Decizia civilă nr. 1890/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1890/R/2011
Ședința a 26 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul P. G., împotriva sentinței civile nr. 201 din (...) a T.ui M. în dosarul nr. (...), privind și pe intimații S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 9 mai
2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, un exemplar fiind comunicat cu reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea în tot a hotărârii atacate și pe cale de consecință respingerea cererii privind obligarea S.ui Român la plata despăgubirilor ca urmare a constatării caracterului politic al măsurii deportării ca prizonier de război în U.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 201 din (...) a T.ui M. a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantul P. G., împotriva pârâtului S. Român prin
Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că art. 4 alin.
2 din L. nr. 2. prevede că „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora";.
Din interpretarea acestor norme juridice, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normativeenumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2..
Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2..
În speță, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate rezultă că reclamantul a fost deportat în perioada 1945-1948 în fosta U.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de L. nr. 2. ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.ui Român. Ori, deportarea anumitor categorii de persoane, respectiv a etnicilor germani în URSS la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S. S., ca stat de ocupație la acea vreme.
Forțele sovietice de ocupație și nu S. Român au procedat la acele deportări.
Deportările în URSS în urma C.i de A. din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. 2 din L. nr. 2..
În speță, deportarea nu a fost dispusă de S. Român, ci de forțele sovietice de ocupație și nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945, ci s-a înscris în deportările - despăgubiri de război pretinse de sovietici după Convenția de A. din 1944.
Prin urmare, în speță nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic in sensul Legii nr. 2..
Prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În România, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizatprin D.-lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamantul, solicitând în principal modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii și în consecință obligarea pârâtului S. Român la plata sumei de 10.000 euro cu titlul d despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării și, în subsidiar, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și
312 alin. 3 și 5 Cod proc.civ., recurentul a arătat că temeiul de drept al acțiunii, după promovarea de către C. C. a deciziei nr. 1358/(...) l-a constituit art. 5 din L. nr. 2., coroborat cu art. 998 C. civil.
D. nr. 1. nu-și ar aplicabilitate în cauză raportat la momentul înregistrării acțiunii, iar măsura prizonieratului ce i-a fost aplicată se încadrează în textele prevăzute de L. nr. 2., coroborate cu OUG nr.
214/2009 și D. - lege nr. 1.. Astfel, art. 3 din L. nr. 221/209 prevede că
„constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu";.
În conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și efectuarea prizonieratului și menținerea acestei situații și după (...).
L. nr.2. are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, astfel că interpretând și coroborând dispozițiile acestui act normativ cu textele celorlalte acte normative enunțate, este evident că persoanele deportate în mod forțat în coloniile de muncă din URSS, rezultă că această măsură are caracter politic. Chiar dacă măsura administrativă a fost dispusă de R., la data respectivă acest stat era aliatul României împotriva Germaniei, astfel că S. Român nu poate fi exonerat de obligațiile ce-i revin față de cetățenii săi.
A aprecia în alt mod, ar însemna să se aplice un tratament juridic diferențiat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 2., în funcție de momentul în care instanța de judecată a soluționat cererea, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură. De altfel, chiar C. C. consacră prin decizia pronunțată principiul egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament juridic egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, la data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr. 2. s-a născut un drept la acțiune, inclusiv în temeiul art. 5 din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În susținerea recursului, recurentul a mai invocat și protocolul nr. 12 la C., dispozițiile art. 148 din Constituția României care dispune că prevederile tratatelor și a celorlalte reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.
În ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri în condițiile art. 5 alin. 1 lit .a din L. nr. 2., el este îndreptățit în a obține despăgubiri pe dispozițiile art. 998 C. civil. În acest sens, reclamantul a formulat o precizare de acțiune, dar instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului, motiv pentru care se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin întâmpinarea depusă, S. Român s-a opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziției sale decizia nr. 1. și 1360/2010 ale C. C..
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Situația particulară a reclamantului care a fost deportat în fosta URSS în perioada 1945-1948, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 2. și nu face obiectul acestei legi. Cu toate acestea, față de cererea reclamantului referitoare la faptul că este îndreptățit la a-i fi acordate daune morale în temeiul art. 5 din L. nr. 2., curtea reține următoarele:
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000. În considerentele acestei decizii s-a reținut că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Art. 147 din Constituția României din 21 noiembrie 1991 prevede că „ dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval,
P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționalecu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept";, iar „ în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C.";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. prevede că „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie";.
Din coroborarea art. 147 din Constituția României Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
În speță, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din
Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice. D. urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
În legătură cu art. 998 C. civil invocat de recurent, ca temei de drept al acțiunii sale, curtea constată că acțiunea promovată de reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2.. La termenul de judecată din (...) reprezentantul reclamantului a solicitat amânarea cauzei pentru a preciza acțiunea sub aspectul temeiului juridic raportat la publicarea deciziei nr. 1. a C. C.. La termenul de judecată din (...) reprezentantul reclamantului a formulat din nou cerere de amânare a cauzei, întrucât nu se poate prezenta în cauză, având de susținut o altă cauză, cererea fiindu-i respinsă cu motivarea că, la termenul anterior s-a mai formulat o cerere de amânare a cauzei, că la acest termen de judecată cererea nu este însoțită de vreun act doveditor.
Instanța în baza art. 156 alin. 2 Cod proc.civ. a amânat pronunțarea cauzei pentru ca părțile să aibă posibilitatea să depună concluzii scrise, dar reclamantul nu a formulat asemenea concluzii și nici precizarea acțiunii pe dispozițiile art. 998 C. civil.
Prin urmare, susținerea lui că a invocat ca temei de drept și dispozițiile art. 988 C. civil, iar instanța de judecată nu a intrat în cercetarea fondului pe acest temei de drept, sunt nefondate.
Nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr.
214/2009 și nici ale D.ui-lege nr. 1., câtă vreme, situația particulară a reclamantului, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu se circumscrie nici dispozițiilor Legii nr. 2., și nici dispozițiilor anterior invocate.
Cu privire la susținerea recurentului conform căreia D. C. C. nr. 1. nu are aplicabilitate în cauză, raportat la momentul înregistrării acțiunii, curtea reține următoarele:
Dacă situația juridică a reclamantului ar fi fost definitiv stabilită anterior publicării D. nr. 1. C. C. a României, atunci, efectele acestei deciziinu se vor produce asupra situației juridice a reclamantului, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C.proc.civ., dând naștere în patrimoniul reclamantului unei
„valori patrimoniale";, în sensul C.i, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din
Protocolul Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „. legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție
- a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).
La momentul promovării cererii introductive de instanță întemeiată pe
L. nr. 2. reclamantul se putea prevala de o „. legitimă";, în sensul soluționării favorabile a acestei cereri, dar nu de o „. legitimă";, în sensul încasării efective a unor daune morale într-un cuantum precis determinat.
Afirmația reclamantului recurent, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este neîntemeiată, întrucât, potrivit prevederilor art. 147 alin.
4 din Constituția României, Deciziile C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că Deciziile C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. C. în M. O.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-lege nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
D. urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile
D. nr. 1358/(...) a C. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. G. împotriva sentinței civile numărul 201 din 31 ianuarie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 2911/2011, Curtea de Apel Cluj | Sentința civilă nr. 11/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
