Decizia civilă nr. 2026/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 2026/R/2011
Ședința publică din 3 iunie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTORI: A.-A. P.
C.-M. CONȚ
G. : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. I., împotriva sentinței civile nr. 604 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul B. I., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care, la prima strigare a cauzei, C. constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantei recurente și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că prin memoriul de recurs (f. 2 din dosar), reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă în baza art. 242 alin. 2 C.pr.civ. și de asemenea, constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului formulat de reclamant și menținerea în tot a sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2
C.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs prin invocarea temeiului juridic privind discriminarea, cu privire la care se arată că ar contraveni și art. 14 din C. E. a D. O.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra excepției invocată din oficiu de către instanță și pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs prin invocarea unui nou temei juridic pentru prima dată în recurs.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că într-adevăr reclamantul a fost condamnat de către T. M. C., dar pentru o infracțiune de drept comun, care nu se încadrează în prevederile L. nr. 2., iar în susținerea poziției sale, invocă D. Înaltei Curți de C. și Justiție nr. 3..
Pe fond, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamant și menținerea sentinței recurate.
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 604 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B. I., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 655 din 15 septembrie 1971 pronunțată de T. M. C. reclamantul B. I. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută și pedepsită de art. 354 alin. 2 Cod penal. A executat pedeapsa în regim de detenție în perioada 03 septembrie 1971 - 02 iunie 1975.
În cauză, problema ce urmează a fi analizată este aceea, dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută și pedepsită de art. 354 alin. 2 din Codul penal în vigoare la data condamnării poate fi considerată ca fiind o infracțiune cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin.3 din L. nr. 2..
Potrivit actului normativ mai sus arătat „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din O. de U. nr. 2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R..";
Prin D. nr. 3. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-secțiile unite în soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea
și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin.1 lit. a din D. - Lege nr. 1. a stabilit că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzută de art. 334 și 354 Cod penal, săvârșite din motive de conștiință religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. În motivarea acestei decizii se arată că:"; persoanele care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenența la O. R. „. lui I.) au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost și sunt reglementare în titlul X al Codului penal
„infracțiuni contra capacității de apărare a R., cap.1 „infracțiuni săvârșite de militari";- secțiunea I „infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare"; (art.
334), respectiv cap.3 „infracțiuni săvârșite de civili"; (art. 354).
Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracțiuni de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art.
30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor C. E..
A., această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de A.
P. a C. E., prin care s-a recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice, sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).
În anul 2001, A. P. a C. E. a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecție de conștiință cu privire la serviciul militar în C. europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adițional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b și art. 9 din Convenție.
Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției. (Johansen c/a Norvegiei,
14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale C. E. o aveau de arecunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai
1984.)
Deși în acea perioadă S. Român nu era parte la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale C. E..
Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a
C. Europene a D. O. care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la O. R. „. lui I., a concluzionat că art. 9 din C. europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( Bayatyan c/a Armeniei, H. din 27 octombrie 2009).
Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executare serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul D.ui-lege nr. 1..
Reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 329 indice 5 ultimul alin. Cod procedură civilă cu privire la soluționarea recursului în interesul legii dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe pe de o parte, precum și faptul că prin D. nr. 3. mai sus amintită
Înalta Curte de Casație și Justiție dezleagă problema de drept, conform căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării prevăzută de art. 334 și 354 din Codul penal săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Pe cale de consecință s-a apreciat că, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., condamnarea pe care a suferit-o reclamantul nu este o condamnare cu caracter politic.
În privința daunelor morale solicitate, tribunalul a constatat că, în
Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie
2010 a C. Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D.-Lege nr. 1., republicat, și O. de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborareaproiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la
R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.
Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din O. de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din O. de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
În cursul procesului reclamanta a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și 3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele
D.ui nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, se poate constata că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr.
883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul
2010. Termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și D. - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictaturainstaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. A. că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. Constituționale, dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Reținându-se că deciziile C. Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B. I. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței cu admiterea acțiunii introductive.
În motivarea recursului a arătat că instanța a ignorat complet actele depuse în probațiune la dosar prin care a arătat că recurentului i s-a tranșat aceasta chestiune a caracterului politic al condamnării prin hotărâre rămasa irevocabilă.
Consideră ca exista temeiuri legale pentru acțiunea promovata, în pofida deciziei nr. 1358/2010 a C. Constituționale, pe care instanța de fond trebuia sa le aplice în speța.
Exista prevederi legale atât interne, cât și comunitare care impun o anumita conduita instanței, respectiv respectarea principiului neretroactivității legii civile, al egalității în drepturi, al speranței legitime care au fost încălcate prin respingerea acțiunii.
Recurentul a înregistrat acțiunea introductivă de instanță în luna februarie 2010, data la care prevederile L. nr. 2. erau pe deplin aplicabile și constituționale, astfel că solicita în continuare obligarea S.ui R. la plata de daune morale către reclamant, întrucât prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L.
2., au fost declarate neconstituționale la data de (...), respectiv ulterior introducerii acțiunii. A., potrivit principiilor constituționale potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, deciziile C. Constituționale obligatorii pentru instanțele de judecată și cărora legea le conferă un caracter normativ nu pot fi aplicate decât cauzelor introduse după publicarea acestora în Monitorul Oficial al României.
In sensul celor susținute s-a pronunțat chiar și C. Constituționala în D. nr. 1354/(...), arata: "A., la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul L. nr. 2., nemodificata prin O. de urgenta a G. nr. 6., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O. de urgenta a G. nr. 6. nu constituie norme de procedura pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel ca legea aflata învigoare la data formulării cererii de chemare în judecata este aplicabila pe tot parcursul procesului.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regula de drept potrivit căreia o lege civila se aplica numai situațiilor care se ivesc în practica după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. l din Codul civil, astfel ,,L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactiva" precum și în art.15 alin. 2 din Constituția României.
A., în mod greșit a apreciat instanța ca în speța se impune a fi reținute prevederile deciziei 1358/2010 a C. Constituționale, cu consecința respingerii acțiunii.
Mai mult decât atât daca legea speciala nu mai distinge, atunci instanța are obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și prevederile tratatelor internaționale la care R. este parte, iar în speța să facă aplicarea legii generale în materia daunelor morale, respectiv codul civil art.998-999.
Nu este de acord cu opinia instanței referitoare la prescripția dreptului la acțiune a recurentului întemeiat pe prevederile codului civil, întrucât, prin L. 2. s-au repus în termen toți care sunt îndreptățiți la a beneficia de despăgubiri morale pentru suferințele indurate în perioada regimului comunist.
C. E. a D. O., Articolul 5, alin. l și 5 - Dreptul la libertate și la siguranța, prevede: Orice persoana are dreptul la libertate și la siguranța. N. nu poate fi lipsit de libertatea sa, [ ... ] 5. Orice persoana care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații. "
De asemenea, instanța de fond trebuia să aibă în vedere și principiul egalității în drepturi. Prin aplicarea automata a prevederilor deciziei C. Constituționale se creează situații juridice, discriminatorii în raport de persoanele care au obținut hotărâri definitive (art. 1, art. 4 si art. 16 din Constituție, art. 14 C.).
Intr-o astfel de situație persoana a cărei acțiune nu a fost soluționată definitiv este discriminată în mod nejustificat urmare a aplicării textului deciziei menționate, încălcându-se astfel principiul egalității în drepturi, ceea ce ar contraveni și art.14 din C. E. a D. O.
Chiar C. Constituționala prin decizia 1. a reținut ca principiul egalității
și interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la convenție adoptat în anul 2000, iar art. l al acestui Protocol.
Nu în ultimul rând, instanța de fond trebuie să facă aplicarea prevederilor comunitare în ceea ce privește speranța legitimă la despăgubiri echitabile.
Tot în mod greșit a apreciat instanța de fond ca prevederile L.
22112009 încalcă principiile unicității reglementarii în materii și cel al evitării paralelismelor (L. 24/2000), întrucât practica judiciara a statuat ca prevederile L. 2. au caracter de complinire și nu vin în contradicție cu legile anterioare respectiv cu 1., OUG 2..
S. Român prin D. a J. M. prin întâmpinare (f.12-16) a solicitat respingerea recursului și menținerea în tot a sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri în temeiul L. nr. 2., reclamantul a obținut o sentință cu nr. 4301/2009 a tribunalului C., prin care i se recunoaște apartenența la categoria persoanelor beneficiare ale dispozițiilor D.ui - Lege nr. 1., prin urmare motivarea contrarie a instanței de fond va fi înlăturată, dar fără efecte asupra acțiunii reclamantului cât timp acordarea de despăgubiri nu se poate face, potrivit celor ce vor rezulta de mai jos, iar o acțiune în constatare, așa cum a fost formulată de reclamant nu poate fi primită, prin prisma art. 111 Cod procedură civilă.
Cu privire la termenul de prescripție, acesta curge de la momentul apariției D.ui-Lege nr. 1., acesta fiind momentul și primul act normativ prin care statul a recunoscut existența persecutării de către regimul politic anterior și posibilitatea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Orice act normativ ulterior care dispune acordarea de drepturi speciale nu înseamnă o repunere în termenul de prescripție pentru persoanele care cer acordarea de despăgubiri potrivit dreptului comun, cât timp acesta a început odată să curgă potrivit celor de mai sus, cât timp momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este singular și este posibil să fie suspendat sau întrerupt, dar o astfel de chestiune nu s-a invocat în cauză.
A. cu atât mai mult cu cât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din L. 2. au fost declarate neconstituționale, și prin urmare nu mai produc efecte în cauza de față.
Susținerea că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării acestei decizii, ci, este aplicabilă, eventual, cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale, nu poate fi primită.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efe ctele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există, nefiind vorba de o încălcare a principiului neretroactivității cât timp aplicarea se face pentru prezent și pentru viitor.
Cu privire la această chestiune trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie
2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamantul nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304
Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. I.. împotriva sentinței civile nr. 604 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 03 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ
G. A. A. M.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - P. G. - Tribunalul Maramureș
| ← Decizia civilă nr. 1787/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1084/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
