Decizia civilă nr. 1960/2011, Curtea de Apel Cluj

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.

DOSAR NR. (...)

D. CIVILĂ NR. 1960/R/2011

Ședința publică din 1 iunie 2011

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE:

JUDECĂTORI:

T. D. - președintele Secției civile

T.-A. N. M.-C. V.

GREFIER:

M. T.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul L. A., precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C., împotriva sentinței civile nr. 195 din 2 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..

P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S. A.

La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reclamantul-recurent L. A., asistat de avocat G. N., lipsă fiind reprezentantul pârâtului-recurent S. R. prin MFP-D. C.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 18 mai

2011, pârâtul-recurent a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamant. Se comunică un exemplar din aceasta reprezentantului reclamantului- recurent.

La întrebarea instanței reprezentantul reclamantului-recurent arată că temeiul juridic al acțiunii îl constituie art. 2 din L. nr. 2. și art. 20 și 21 din Constituția R.iei raportat la art. 14 și art. 7 din Convenția E. a D. O.

Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.

Reprezentantul reclamantului-recurent susține recursul așa cum a fost formulat în scris, solicită admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței atacate și admiterea cererii introductive de instanță așa cum a fost formulată. Apreciază că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale aplicabile în speță și raportat la disfuncționalitatea legislativă care a fost creată prin declararea neconstituționalității art. 5 alin.

1 lit. a din L. nr. 2., instanțele trebuiau să aplice direct prevederile constituționale, respectiv să facă aplicarea C. E. a D. O. P. concluzii în sensul respingerii recursului declarat de pârât.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamant ca fiind nefondat, apreciind că nu pot ficombinate temeiurile de drept din legea specială, în speță L. nr. 2., cu temeiurile de drept comun. P. de asemenea concluzii în sensul respingerii recursului declarat de pârât ca nefondat, întrucât în mod greșit se contestă caracterul politic al condamnării. Din actele existente la dosar rezultă că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de trecere a frontierei prevăzută de art. 267 Cod penal, infracțiunea se regăsește între cele enumerate de art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., rezultând astfel fără îndoială că în speță este vorba despre o condamnare cu caracter politic. În ceea ce privește dispoziția de obligare a statului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina reclamantului, se impune menținerea acestei dispoziții pronunțată de instanța de fond.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 195 din 2 martie 2011, pronunțată de Tribunalul

Cluj, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri.

S-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul L. A. dom. în T., str. Dr. I. R. nr. 9 jud. C. împotriva pârâtului S. R. prin

Ministerul Finanțelor Publice, ,și in consecință:

S-a constatat caracterul de condamnare politică de drept a condamnării la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare corecțională aplicată din S. Penală 36/1959 a T. M. C. și D. Penală nr. 2. a T. S. - C. M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 267 din Codul penal din 1936.

S-a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtului S. R. prin

Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 400 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 36/1959 pronunțată de T. M. C., reclamantul L. A., fiul lui A. și S., născut la data de 10 mai 1942 în T., a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani inchisoare pentru infracțiunea de trecere a frontierei prev. de art. 267 Cod penal.

Prin D. nr. 2. a T. S., pedeapsa a fost redusă la 3 ani și 6 luni.

Reclamantul a fost arestat la data de (...) și pus in libertate la data de

(...).

După eliberare, prin D. 1. din (...) a M.A.I i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe 24 de luni în comuna L., raionul Fetești.

Măsura a încetat la data de (...).

Infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se găsește între cele enumerate de art. 1 alin 2 lit. a) din L. 2., astfel încât, in temeiul acestei dispoziții legale, tribunalul a admis primul capăt de cerere al acțiunii și in consecință a constatat caracterul de condamnare politică de drept a condamnării de 3 ani și 6 luni închisoare corecțională aplicată reclamantului prin S. Penală nr. 2. a T. S. - C. M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 267 din Codul penal din 1936.

În ceea ce privește petitul de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, tribunalul a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată modificată, reclamantul a solicitat obligarea S.ui R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.500.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferințele ce i-au fost pricinuite prin condamnarea politică nedreaptă și prin măsurile ulterioare de represiune ce au urmat acestei condamnări, ce s-au întins în timp până în anul 1990.

Pretenția reclamantului s-a întemeiat printre altele pe dispozițiile art. 998 cod civil și pe prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea cu caracter politic și măsurile de represiune nedreaptă.

Potrivit art. 1 din D. L. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege.

Art. 8 din același act normativ, arată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o.

În speță, atât paguba cât și cel care a pricinuit-o au fost cunoscute de chiar din momentul condamnării, respectiv a măsurilor de represiune.

S.ul represiv care exista in R. până in 22 decembrie 1989 constituie un caz de forță majoră care au împiedicat reclamantul să formuleze o acțiune cum este cea de față, de aceea până la data de 22 decembrie 1989 cursul prescripției acțiunii in despăgubiri a fost suspendat.

Însă, din momentul in care sistemul represiv întreținut cu ajutorul

Securității a fost înlăturat, nimic nu împiedica reclamantul să formuleze acțiunea în despăgubiri pentru suferințele morale cauzate prin condamnarea politică șui celelalte măsuri represive.

În susținerea poziției sale procesuale față de excepția prescripției, reclamantul a arătat că acțiunea in despăgubiri este condiționată de recunoașterea caracterului politic al condamnărilor, recunoaștere care a fost făcută numai prin L. 2. și numai din momentul adoptării acesteia curge termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri.

Susținerea reclamantului nu a putut fi primită, întrucât caracterul politic al măsurilor represive la care au fost supuși foștii deținuți politici in timpul regimului comunist, a fost făcută de către stat cu mult înaintea adoptării L. 2., prin D. L. nr. 1. și OUG 2., astfel încât termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri întemeiată pe prejudiciul moral cauzat de condamnarea cu caracter politic a început să curgă cel mai târziu de la data adoptării OUG 2..

Art. 5 din L. 2. nu poate fi privit ca o recunoaștere a debitorului cu caracter întreruptiv de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din D. 167/1958, căci acest text legal a fost declarat neconstituțional prin D. nr. 1. pronunțată de Curtea Constituțională, ori potrivit art. 147 din Constituția R.iei, o normă legală declarată neconstituțională nu mai produce efecte.

Raportând data introducerii acțiunii-28 mai 2010 la cel mai înaintat moment de la care s-ar putea susține că s-a năsut dreptul la acțiune in despăgubiri-respectiv data intrării in vigoare a OUG 2.-30 decembrie 1999, instanța a ajuns la concluzia că dreptul la acțiune in despăgubiri era prescris la momentul înaintării cererii de chemare în judecată.

Astfel fiind, in temeiul art. 137 Cod pr.civ coroborat cu art. 1 și art. 8 din D. 167/1958, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri, și pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea precizată dedusă judecății.

Dispozițiile art. 505-506 Cod pr.pen. invocate de asemenea de reclamant drept temei al acțiunii precizate, sunt aplicabile numai in situația în care prin condamnatul a fost achitat prin hotărâre definitivă pe motiv că fapta nu există sau nu a fost săvârșită de către acesta. In speță nu este incident acest text legal, întrucât, cu privire la reclamant și condamnarea politică suferită de acesta nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Art. 5 paragraful 1 lit. a din Convenția E. a D. O. nu pot constitui temei pentru obligarea S.ui R. la despăgubiri pentru măsurile represive la care a fost supus reclamantul până în anul 1990, întrucât R. a Adoptat Convenția numai in anul 1994 numai din momentul adoptării este ținută de prevederile acesteia.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal atât reclamantul, cât și pârâtul.

Prin recursul declarat de reclamant, acesta a solicitat modificarea înparte a sentinței și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.

Reclamantul a expus pe larg starea de fapt, suferințele morale la care a fost supus în perioada 1958 - 1990, greutățile prin care a fost nevoit să treacă de la o vârstă fragedă, de unul singur, întrucât mama sa era plecată în Ungaria, iar tată său, ilegalist comunist, a refuzat să îl mai primească în casă, excluderea sa din unitățile de învățământ, marginalizarea și suferințele fizice și psihice la care a fost supus în închisoare și în perioada domiciliului obligatoriu, precum și după exilul la care a fost constrâns în anul 1983.

A arătat că pentru daunele morale pe care le-a suferit, apreciază că suma de 1.500.000 euro constituie o justă despăgubire.

Respingerea acțiunii ca prescrisă este rezultatul interpretării eronate a prevederilor legale aplicabile în cauză.

Dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului moral s-a născut la data intrării în vigoare a L. nr. 2., acesta fiind primul act normativ care a stabilit caracterul politic al condamnărilor dispuse în perioada (...) - (...).

Totodată, această lege are ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic și repunerea în drepturi a persoanelor condamnate pentru prima dată, prin art. 2 al L. nr. 2., infracțiunile care au atras condamnare politică fiind dezincriminate și toate efectele hotărârilor judecătorești fiind înlăturate de drept.

Dreptul de a solicita repararea daunelor provocate prin condamnările abuzive s-a născut la data intrării în vigoare a L. nr. 2., efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic fiind înlăturate prin art. 2.

Recunoașterea dreptului la reparație și totodată limitarea exercițiului acestui drept constituie o evidentă disfuncție legislativă, care creează o

„imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat și îl face oinstituție juridică iluzorie";, astfel că și acest mecanism de despăgubire reglementat devine „un instrument de indemnizație fictiv"; (hotărârea C. Broniowski contra Poloniei).

Prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat prev. art. 20, 21 din

Constituția R.iei, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituție, raportat la art. 14 din C. și art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.

Întrucât prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., ca neconstituțională, s-a creat o disfuncționalitate legislativă, instanțele trebuiau să aplice direct prevederile constituționale, respectiv să facă aplicarea C.

Atât timp cât la momentul edictării legii statul a creat o speranță legitimă la dobândirea unei despăgubiri, adică a unui bun, prin respingerea acțiunii reclamantului, se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 raportat la art. 14 din C.

Prin recursul promovat de către pârât, acesta a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii în totalitate și exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că în speță au fost încălcate prev. art. 274 Cod proc.civ., întrucât raportat la cele statuate prin decizia C. C. nr. 1., reclamantul nu a putut dobândi o „. legitimă"; în obținerea compensațiilor, greșit fiind obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a invocat cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, evocată în considerentele deciziei C. C..

Prin întâmpinare formulată (f.13) pârâtul a solicitat respingerearecursului formulat de către reclamant ca nefondat.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, curteaconstată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoareleconsiderente:

Critica vizând greșita apreciere a incidenței excepției prescripției dreptului material la acțiunea precizată pe dispozițiile art. 998 C. civil, este nefondată.

Prima instanță a stabilit acest moment ca fiind data intrării în vigoare a OUG nr. 2. ((...)).

Reclamantul apreciază că acest moment îl constituie data intrării în vigoare a L. nr. 2., întrucât de la data adoptării acestui act normativ, s-a stabilit caracterul politic al condamnărilor dispuse în perioada (...) - (...) și tot prin același act normativ, art. 2, infracțiunile care au atras condamnări politice au fost dezincriminate, toate efectele hotărârilor judecătorești fiind înlăturate de drept.

Comparând cele două momente - cel reținut de tribunal și cel susținut de către reclamant - curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut că acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil este prescrisă.

Odată cu prăbușirea regimului totalitar, produsă la data de 22 decembrie 1989, toate persoanele care s-au considerat victime ale abuzurilor săvârșite de acest regim și care până la acel moment nu au formulat pretenții, având o temere justificată pentru libertatea, securitatea și viața persoanei lor și a familiilor lor, au avut posibilitatea să intenteze acțiuni prin care să solicite repararea abuzurilor ale căror victime au fost.

În materia condamnărilor politice ulterioare instaurării regimului totalitar, legiuitorul român a mai adoptat un act normativ reparator - D. - lege nr. 1., recunoscând dreptul persoanelor care au suferit astfel de condamnări la anumite drepturi constituind despăgubiri : recunoașterea în favoarea persoanelor care intrau sub incidența acestui act normativ a perioadei executate ca vechime în muncă, indemnizație lunară, în funcție de durata executată, anumite facilități, scutiri, reduceri.

În ipoteza în care reclamantul aprecia că pe lângă drepturile conferite de acest act normativ este îndreptățit să beneficieze și de alte daune, avea posibilitatea să promoveze o acțiune în temeiul art. 998 - 999 C. civil.

D. - lege nr. 1. fiind adoptat după înlăturarea regimului totalitar, o eventuală temere nu mai putea exista, existența prejudiciului era cunoscută prin însăși recunoașterea de către legiuitor a faptului că persoanele care au suferit condamnări politice sunt îndreptățite să beneficieze de anumite drepturi, iar în ceea ce privește persoana vinovată, reclamantul avea posibilitatea să cheme în judecată S. R. potrivit prevederilor art. 25 din D. nr.31/1954.

Faptul că L. nr. 2. a stabilit caracterul politic al condamnărilor dispuse în perioada (...) - (...), nu constituia un impediment ca reclamantul să promoveze după adoptarea D.ui - lege nr. 1. o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil.

Pentru considerentele arătate, curtea nu poate împărtăși opinia reclamantului potrivit căreia cursul termenului de prescripție extinctivă în exercitarea dreptului material la acțiune în baza art. 998 - 999 C. civil a început să curgă la data intrării în vigoare a L. nr. 2., respingerea acțiunii pe acest temei ca prescrisă, de către prima instanță, fiind apreciată ca temeinică

și legală.

În ceea ce privește motivele vizând golirea de conținut a dreptului conferit foștilor condamnați politici la despăgubiri morale, prioritatea aplicării dreptului comunitar asupra dreptului național și incidența art. 5 din Convenția E. a D. O., curtea constată că în raport de considerentele deciziei nr. 1. a C. C., acestea nu sunt fondate.

Acțiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnării suferite de reclamant s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2..

Această dispoziție a fost declarată ca neconstituțională prin decizia nr.

1358/(...) a C. C., reținându-se în considerentele deciziei, în esență, următoarele:

Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada (...) - (...), având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. Au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor preluate abuziv și în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de indemnizații și despăgubiri pentru daunele morale suferite, precum și de alte drepturi.

Aceste reglementări adoptate au ținut seama de rezoluțiile A. P. a CE nr. 1. și 1..

În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice prin OUG nr. 2., s-a recunoscut calitatea de luptător în R. anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada (...) - (...).

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist s-a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist: D.-lege nr. 1., OUG nr. 2., precum și prevederile L. nr. 2., actul normativ care conține reglementarea ce a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate.

C. a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Evocând practica C. în materie și o hotărâre a C. C. a Ungariei, curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, și cu toate acestea, legiuitorul român de după (...) a adoptat două acte normative având acest scop - D. - L. nr. 1. și L. nr. 2..

Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D. - L. nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat.

C. a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D. - L. nr.

1. nu pot fi considerate ca atare.

Invocând în conținutul deciziei elemente de comparație cu legislația în materie adoptată de alte state din fostul bloc comunist (Bulgaria, Cehia,

Lituania), precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., potrivit cărora în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „. legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale, curtea a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Existența celor două reglementări paralele încalcă principiul unicității reglementării în materii prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.

S-a arătat totodată că în modul în care este redactat, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.

Pentru toate aceste considerente, prin decizia nr. 1., Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a, Teza I din L. nr. 2., constatând că acestea sunt neconstituționale.

Reiese din conținutul acestor considerente abordarea de către Curtea

Constituțională că nu se poate reține golirea de conținut a dreptului conferit foștilor condamnați politici la despăgubiri morale, prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., întrucât prin legislația adoptată de stat după înlăturarea regimului totalitar, acesta, acordând drepturi fostelor victime, a înțeles să repare prejudiciile provocate acestora, iar existența în paralel a două acte normative cu caracter reparator pentru aceeași categorie de prejudiciu încalcă principiul unicității reglementării în materii prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.

În ce privește prioritatea aplicării dreptului comunitar asupra dreptului național și incidența art. 5 din Convenția E. a D. O. invocată de către recurent invocată de către recurent, din considerentele aceleiași decizii reiese că Curtea Constituțională a abordat analizarea excepției de neconstituționalitate și din perspectiva normelor comunitare și a C. E. a D. O. M. de recurs invocate atât de către reclamant, nu subzistă în condițiile în care, Curtea Constituțională în considerentele deciziei nr. 1. a făcut referire la acestea și chiar ținând seama de aceste reglementări internaționale adoptate de către R. în dreptul său intern, a statuat că nu este posibilă existența în dreptul intern a două acte normative reparatorii, având același scop.

Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie.

Față de caracterul obligatoriu al deciziilor C. C., instanțele nu mai pot face o analiză a regimului juridic al despăgubirilor instituite prin cele două acte normative - D. - lege nr. 1. și L. nr. 2., întrucât prin decizia nr. 1. s-a arătat în mod neechivoc că scopul ambelor legi este același - de a acorda o reparație aceleiași categorii de persoane, ceea ce nu este admisibil.

În lipsa existenței temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptățite la despăgubiri morale, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civil .

Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C. E. a D. O., în sensul celor de mai sus. În prezent, nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.

În ce privește prezenta cauză, mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O.

Această analiză este necesară pentru a stabili dacă, având o speranță legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.

În ipoteza în care reclamantul ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal pe care și-au fundamentat acțiunea, prin care i s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul L. nr. 2., rezultă că avea cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..

Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.

În considerentele deciziei C. C., s-a analizat dacă persoanele care aveau înregistrate acțiuni ar putea susține că aveau „o speranță legitimă"; la bun, cum a fost consacrată de jurisprudența C. Curtea Constituțională a considerat că reclamanții nu avea speranțe legitime în obținerea compensațiilor, deoarece dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al exercitării controlului de constituționalitate"; - cauza Slavos contra Bulgaria.

Fiind dezlegat și acest aspect de către Curtea Constituțională, instanțele nu mai sunt abilitate să interpreteze noțiunea de „. legitimă";, în alt sens, dezlegările date de Curtea Constituțională fiind obligatorii.

În ceea ce privește hotărârea Broniowski împotriva Poloniei, invocată în cadrul motivelor de recurs, aceasta nu este incidentă, întrucât vizează o cu totul altă situație, respectiv neacordarea unor bunuri compensatorii pentru valoarea bunurilor abandonate dincolo de noile granițe ale Poloniei, în condițiile în care statul polonez s-a obligat să acorde indemnizații categoriilor de persoane care aveau acest drept.

În fine, motivele întemeiate pe prev. art. 21-21 Constituție, art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la C., art. 4, art. 16 din Constituție, raportat la art. 14 din C., art. 3 din Protocolul nr. 7 la C., curtea constată că toate aceste temeiuri de drept au fost invocate pentru prima dată în recurs, fiind inadmisibile, din perspectiva art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 Cod proc.civ.

În fața primei instanțe, la termenul de judecată din (...) (f. 25 dosar fond), reclamantul a formulat o precizare a temeiului de drept al acțiunii, invocând art. 998 C. civil, art. 504-506 Cod proc.pen., raportat la art. 1 alin. 1 și art. 2 din L. nr. 2., art. 5 paragraful 1 lit. a din C. și, totodată, cauza Broniowski contra Poloniei.

Acestea au fost toate temeiurile de drept precizate de reclamant în fața primei instanțe, celelalte anterior arătate fiind invocate pentru prima dată în recurs, inadmisibil, potrivit celor expuse, astfel încât nu vor fi analizate.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1

Cod proc.civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul pârâtului, curtea constată că motivele invocate sunt nefondate.

Acțiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnării suferite de antecesorul reclamantului s-a întemeiat inițial pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2..

Această dispoziție a fost declarată ca neconstituțională prin decizia nr.

1358/(...) a C. C..

În aceste condiții reclamantul și-a precizat acțiunea pe prev. art. 998-

999 C. civil, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă pe acest temei și pe dispozițiile art. 504-506 Cod proc.pen., acțiunea fiind respinsă întrucât aceste prevederi, în lipsa unei hotărâri definitive de achitare a reclamantului, nu sunt aplicabile.

Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională în cadrul deciziei nr. 1., reiese incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.

Acest act normativ a generat un număr considerabil de litigii pe rolul instanțelor, soluționate într-o anumită manieră, prin prisma prevederilor sale de la momentul soluționării fiecărei cauze.

Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea irevocabilă, îi îndreptățește pe cei care aveau încă pe rol litigiul nesoluționat la momentul declarării neconstituționale a art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., să solicite obligarea statului - în calitate de emitent al actului normativ declarat ulterior neconstituțional - la plata cheltuielilor de judecată.

Față de aceste considerente C. de A. reține că nu poate fi primit motivul de recurs al pârâtului ce vizează cheltuielile de judecată dat fiind că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii S. este în culpă procesuală. Acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției L. nr. 2., iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantului, ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată dovedite.

Dat fiind că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, pe principiul echității, curtea apreciază că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.

DECIDE :

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul L. A. și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.

195 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din (...).

PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER T. D. T. A. N. M. C. V. M. T.

Red. MV dact. GC

2 ex/(...)

Jud.primă instanță: C.B.

← Decizia civilă nr. 273/2010, Curtea de Apel Cluj		Decizia civilă nr. 3487/2011, Curtea de Apel Cluj →

Decizia civilă nr. 1960/2011, Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1960/2011, Curtea de Apel Cluj