Decizia civilă nr. 1964/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1964/R/2011
Ședința publică din 1 iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției civile
T.-A. N. M.-C. V.
G.:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul R. J.-I., împotriva sentinței civile nr. 613 din 24 martie 2011, pronunțată de
Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. R. PRIN
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S. A.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 19 mai
2011, pârâtul-intimat a depus la dosar prin registratura instanței, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și în consecință menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică. Se comunică un exemplar din întâmpinare reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Se constată că prin memoriul de recurs reclamantul-recurent a solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa de la dezbateri.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat și în consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate întrucât măsura deportării în fosta Uniune S. nu se încadrează în prevederile L. nr. 2..
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 613 din 24 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul R. I.-I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, conform susținerilor reclamantului, tatăl lui a fost prizonier de război în U. în perioada (...)-(...).
Pentru o mai bună soluționare a cauzei s-a apreciat că se impune a se face o scurtă incursiune cronologică a evenimentelor istorice ce au avut lor în Transilvania în perioada 1940-1945.
Armata și autoritățile de ocupație horthystă au început să pătrundă în teritoriul român anexat prin D. de la V. pe data de 5 septembrie 1940.
La 8 decembrie 1940 administrația militară a fost înlocuită cu administrația civilă horthystă.
La câteva zile de la instaurarea autorităților de ocupație, au început deportarea românilor în lagăre.
Regimul horthyst a trecut și la expulzarea în masă a românilor peste linia de demarcație impusă prin dictatul fascist de la V., îndeosebi a celor considerați periculoși sau potrivnici pe față noului regim. Începute în anul
1940, expulzările au fost practicate până în anul 1944, când ocupanții au fost alungați de trupele române în cooperare cu cele sovietice.
Frânarea și îngrădirea activității intelectualilor, liber profesioniștilor, democraților, medicilor români și de alte naționalități nemaghiare fac parte tot din măsurile represive horthyste.
Tot pentru urmărirea scopului de exterminare și purificare etnică de români a teritoriilor ocupate au fost instituite lagăre de muncă forțată pe tot cuprinsul U..
Tragedia evreilor are în principal cinci aspecte mari, pe lângă măsurile antisemite și rasiale pe plan politic, juridic, economic și cultural luate în Ungaria și anume: 1.) expulzarea evreilor (cca.1941-1943); 2.) concentrarea lor în detașamente de muncă forțată (1942-1945); 3.) internarea lor în lagăre sau ghetouri; 4.) deportarea pentru exterminare în lagăre din Germania, Polonia; 5.) masacrul de la S., județul Mureș ( 9-10 septembrie 1944).
Fenomenul expulzării evreilor, uneori în masă, în anii 1941-1942 apare mai mult la inițiativa locală, a unor zeloși unguri șovini și antisemiți și nu ca un program dirijat de la centru. Pe 22 iunie 1941 unități ale armatei germane și române au început campania din est împotriva Uniunii S.e.
În septembrie 1940 Ion Antonescu a fost numit prin D. regal de C. al II lea, prim ministru iar la 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la rangul de M.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, Cotul
Donului și Stalingrad.
În februarie 1943 armatele române au fost trimise în țară pentru refacere. În 1944 principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse. Cu unitățile refăcute, armatele române, au luat parte la lupte care s-au dus inclusiv pe teritoriul R., până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate germane sub denumirea „. de S..
La 23 august 1944 Regele M. și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu pe care l-a destituit și l-a numit ca prim ministru pe generalul C. S., în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanții Blocului Național Democrat.
La 12 septembrie R. semnează Armistițiul cu Națiunile unite iar la 25 octombrie sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu M.. R. participă la eliberarea U. și C. C. 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc intrării influenței sovietice în R..
Pentru soarta ce avea să o cunoască R. după al 2-lea război mondial
„Armistițiul semnat cu Aliații";, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 la
M., s-a dovedit a fi avut o importanță majoră. Respectivul document a avut în primul rând menirea de a reglementa statutul internațional al R. în perioada ce avea să urmeze până la conferința păcii. Convenția de armistițiu încheiată cu R. reprezintă unul dintre documentele din care pot fi deduse intențiile politice ale liderilor sovietici în ultima parte a războiului, și anume acela de legalizare a dominației sovietice în Europa de E. Î. de la începutul discuțiilor privind Convenția de armistițiu cu R., dintre sovietici, ambasadorii americani și britanici la M., ultimii au aflat de la M. că, U. S. dorește să dețină singură controlul situației din R., și chiar eventualele încercări de dialog ale reprezentanților Washinton-ului și Londrei în comisia
Alianței de C. (C.A.C.) cu autoritățile române pot fi luate doar prin intermediul Î. C. S., organism desemnat a avea putere de decizie. În perioada octombrie 1944- martie 1945 este o perioadă de 5-6 luni de autonomie guvernamentală sub protectorat sovietic în Transilvania de N.
La 6 martie 1945 Stalin impune numirea G. P. G. controlat de FND cu dominantă comunistă. În 1945 R. luptă contra Germaniei. În 30 decembrie
1947 are loc abolirea monarhiei.
La mai puțin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupă R., la 30 decembrie 1947 regele M. I este forțat să abdice și e proclamată Republica
P.ulară R.ă stat comunist.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 3 din L. nr. 2. „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a G. nr. 2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare"; și conform art. 3 din aceeași lege „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative";.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță, coroborând susținerile reclamantului cu actele de la dosar s-a reținut că, tatăl reclamantului R. G. a fost luat prizonier de război în U. în perioada (...)-(...). Deci, măsura prizonieratului a fost luată de un alt regim decât cel comunist, instaurat la noi în țară începând cu data de 6 martie
1945 când la conducere a fost numit primul guvern comunist sub conducerea lui P. G.
Pe de altă parte, în Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D.-Lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la
R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdusniște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva R.. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
Reținându-se că, deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
În ceea ce privește petitul privind constatarea calității de moștenitor al reclamantului după tatăl său R. G., această cerere a fost formulată doar pentru a-și dovedi calitatea procesuală activă de a fi îndreptățit să solicite daunele morale. A. că, nejudecându-se în contradictoriu cu alți moștenitori, instanța a apreciat că cererea nu este fondată, și a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitândmodificarea în tot în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că antecesorul său a beneficiat de prevederile D. - lege nr. 1. și apreciază că îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 3 din L. nr. 2..
Asupra modalității concrete de reparare a prejudiciului, reclamantul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., iar în ce privește cuantumul pretențiilor reprezentând daune morale, a arătat căacesta este justificat pentru repararea „stării de neliniște, de disconfort și de incertitudine"; ce a rezultat ca urmare a deportării tatălui său.
A invocat reclamantul cauzele Comingersoll împotriva Portugaliei, Muller împotriva Germaniei și Christine Goodwin împotriva Marii Britanii pronunțate de C., și dispozițiile art. 20 din Constituție.
Totodată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute la fond și în recurs.
Prin întâmpinarea formulată (f. 8-11), pârâtul a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curteaconstată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoareleconsiderente:
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2..
Așa cum corect a reținut prima instanță în cadrul considerentelor sentinței, tatăl reclamantului, R. G. la data de (...) a fost luat prizonier în
URSS, până la (...).
L. nr. 2. în forma inițială conferea dreptul la despăgubiri morale persoanelor cu privire la care s-au luat măsuri administrative de către organele fostei miliții sau securități.
Întrucât măsura a cărei victimă a fost tatăl reclamantului - deportarea - a fost instituită fără ingerința statului comunist, prin organele sale represive, actul normativ pe care reclamantul și-a întemeiat pretenția nu este incident, hotărârea primei instanțe, de respingere a acțiunii, fiind temeinică și legală.
Prevederea legală pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea - art. 5 alin. Lit. a din L. nr. 2. - a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 1. a C. C., însă, raportat la cele arătate anterior, această împrejurare nu prezintă relevanță în acest litigiu, motiv pentru care, critica vizând inaplicabilitatea în speță a acestei decizii, raportat la momentul promovării litigiului nu va fi analizat.
Acest unic considerent - măsura administrativă căreia i-a fost supus tatăl reclamantului, neîncadrându-se în sfera de reglementare a actului normativ pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea - face inutilă analizarea atât a celorlalte considerente, care au stat la baza soluționării acțiunii în fața primei instanțe, cât și a celorlalte motive de recurs.
Întrucât dispozițiile sunt clare, nesusceptibile de interpretare, nici părțile, nici instanța nu pot extrapola adăugând alte situații sau alte perioade care exced cadrului legal, raportându-se la alte acte normative - OUG nr. 214/2009, D. - lege nr. 1..
În ceea ce privește hotărârile C. și dispozițiile art. 20 din Constituția
R., invocate în cadrul motivelor de recurs, curtea constată că în fața primei instanțe reclamantul nu le-a invocat, nici în cadrul acțiunii și nici ulterior pe calea vreunei precizări, astfel încât raportat la dispozițiile art. 316 coroborat cu art. 294 alin. 1 Cod proc.civ., acestea constituie cereri noi formulate pentru prima dată în recurs, fiind inadmisibile.
Nici solicitarea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată în fața instanței de fond și în recurs nu este întemeiată. Deși în fața primei instanțe reclamantul a fost reprezentat de un apărător ales,acesta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de angajarea avocatului, potrivit cerințelor art. 1169 C. civil. În recurs reclamantul nu a fost reprezentat prin apărător ales și nici nu a făcut dovada altor cheltuieli ocazionate de exercitarea căii de atac, astfel încât solicitarea vizând acordarea cheltuielilor de judecată în cele două etape procesuale nu este întemeiată.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R. J.-I. împotriva sentinței civile nr. 613 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr.
(...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. T. D. T. A. N. M. C. V. M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: G. P.
| ← Decizia civilă nr. 209/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2448/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
