Decizia civilă nr. 2030/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 2030/R/2011
Ședința publică din data de 3 iunie 2011
Instanța constituită din:
Președinte : A. C.
Judecători : V. M. - președintele C. de A. C.
D.-L. B. - vicepreședinte al C. de A.
G. : S.- D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. I. împotriva sentinței civile nr. 462/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr.(...), privind și pe pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. M., având ca obiect despăgubiri L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta
P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat cu pârâtul intimat și este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin întâmpinarea formulată și depusă la dosar prin serviciul de registratură al instanței, la data de 11 mai 2011, pârâtul intimat a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și pe cale de consecință, menținerea sentinței atacate, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), solicitând totodată judecarea cauzei în lipsă.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul părților cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul Maramureș.
C U R T E A
1. Cererea de chemare în judecată. Prin cerere introductivă înregistrată sub numărul de mai sus, reclamanta B. I. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să constate că reclamanta este succesoarelegală, în calitate de soție supraviețuitoare, după defunctul B. I., decedat la data de 24 aprilie 1987; să constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării defunctului în perioada 1945 - 1948 în fosta
Uniune Sovietică; să oblige pârâtul la plata daunelor morale în sumă de
5000 E.
În motivele cererii, se arată că reclamanta a fost soția defunctului B.
I., decedat la data de 24 aprilie 1987, că soțul ei a fost deportat în fosta Uniune Sovietică în perioada (...) - (...), timp în care a fost ținut prizonier și dus într-un lagăr de muncă, unde a fost forțat să lucreze în condiții deosebit de grele până la epuizarea fizică și psihică.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 3, art. 4 alin. 2 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2..
Ulterior, reclamanta și-a completat temeiul de drept cu dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil.
2. Întâmpinarea. Pârâtul S. Român, prin M. F. P., s-a opus la admiterea acțiunii cu motivarea că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul a fost prizonier de război, însă prevederile L. nr. 2201/2009 se referă la persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945, iar în privința daunelor morale solicitate a se ține seama de D. C. C. nr. 1358/(...).
3. Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 462/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), s-a admis în parteacțiunea civilă formulată de reclamanta B. I., împotriva pârâtului S. Român reprezentat prin M. F. P. și, în consecință, s-a constatat că reclamanta are vocație succesorală generală legală după defunctul B. I., decedat la data de
24 aprilie 1987, în calitate de soție supraviețuitoare.
S-a respins cererea formulată de reclamantă cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de defunctul B. I. și la daunele morale solicitate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut faptul că soțul reclamantei, defunctul B. I., a fost prizonier de război în U. în perioada (...) - (...). D., măsura prizonieratului a fost luată de un alt regim decât cel comunist instaurat pentru prima dată în țară la 6 martie 1945, când a fost numit primul guvern comunist sub conducerea lui P. G.
Din analiza dispozițiilor art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., reiese că prin L. nr.
2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...) - (...) cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.
În cursul procesului, reclamanta a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale, și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1)existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și 3 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele Decretului nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, s-a putut constata că pentru angajarea răspunderii victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr.
883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată, s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamantă în anul
2010. Termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și Decretul-lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. Astfel că termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. C., dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
S-a reținut că D.ziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Pe cale de consecință, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, constatându-se că aceasta are vocație succesorală generală după defunctul B. I., în calitate de soție supraviețuitoare.
Au fost respinse celelalte capete de cerere pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative și daunele morale solicitate, ca fiind nefondate.
4. Declarația de recurs. Î. acestei sentințe a declarat recurs, în termenullegal, reclamanta B. I., solicitând, în principal, admiterea recursului,modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii în totalitate a cererii, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 Euro cu titlu de despăgubiri, iar în subsidiar, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. 3 și 5 C.pr.civ.
Recurenta consideră că se verifică motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., temeiul de drept al cererii introductive fiind dispozițiile art. 5 din L. nr. 2. coroborate cu dispozițiile art. 998 C.civ.
D. nr. 1. a C. C. nu are aplicabilitate în cauză, în raport cu momentul înregistrării acțiunii, altfel ar însemna să existe un tratament juridic distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri.
Pe de altă parte, la momentul introducerii acțiunii sub imperiul L. nr.
2. s-a născut uin drept la acțiune inclusiv în temeiul art. 5 din lege, aplicabilă pe tot parcursul procesului.
De altfel, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut că principiul egalității și interzicerii disctiminării a fost reluat de C. în P. nr. 12 la C., adoptat în anul 2000.
Or, potrivit art. 148 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter oblgiatoriu au prioritate fațăd e dispozițiile contrare din legile interne.
Prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului din perspectiva art. 998 C.civ., motiv pentru care se impune casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
5. Întâmpinarea. D. G. a F. P. M., în calitate de reprezentant teritorial al S.ui Român prinMinisterul Finanțelor Publice, și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă în data de (...), solicitând respignerearecursului ca nefondat, atâta timp cât prin D. nr. 1. C. C. a cosntatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, se apreciază că termenul de prescripție s-a împlinit cu mult înainte de data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Reclamanții nu aveau o „speranță legitimă"; să obțină despăgubiri, cererea lor fiind incompatibilă rationae materiae cu dispozițiile art. 1 din P. nr. 1.
6. Judecata în recurs. Recursul este nefondat.
I. Astfel cum în mod temeinic a reținut și prima instanță, prin cerereaintroductivă formulată și precizată ulterior, reclamanta a solicitat instanței să constate caracterul politic al perioadei de prizonierat, soțul său, în prezent decedat, fiind prizonier de război în U., și să oblige S. Român la plata unor daune morale pentru suferințele fizice și psihice pe care această măsură le-a cauzat.
Cererea, în redactarea inițială, a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2..
Probele administrate în cauză relevă faptul că defunctul B. I. a fost prizonier în U. în perioada noiembrie 1944 - iunie 1948.
Potrivit dispozițiilor de principiu cuprinse în art. 1 alin. 1 a L. nr. 2., act normativ care fundamentează în drept cererea reclamantei, constituie condamnare cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Pentru ca o condamnare să confere celui condamnat dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5 din L. nr. 2., se cer, așadar, a fi întrunite cumulativ următoarele condiții:
- condamnarea să fi fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă;
- hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989;
- faptele care au atras această condamnare să fi fost săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și să fi avut drept scop
„împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945";.
În cauză, observă C. că nu a existat o condamnare, pronunțată printr- o hotărâre judecătorească definitivă, fiind exclusă incidența dispozițiilor art. 1 din L. nr. 2..
Conform prevederilor art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrată cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative expres și limitativ menționate la lit. a - f.
În cauză, se observă că nu a fost luată față de soțul reclamantei nicio măsură de natura celor menționate în cuprinsul art.3, de către organele fostei miliții sau securități, în temeiul unuia sau mai multor acte normative din cele prevăzute expres și limitativ, concluzia fiind acea că nu este aplicabil acest text normativ, fiind exclusă existența unei măsuri administrative căreia legea specială să îi recunoască caracter politic.
Potrivit art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.
Se conferă, astfel, instanțelor de judecată competența de a constata caracterul politic al unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art.3 și întemeiate pe actele normative menționate la lit. a - f, sub condiția ca ele să fi fost luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru săvârșirea unor fapte care au urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., și anume: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenența sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Este adevărat că în cuprinsul art.3 și art.4 din L. nr.2. nu există nicio mențiune expresă cu privire la perioada de referință pentru măsurile administrative însă ea este similară celei care condiționează condamnările cu caracter politic fiind înscrisă în chiar titlul L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Trimiterea la O. nr. 2., pe care o face art.1 alin.3 din L. nr.2., este una limitată, ea vizează exclusiv scopurile menționate în cuprinsul art.2 alin. 1 din Ordonanță, nu și definiția pe care acest act normativ o dă măsurii administrative abuzive, obiectul reglementării fiind diferit de cel al L. nr.2.. Dacă legiuitorul ar fi avut intenția să trimită și la alte dispoziții ale Ordonanței ar fi făcut-o or, în absența unei astfel de trimiteri, o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 1 alin.3 din L. nr.2. nu este permisă celui chemat să aplice legea.
În cauză, perioada de prizonierat în U., începută înaintea datei de 6 martie 1945, data instaurării regimului comunist în R., nu ar putea fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, în sensul L. nr. 2., neavând niciunul dintre obiectele specifice măsurii administrative cu caracter politic, expres menționate în cuprinsul art. 3 alin. 1 și nefiind luată de către organele statului român comunist, după instaurarea acestuia, pentru săvârșirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art.2 alin.1 din O. nr. 2., toate circumscrise unor manifestări de împotrivire, de protest, față de regimul totalitar comunist .
C. observă că, în raport cu textele normative mai sus evocate, prizonieratul nu poate fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, supusă reglementării prin L. nr. 2. și de natură a conferi reclamantei dreptul la reparație, în condițiile acestui act normativ.
Referitor la cererea reclamantei de a-i fi acordate despăgubiri cu titlul de daune morale, trebuie subliniată și împrejurarea că o astfel de cerereeste, în prezent, lipsită de suport legal, consecință a publicării în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a D.ziei nr. 1358/ din (...), prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2..
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, prezenta acțiune civilă este nefondată.
II. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune.Printr-o precizare a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, ulterioară sesizării primei instanțe, reclamanta a invocat și normele dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, solicitând daune-morale și în baza dispozițiilor art.998-999 C. Civ.
În acest context, considerentele primei instanțe referitoare la prescripția dreptului la acțiunea de drept comun în pretenții se impun a fi păstrate.
Acțiunea reclamantului este una în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, art. 998-999 C.civ., astfel că ea trebuia formulată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă reglementat de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958, urmând regimul juridic de drept comun caracteristic unei astfel de acțiuni.
Potrivit prevederilor art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958,
„Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea";.
Termenul general de prescripție este cel de 3 ani, reglementat prin art. 3 alin. 1, teza I din același act normativ.
Relevante sunt și dispozițiile art. 13 alin. 1 lit. a din Decretul nr.
167/1958, conform cărora cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.
În cauză, promovându-se o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite constând în luarea în prizonierat termenul de prescripție începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea.
Incontestabil, reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de această pagubă, în momentul punerii în libertate, respectiv
18 iunie 1948.
Fiind vorba de săvârșirea unei fapte ilicite, dată fiind natura regimului politic, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a acționa în justiție, repercusiunile negative ale unui astfel de demers judiciar fiind notorii și de natură a-i insufla o temere justificată.
Prin urmare, nu poate fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitatea de a acționa, cursul prescripției începând să curgă numai după momentul 22 decembrie 1989, care a marcat căderea regimului totalitar comunist în R.
Cel dintâi act normativ care a consacrat legislativ anumite drepturi în favoarea persoanelor persecutate din motive politice a fost Decretul-Lege nr.
118/1990, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 9 aprilie 1990. Prin acest act normativ, s-a recunoscut faptul că în perioada cuprinsă între 06 martie 1945 și 22 decembrie 1989, în R., au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă șiluarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o altă localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistență medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Caracterul de complinire al L. nr. 2. a fost explicit afirmat de legiuitor în raport cu Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că, în măsura în care reclamantul a considerat că drepturile care i-au fost recunoscute în baza acestui decret sunt insuficiente pentru a acoperi întregul prejudiciul moral și material generat de condamnarea cu caracter politic avea posibilitatea de a se adresa instanței de judecată ulterior, printr-o acțiune de drept comun, exercitată înăuntrul termenului general de prescripție, iar după intrarea în vigoare a L. nr. 2., în condițiile acestei legi speciale reparatorii.
Momentul inițial al termenului de prescripție coincide, așadar, cu acela al intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv 11 aprilie 1990.
Admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune face cu neputință abordarea fondului dreptului litigios, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurentă.
Față de cele ce preced, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., C. va respinge recursul ca nefondat și va menține în tot hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. I. împotriva sentinței civile nr. 462 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 3 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A. C. V. M. D.-L. B.
În C.O., semnează vicepreședintele instanței
G. S.-D. G.
Red.DB/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: G.P.
| ← Decizia civilă nr. 4478/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3546/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
