Decizia civilă nr. 1998/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1998/R/2011
Ședința publică din 2 iunie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. C.
JUDECĂTORI : A. A. C.
: ANA I.
GREFIER : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamantul M. E., precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. C. împotriva sentinței civile nr. . din
25 februarie 2011 a Tribunalul Cluj, pronunțată în dosarul nr. (...), având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentantul reclamantului recurent M. E., avocat B. A., cu împuternicire avocațială la dosar, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, la data de 30 mai 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului recurent M. E., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de către pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc
.civ.
La data de 1 iunie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului recurent S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de către reclamant.
Reprezentantul reclamantului recurent arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 5 Cod proc. civ.
În subsidiar, solicită admiterea recursului formulat, modificarea în parte a sentinței civile nr. 1. pronunțată de Tribunalul Cluj, în sensul admiterii acțiunii și, pe cale de consecință, obligarea S.ui R. prin Ministerul
Finanțelor Publice, la plata sumei de 150.000 Euro, constând în despăgubiri.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursurilor formulate și menținerea în totalitate a hotărârii atacate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 180 din 25 f ebruarie 2011 pro nunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către instanță din oficiu, a fost respinsă acțiunea civilă modificată formulată de reclamantul M. E. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri, ca prescrisă și a fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantului cheltuieli dejudecată în sumă de 1500 lei.
În considerentele acestei sentințe, se reține că reclamantul M. E. a solicitat obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirii în sumă de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa la 2 ani 6 luni închisoare corecțională, 2000 lei amendă corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii în baza Sentinței 1685/(...), pronunțată în dosarul nr. 1452/1949 al T.ui Militar C..
Art. 998 și 999 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală, care constituie o sancțiune civilă cu caracter reparator și intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudicii. A. are un caracter patrimonial și este supusă prescripției extinctive.
În conformitate cu art. 8 din D. nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât prejudiciul, cât și pe cel care este obligat la repararea lui.
Reclamantul a cunoscut elementele impuse de textul legal examinat pentru promovarea acțiunii. Chiar dacă o asemenea acțiune era lipsită de succes în timpul regimului comunist, ulterior, după desființarea Departamentului Securității S.ui prin D. nr. 3., dreptul la acțiune a devenit efectiv începând cu data de 1 ianuarie 1990.
În consecință, pentru temeiul juridic al art. 998-999 C.civ., precizat de reclamant, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din D. nr. 167/1958, s-a împlinit anterior modificării acțiunii, (...). Constatările expuse se impun și în privința art. 5 pct. 1 și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În altă ordine de idei, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 Curtea
Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. Se face de asemenea trimitere la jurisprudența C. E. a D. O. care a statuat în sensul că dispozițiile C.i nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii săi. În același timp, C. de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Adoptarea celor două acte normative în materia examinată - D.-lege nr. 1. și Legea nr. 221/2009 - nu a dat naștere la un drept substanțial la despăgubiri pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 998-999 C.civ. sau art. 5
CEDO, în ipoteza acestor temeiuri noi de drept fiind necesară respectarea termenului de promovare și a condițiilor de admisibilitate. P. aceleași considerente nu există nicio justificare pentru a se aprecia că momentul curgerii termenului de 3 ani, în cazul art. 998-999 C.civ., s-ar situa la alt moment decât cel arătat în prezentele considerente.
P. motivele expuse, tribunalul a apreciat că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, și în temeiul art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 a admis-o. În consecință, a fost respinsă acțiunea civilă modificată formulată de reclamantul M. E. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri, ca prescrisă.
În baza dispozițiilor art. 274 C. pr. civ., a fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei, reprezentând onorariu avocațial justificat cu chitanța depusă la dosarul cauzei. La pronunțarea acestei soluții instanța a avut în vedere faptul că Legea nr. 221/2009 a prevăzut în mod obligatoriu procedura judiciară în vederea acordării despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada de referință a legii menționate. În conformitate cu jurisprudența CEDO în materie, cheltuielile de judecată se vor acorda în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Mai exact, se poate afirma că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care solicită acordarea lor. În speță, reclamantul a achitat suma de 1500 lei cu titlul menționat pentru a obține serviciul avocatului ca o garanție a succesului său. Modificarea temeiului de drept al acțiunii a intervenit după pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a C. Constituționale, astfel încât se impune acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant.
Î mpot riv a a ces te i s ent in țe, au dec la ra t în t erm en le gal re cur s, a tâ t reclamantul, cât și p ârâ tu l.
Reclamantul a solicitat, în principal, casarea ei și trimiterea cauzei sprerejudecare, iar, în subsidiar, modificarea ei, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului său, reclamantul învederează că instanța fondului a făcut o greșită aplicare a normelor de drept substanțial, admițând excepția prescripției extinctive și soluționând, astfel, cauza pe excepție, deoarece termenul de prescripție este cel special prev. de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, fiind un termen de 3 ani ce a început să curgă de la data intrării în vigoare a legii, acest text nefiind declarat neconstituțional, deciziile C. Constituționale nr. 1358 și 1360 din octombrie 2010 referindu-se la art. 5 alin. 1 lit. a teza I. Modificarea și întregirea motivelor de fapt nu trebuia să conducă la concluzia prescripției dreptului la acțiune, fiind păstrat motivul inițial întemeiat pe dispozițiile art. 1 alin. 2 și art. 5 alin. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009, ce au fost completate cu prev. art. 1 alin. 1 și art. 2 din aceeași lege, cu dispozițiile generale din art. 998 C. civil, precum și cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1 și 5 din Convenția Europeană a D. O., termenul de prescripție începând să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 22172009 și nu de la data reținută de prima instanță, întrucât, potrivit disp. art. 2 din Legea nr.
221/2009, au fost înlăturate de drept efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic, aceste hotărâri nemaiputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor, or, neacordarea despăgubirilor face ca legea să nu-și mai atingă scopul.
Neacordarea daunelor morale încalcă și dreptul la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1.
Indemnizațiile lunare reglementate de D. - lege nr. 1. sunt drepturi de securitate socială, care nu acoperă prejudiciul moral, textul decretului - lege neprecizând clar ce se înțelege prin condamnare cu caracter politic, o definiție legală fiind cuprinsă abia în Legea nr. 221/2009. S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă pentru arăspunde civil delictual pentru faptele săvârșite sub imperiul vechilor constituții de organele sale.
Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat,pentru motivele arătate în considerentele sentinței.
În propriul recurs, pârâtul a solicitat modificarea sentinței în sensulrespingerii în totalitate a acțiunii, inclusiv a capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, neexistând o culpă procesuală în sensul art. 274 Cod proc.civ., câtă vreme celelalte capete de cerere au fost respinse.
Reclamantul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursuluipârâtului ca nefondat, pe motiv că a exercitat acțiunea raportat la legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate,
rap or tat l a di spo zi ți ile ar t. 3 04 1 C od p r oc. c iv ., c urt ea a pr e cia ză c ă ac est ea
nu su nt f ond at e, di n c on sid er ent el e ce urm ea ză a fi e xp use .
Astfel, în ceea ce privește recursul reclamantului, inițial, prin cererea de chemare în judecată, acesta și-a fundamentat acțiunea exclusiv pe dispozițiile legii speciale de reparație, respectiv art. 1 alin. 2 și art. 5 alin. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009, pentru ca, ulterior, în urma pronunțării deciziei C. Constituționale nr. 1358/2010, ce a lăsat fără temei legal cererea, declarând neconstituțional textul art. 5 alin. 1 lit. a din lege, să-și precizeze temeiul juridic, invocând dispozițiile legale arătate în cuprinsul recursului, raportat la care instanța de fond a invocat excepția prescripției extinctive.
În realitate, dispozițiile unei legi speciale pot fi invocate alături de cele cuprinse într-o lege generală doar în măsura în care legea generală completează legea specială, nu și în situația în care prevederile legii speciale înlătură prevederile legii generale, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
În situația acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, avem de a face cu acțiuni în repararea unor daune produse de regimul comunist unor categorii de persoane, respectiv celor care au suferit condamnări politice în sensul legii speciale. Conform jurisprudenței C. E. a D. O., invocată în decizia C. Constituționale, statul nu este obligat să repare astfel de prejudicii, dispozițiile convenției neimpunând statelor membre vreo obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor (adică de statele comuniste), iar, atunci când o fac, au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor, acordarea daunelor morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă neconstituind o obligație legală a statului, care își are izvorul în trecut, statul acordând compensații în echitate, prin legi speciale, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale. Finalmente, Curtea Constituțională a apreciat că inclusiv recunoașterea condamnării produce o satisfacție de ordin moral, iar legile anterioare care au acordat o serie de drepturi persoanelor aflate în astfel de situații, reprezintă o despăgubire dreaptă, echitabilă, rezonabilă și proporțională cu gravitatea și suferințele produse prin condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.
Faptul că ultima lege specială de reparație a dat o definiție legală coerentă condamnărilor cu caracter politic nu înseamnă că obiectul ei diferă de cel al D. - lege nr. 1. și al celorlalte legi anterioare de reparație, subaspectul persoanelor îndreptățite la reparație, acest aspect fiind reținut și în considerentele deciziei C. Constituționale.
Iată, așadar, că nu pot fi invocate dispozițiile generale ale Codului civil privind răspunderea civilă delictuală a statului pentru prejudiciile cauzate de predecesorul său, statul comunist, statul având posibilitatea, dar nu și obligația legală de a repara astfel de prejudicii prin adoptarea unor legi speciale, or legea specială ce a constituit fundamentul acțiunii reclamantului a fost declarată neconstituțională, dispozițiile dreptului comun neputând fi invocate, în condițiile în care acestea nu completează legea specială.
Oricum, prima instanță a ales să invoce și să soluționeze cu precădere excepția prescripției extinctive și nu excepția inadmisibilității acțiunii fundamentată pe dreptul comun, însă, din considerentele arătate deja, dispozițiile legii speciale nu pot fi combinate cu cele ale dreptului comun, deci nu poate fi invocată răspunderea civilă delictuală reglementată de codul civil și termenul de prescripție a dreptului la acțiune prevăzut de legea specială.
Termenul de prescripție prevăzut de legea specială ar putea fi considerat cel mult o cauză întrerupătoare a termenului de prescripție în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din D. nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, fiind vorba de o recunoaștere a dreptului pretins, însă aceasta doar în măsura în care ar fi intervenit în cursul termenului de prescripție, ceea ce nu este cazul, termenul de prescripție începând să curgă cel târziu de la data adoptării D.-lege nr. 1., când statul a recunoscut anumite drepturi persoanelor condamnate politic și, în general, existența condamnărilor cu caracter politic.
Nu se poate reține încălcarea dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-lege nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.
Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În ceea ce privește recursul statului, acesta nu este fondat, întrucât, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, exista un text de lege care conferea dreptul reclamantului de a exercita prezenta acțiune, textul fiind declarat neconstituțional pe parcursul procesului și ieșind din vigoare ulterior, astfel că statul este în culpă, pentru că a adoptat un text de lege neconstituțional și a determinat înregistrarea unor acțiuni în justiție, cauzând cheltuieli de judecată unor persoane care nu sunt, astfel, în culpăpentru declanșarea proceselor, fiind obligat, în consecință, să le dezdăuneze.
Așadar, temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată îl constituie faptul că nu reclamantul, ci pârâtul este în culpă pentru declanșarea procesului.
În temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., curtea,
P. ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. E. și cel declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 180 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr.
(...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER A. C. A. A. C. ANA I. C. B.
Red. CAA dact. GC
2 ex/(...)
Jud. primă instanță: E. L.
| ← Decizia civilă nr. 49/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 258/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
