizează cheltuieli penale nu intră în categoria bunurilor enumerate în mod expres în textul de lege amintit.
În cursul procesului reclamanta a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
R. fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și
3 din Decretul 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele Decretului nr.
31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, se poate constata că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția R.iei privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr. 883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamantă în anul
2010. Termenul de prescripție a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și Decretul - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictaturainstaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. Astfel că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat, art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Reținându-se că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din Constituția R. Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din Constituție consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..
Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situație arătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamant și anume mai multe Rezoluții CE și D. de la V. nu au fost luate în considerare. Conform dreptului comunitar izvoarele primare sunt Tratatele, protocoale, iar izvoarele secundare sunt: regulamentul, directiva și decizia. Obligatorii sunt toate cele arătate cu precizarea că, tratatele cu protocoalele aferente și regulamentele sunt obligatorii fără transpunerea lor în sistemul de drept național.
S-a mai arătat că la cuvântul în fond reprezentanta reclamantei a formulat, oral, un nou petit, și anume constatarea caracterului politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, petit care de asemenea a fost respins, fiind formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 112, art. 132 Cod procedură civilă. Aceasta nu împiedică dreptul de a se formula o nouă cerereîntr-un dosar separat, deși condamnarea suferită vizează o infracțiune care se regăsește printre cele enumerate de L. nr. 2. ca fiind condamnare de drept.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P. M. solicitând în principal casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare T. M., pentru cercetarea cauzei pe fond, iar în subsidiar modificarea în totalitate a sentinței și rejudecând cauza admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivare s-a arătat în esență că instanța de fond nu a analizat cauza prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 1 din L. nr. 2., D. Universală a D. O., C. E. a D. O., Tratatul de P. și jurisprudența CEDO.
Notele de ședință depuse la data de (...) nu au fost comunicate cu pârâtul.
Instanța de fond a soluționat cauza cu încălcare art. 4 pct. 3 din L. nr.
2., nefăcând demersuri pentru comunicarea dosarului de la C., încălcându- se dreptul la apărare al reclamantei prin respingerea cererii de amânare în vederea pregătirii apărării.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și raportat la prevederile art. 129 alin. 5 C.pr.civ., aceasta având obligația să lămurească cauza sub toate aspectele în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
În mod greșit s-a apreciat că sunt excluse prevederile art. 998-999 Cod civil și că s-a împlinit termenul de prescripție în anul 1993, neexistând o cauză de repunere în termenul de prescripție.
Potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. reclamantul a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, chiar în condițiile declarării neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2..
D. nr. 1. a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acestora, fiind eventual aplicabile cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură.
Prin aplicarea deciziei Curții Constituționale se încalcă principiul neretroactivității, invocându-se în acest sens și jurisprudența CEDO.
S-a invocat, de asemenea, practica altor instanțe de judecată care este în sensul celor învederate de către reclamant, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale cauzelor aflate pe rol încălcându-se și Protocolul nr. 12 la C. E. a D. O.
În mod greșit instanța de fond nu a luat în considerare precizarea de acțiune prin care s-a solicitat în mod expres constatarea caracterului politic al condamnării, această solicitare putând fi dedusă și din cererea de chemare în judecată inițiale, prin care s-a invocat caracterul politic al condamnării.
Au fost invocate și actele normative internaționale care reclamă un tratament egal victimelor justiției totalitare comuniste: R. nr. 1. și nr. 1. a A. P. a C. E., D. asupra Principiilor de B. ale Justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată de A. G. a ONU prin R. nr.
(...), D. de la V., a A. P. a O. pentru Securitate și Cooperare în Europa din
2009, precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza
Dictaturii Comuniste din R., numită prin D. nr. 8. a P. R.
Cu privire la daunele materiale s-a învederat că suma de 100.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal reprezintă un bun incorporabil care se încadrează la prevederile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2..
S-a mai arătat că prevederile legale internaționale la care R. a aderat și care au dus la apariția L. nr. 2. au creat o speranță legitimă la măsuri reparatorii în sensul C.i Europene a D. O.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 312 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 C.pr.civ.
În apărare intimatul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a formulatîntâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că în mod corect instanța de fond a reținut că prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. ca neconstituțional, prin decizia nr. 1., trimiterile la acest text de lege rămân fără obiect.
În mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune întemeiat pe art. 998-999 Cod civil s-a prescris raportat la prevederile art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958.
Daunele materiale solicitate către reclamantă nu se încadrează la prevederile art.5 alin.1 lit. b din L. nr.2., cheltuielile din procesul penal neputând fi asimilate unor bunuri confiscate.
În ceea ce privește dreptul de acces la un tribunal și respectarea principiului securității raporturilor juridice, analizate în lumina dispozițiilor art. 6 din C., C. a afirmat în mod constant că în principiu puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă introducând noi dispoziții normative cu efect retroactiv.
C. a mai statuat că nu există o speranță legitimă a reclamanților în sensul soluționării favorabile a cererii lor în temeiul unei legi invalidate.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 308 C.pr.civ.
Analizând recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 3. a T. M., C. reține următoarele:
Reclamantul a solicitat în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea cauzei pe fond, apreciind că cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a analizat fondul cauzei și a respins acțiunea ca nefondată și nu ca inadmisibilă, situație în care nu se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce privește solicitarea subsidiară de modificare a sentinței și admitere a acțiunii, curtea apreciază că nici acest motiv subsidiar de recurs nu este fondat.
În primul rând se constată că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor petitelor cu judecarea cărora a fost legal investită, neluând în considerare precizarea de acțiune făcută oral după încheierea fazei cercetării judecătorești și depusă în formă scrisă după închiderea dezbaterilor în cauză. De altfel instanța de fond a arătat că fiind vorba despre o condamnare care are de drept caracter politic nici nu se impunea formularea unui asemenea petit.
Reclamatul și-a fundamentat inițial acțiunea pe dispozițiile art. 1, 4 și 5 din L. nr. 2., iar ulterior reclamantul a arătat că își completează temeiul de drept al acțiunii, invocând dispozițiile art. 998-999 C. civil, R. nr. 1. a A.
P. a C. E., R. nr. 1. a A. P. a C. E., privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, D. asupra principiilor de bază ale justiției privind victimelor infracțiunilor și abuzului de putere adoptată de A. G. a ONU prin rezoluția nr. 4., D. de la V., a A. P. a O. pentru Securitate și Cooperare în Europa din 2009, precum și jurisprudența Curții Europene a D. O.
După cum rezultă din cele mai sus reținute, reprezentanta reclamantului a invocat ca temei legal al acțiunii în despăgubiri atât dispozițiile L. nr.2. cât și dispozițiile generale generale în materia răsputerii civile delictuale, precum și o serie de acte adoptate de instituții internaționale, fără să indice articolele care îndreptățesc reclamantul la despăgubiri morale.
Nu este fondată critica reclamantului potrivit căreia instanța nu a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate, întrucât tribunalul a arătat că nu pot fi acordate daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. pentru că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale. Apoi a fost analizată cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, art. 998-
999 C. civil, însă și raportat la dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr.
167/1958, care reglementează prescripția în materia acțiunilor patrimoniale.
Termenul de prescripție pentru o acțiune care vizează angajarea răspunderii civile delictuale curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau a trebuit să cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea.
În mod corect tribunalul a considerat că a început să curgă termenul de prescripție după 1990, după instaurarea regimului democratic, respectiv (...), când a fost publicat Decretul - lege nr. 118/1990, care a recunoscut posibilitatea persoanelor persecutate politic să solicite și să obțină despăgubiri pentru drepturile încălcate.
Este nefondată și critica potrivit căreia termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală, de drept comun, curge de la data adoptării L. nr. 2..
Termenul de 3 ani prev. de art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. se referă exclusiv la acțiunile care pot fi exercitate în temeiul acestei legi speciale, fără să existe o dispoziție care să repună în termen cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, prev. de art. 998-999 C. civil.
Apoi, instanța a analizat și celelalte temeiuri de drept, rezoluțiile curții europene, declarațiile de la V., motivând de ce aceste temeiuri de drept nu pot fi luate în considerare.
Este lipsită de interes critica reclamantului potrivit căreia completarea temeiului de drept a acțiunii depusă la termenul din (...) nu a fost comunicată pârâtului. D. pârâtul ar fi apreciat i-a fost lezat dreptul la apărare prin faptul că nu i s-a comunicat completarea temeiului de drept al acțiunii, ar fi avut posibilitatea să recureze sentința, însă pârâtul nu a uzat de posibilitatea de a exercita calea de atac.
Reclamanta a criticat hotărârea, arătând că au fost încălcate și dispozițiile art. 4 pct. 3 din L. nr. 2., deoarece instanța nu a analizat dosarul emis de C.
Înscrisurile din dosarul emis de C. au fost avute în vedere de către instanță în vederea analizării caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantei, dat fiind că dispozițiile legale care permiteauacordarea daunelor morale prevăzut de legea specială, 2., au fost declarate neconstituționale iar acțiunea întemeiată pe dispozițiile de drept comun a fost apreciată ca prescrisă, nefiind necesar a se analiza toate celelalte probe administrate în cauză.
Nu s-a încălcat în nici un fel dreptul la apărare al reclamantei deoarece cererea de amânare formulată în ședința publică din (...) a fost respinsă motivat, neexistând nici un temei de drept pentru încuviințarea sa.
Nu este fondată critica potrivit căreia instanța nu a respectat dispozițiile art. 129 al. 5 C.Pr.Civ. deoarece a analizat fiecare cerere cu care a fost investită și a răspuns tuturor argumentelor invocate de reclamant.
Reclamantul a invocat faptul că decizia nr. 1. pronunțată de C. C. nu era aplicabilă cauzelor aflate pe rol, ci eventual cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. Dispozițiile art. 31 din L. nr. 47/1992 stipulează faptul că decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege este definitivă și obligatorie, iar de la data publicării în Monitorul oficial, deciziile sunt opozabile erga omnes, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 Constituție.
Așadar, la data publicării deciziei de neconstituționalitate, reclamanta nu avea o hotărâre irevocabilă, ci acțiunea se afla pe rolul tribunalului, nefiind pronunțată sentința. Întrucât dispozițiile legale în baza cărora reclamantul a promovat acțiunea au fost declarate neconstituționale, judecătorul era obligat să aplice dispozițiile deciziei de neconstituționalitate, potrivit normelor legale mai sus arătate.
Dispozițiile deciziei 1. nu au fost aplicate cu încălcarea principiului neretroactivității, întrucât acest principiu vizează aplicarea legii civile și nu aplicarea unor decizii ale Curții Constituționale, care au alt regim juridic, după cum reiese din L. nr. 47/1992.
Jurisprudența în materie a fost constantă, în sensul că dispozițiile declarate neconstituționale au produs efecte asupra tuturor cauzelor înregistrate în instanță, dând eficiență efectului „erga omnes"; deciziilor
Curții Constituționale de la data publicării acestora.
Nu sunt fondate criticile reclamantului potrivit cărora prin sentința pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 1 din protocolul nr. 1 la C. E. a D. O.
La data intrării în vigoare a L. nr. 2. reclamanta nu avea un „bun"; sau „o speranță la bun"; în sensul jurisprudenței Curții E. a D. O. generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. pe care să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărârea judecătorească pe care să o execute după momentul rămânerii ei definitive în apel.
Pe de altă parte, în considerentele deciziei nr. 1. Curtea Constituțională a analizat cererile reclamanților și din perspectiva speranței la bun, constatând că în cauzele înregistrate, reclamanții nu au dobândit o
„speranță la bun";, instanțele nemaiavând posibilitatea să mai analizeze din altă perspectivă această noțiune.
Reclamantul nu este discriminat în raport cu alte persoane în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la C., deoarece toți reclamanții aflați în situația lui beneficiază de același tratament juridic.
Nu se poate pune problema săvârșirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilornu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de C. E. a D. O.(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la C. și în consecință nici a art.14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Faptul că alte instanțe de judecată au o altă practică în cazuri similare nu este un argument suficient de puternic pentru ca instanța să procedeze identic, deoarece practica judiciară nu constituie izvor de drept, iar sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii revine Înaltei Curți de
C. și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 126 al. 3 din Constituție.
Actele normative internaționale invocate de reclamant stabilesc principii de condamnare internațională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, însă nu stabilesc modul în care aceste state vor repara prejudiciul creat propriilor cetățeni, ca urmare a abuzului de putere, urmând ca măsurile reparatorii să fie alese de fiecare stat.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate, curtea constată că în mod corect instanța de fond a respins și această cerere.
Teza potrivit căreia suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli judiciare reprezintă bunuri incorporale care au ieșit din patrimoniul reclamantului în mod forțat pot fi incluse în categoria bunurilor confiscate, tinde să modifice noțiunea de bunuri confiscate prevăzută de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2.. În considerentele deciziei Curții Constituționale nr.
1557/2010 legiuitorul a apreciat că modificarea și completarea textelor de lege intră în competența legiuitorului și nu a instanței, care, nu poate pe bază de interpretare să modifice o noțiune expres prevăzută de un act normativ.
Având în vedere că nu se verifică criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., în temeiul art. 312
Cod proc.civ., curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 399 din 24 februarie 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile numărul 399 din (...) a T. M. pronunțată în dosarul numărul
(...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2011.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond: G. P.
| ← Decizia civilă nr. 1181/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1744/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
