Decizia civilă nr. 3419/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3419/R/2011
Ședința publică din data de 5 octombrie 2011
I. constituită din:
PREȘEDINTE:
T. D. - președintele Secției I civilă
JUDECĂTORI:
T.-A. N.
M.-C. V.
GREFIER:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții P. N. și P. I., împotriva sentinței civile nr. 552 din 10 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentant de d-na procuror S. A.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentantul reclamanților-recurenți P. N. și P. I., avocat I. V., lipsă fiind reprezentantul pârâtului-intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 3 octombrie 2011, pârâtul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare. Se comunică un exemplar din aceasta reprezentantului reclamantului-recurent.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului-recurent solicită admiterea recursului și în consecință modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță așa cum a fost formulată. Arată că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile L. nr. 2., iar ulterior a fost precizată și pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil. În aprecierea sa, prin art. 5 din Legea nr.
2. s-a făcut practic o repunere în termen. Având în vedere că sunt întrunite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999
Cod civil, cererea poate fi respinsă doar dacă cel puțin una dintre acestea nu este îndeplinită, ori în speță nu este cazul. Cu privire la cheltuielile de judecată arată că instanța de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul la plata integrală a acestora chiar și în situația în care petitul privind daunele morale a fost respins.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. apreciază că recursul reclamantului este fondat în parte, respectiv în ceea ce privește petitul referitor la cheltuielile de judecată, ținând cont de momentul introducerii acțiunii. Apreciază că restul criticilor aduse sentinței recurate sunt neîntemeiate, iar dreptul la acțiune în baza prevederilor de drept comun este prescrisă, motiv pentru care solicită respingerea acestora ca nefondate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 552 din 10 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte cererea de chemare in judecata precizată și modificată de către reclamanții P. N. și P. I. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării in colonie de munca a numitului P. Ș., în baza Deciziei nr. 189/1952 în perioada (...)-(...), a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive pentru petitul 2 precizat si modificat, a fost respins petitul 2 ca urmare a admiterii acestei excepții si ca nefondat și a fost obligat pârâtul sa plătească reclamanților suma de 400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, că antecesorul reclamanților a suferit doua condamnări in temeiul art. 209
C.pen apreciate de art. 1 din Legea 2. a fi condamnări de drept cu caracter politic.
In timpul executării acestei a doua condamnări tatăl reclamanților a decedat in Spitalul Penitenciar Văcărești la data de (...).
Alături de aceste doua condamnări cu caracter politic de drept, tatăl reclamanților a fost supus si unei masuri administrative cu caracter politic. Astfel la expirarea primei condamnări el nu a fost eliberat ci a continuat sa fie reținut si internat administrativ in colonie de munca pana la data de (...). Caracterul politic al acestei sancțiuni administrative deriva din faptul ca aceasta măsura a fost dispusa pentru aceeași fapta pentru care antecesorul reclamanților a fost si condamnat politic.
In consecință, in temeiul art. 4 din Legea 2. tribunalul a admis petitul
1 și a constatat caracterul politic al măsurii administrative sus menționate.
Din depozițiile martorilor instanța a reținut că familia reclamanților si reclamanții personal au fost profund afectați de cele mai sus indicate. Astfel după condamnările si moartea tatălui li s-a confiscat averea fiind nevoiți să se mute într-o casă mai mică si mai degradată. Familia era compusă din mamă si 7 copii, copii mai mari respectiv reclamanții trebuind sa lucreze si să asigure resurse materiale familiei fără a putea continua astfel studiile. Totodată reclamanții au suferit consecințe negative si la nivelul relațiilor sociale .
R. si-au modificat acțiunea renunțând la temeiul de drept inițial si si- au întemeiat pretențiile pe prevederile art. 998 C.civ., după ce au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2..
T. a apreciat că repararea aceluiași prejudiciu moral nu este posibilă nici pe calea dreptului comun în baza art. 998 C.civ., având în vedere considerentele cuprinse în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale si că pârâtul nu întrunește în persoana sa condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale. In justificarea existentei obligației de reparare a acestor daune s-a arătat "că nu poate exista decât oobligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Pornind de la aceste considerente, tribunalul a reținut că răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată nici in temeiul dreptului comun pentru suferințele produse de regimul comunist.
Aceeași obligație nu a putut fi reținută nici in temeiul Declarației
Universale a Drepturilor Omului câtă vreme noul stat democratic nu este culpabil de nedreptățile produse în timpul regimului comunist.
In ce privește rezoluțiile adoptate in anul 1996 respectiv 2006 ele nu au valoare obligatorie ci doar o valoare de recomandare, transformarea cuprinsului lor intr-un act normativ obligatoriu pentru pârât presupunând adoptarea unei legi speciale.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, P. N. și P. I., solicitând instanței admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii cum a fost formulată.
În motivarea recursului reclamanții au arătat că obligația reparării prejudiciului material și moral este o obligație legală și nu doar morală, obligație ce subzistă și poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civil. I. trebuia să verifice doar legalitatea pretențiilor după precizarea temeiului de drept și verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale.
După adoptarea Deciziei nr. 1358/2010 de către curtea Constituțională, reclamanții și-au precizat acțiunea pe dreptul comun, iar motivația că S. R. nu are calitate procesuală pasivă nu poate fi acceptată atâta vreme cât condamnările și măsurile administrative au fost luate de către S. R.
Recurenții au menționat că, Curtea Constituțională a arătat că persoanelor care au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic nu li se mai cuvin despăgubiri cu titlu de daune morale, dar această instanță, nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată, în nicio situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.
Instanțele de drept comun sunt singurele care au plenitudine de competență și au putere de a aprecia în litigiile cu care sunt sesizate dacă pretențiile formulate sunt întemeiate sau nu.
Ultimul motiv de recurs vizează faptul că instanța de fond trebuia să oblige pârâtul la plata integrală a cheltuielilor de judecată chiar dacă a fost respins petitul privind daunelor morale, întrucât culpa procesuală îi aparține S.ui R., care a dat dovadă de o inconsecvență vădită prin declararea neconstituționalității ar. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2..
Prin întâmpinare, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, atât cu privire la petitele acțiunii, precum și cu privire la cheltuielile de judecată.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curteaapreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmeazăsă-l respingă pentru următoarele considerente:
C. constată că nu este fondat primul motiv de recurs care vizează acordarea despăgubirilor cu titlu daunele morale în temeiul răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 Cod C. R. și-au întemeiat cererea de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2.. Această dispoziție legală este o reglementare specială a răspunderii civile delictuale, derogatorie de la dispozițiile de drept comun, respectiv art. 998-999 C. civil.
Prin Legea nr. 2. s-a urmărit repararea prejudiciilor materiale și morale suferite de persoanele care au fost condamnate politic în perioada statului totalitar, această lege fiind derogatorie de la reglementarea de drept comun. Din moment ce s-a adoptat o lege specială, reclamanții nu mai pot apela la dreptul comun în materie, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Pe de altă parte, termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civil, este depășit, întrucât reclamanții puteau să promoveze o acțiune pe dreptul comun după 1990, în termen de 3 ani, potrivit dispozițiilor art.3 raportat la art. 18 din Decretul nr. 167/1958, întrucât este vorba de un drept patrimonial.
Așadar, curtea constată că nu este fondat motivul de recurs vizând acordarea despăgubirilor pentru prejudicii morale, întemeiate pe dreptul general în materie, răspunderea civilă delictuală.
A doua critică invocată de reclamanți vizează faptul că pârâtul a fost obligat la plata parțială a cheltuielilor de judecată, deși acestuia îi aparține culpa promovării prezentei acțiuni.
C. apreciază că acest motiv de recurs este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 274 C.Pr.Civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Din această dispoziție legală rezultă faptul că acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părții care pierdut procesul. Deci cheltuielile de judecată sunt admisibile când o parte se află în culpă procesuală pentru declanșarea procesului și a căzut în pretenții( au fost admise cererile reclamanților). În cazul de față, aparent nu sunt îndeplinite ambele condiții, întrucât reclamanților li s-a respins acțiunea, însă pârâtul este culpabil de întreg demersul judiciar al reclamanților.
Pârâtul S. R., prin intermediul puterii legiuitoare a edictat Legea nr. 2., care prevede obligatoriu o procedură contencioasă în fața instanței de judecată care evident presupune și asistența juridică a reclamanților. Pe lângă speranțele pe care le-a generat acest act normativ pentru beneficiari, aceștia au suportat și cheltuielile generate de angajarea unor avocați pentru redactarea și susținerea acțiunilor. Respingerea acțiunilor de acordarea despăgubirilor nu s-a datorat faptului că aceste acțiuni au fost nefondate, ci datorită declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit a din Legea nr. 2..
Așadar culpa pentru respingerea acțiunilor aparține statului și nu reclamanților care în lipsa adoptării Legea nr. 2. nu ar fi declanșat acest proces. Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată esterăspunderea civilă delictuală, curtea apreciază că în prezenta cauză pârâtul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat reclamantului, deoarece datorită atitudinii sale inconsecvente a avut loc acest proces. I. de fond a admis în parte cheltuielile de judecată numai pentru petitul admis însă având în vedere culpa pârâtului pentru declanșarea demersului judiciar, curtea apreciază că dispozițiile art. 274 C.Pr.Civ. nu au fost aplicate legal.
Pentru aceste motive în temeiul art. 304 pct. 9 C.Pr.Civ. curtea va admite în parte recursul declarat de reclamanții P. N. și P. I., împotriva sentinței civile nr. 552 din 10 iunie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va modifica în parte, în sensul că va obliga pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
800 lei, aferente judecării fondului cauzei în favoarea reclamanților
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamanții P. N. și P. I.,împotriva sentinței civile nr. 552 din 10 iunie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei, aferente judecării fondului cauzei în favoarea reclamanților.
Menține celelalte dispoziții ale sentințe. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
T. D. T. A. N. M. C. V.
GREFIER M. T.
Red. T.A.N. dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: A.A.M.
| ← Decizia civilă nr. 3487/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1777/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
