Decizia civilă nr. 4969/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 4969/R/2011
Ședința publică din data de 30 noiembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A.-T. N.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
A.-A. P.
GREFIER:
M.-L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B. M. J. și B. F., împotriva sentinței civile nr. 488 din 24 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
Se constată că la data de 29 noiembrie 2011, reclamanții-recurenți au depus la dosar, prin registratura instanței, concluzii scrise.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de
23 noiembrie 2011, când părțile prezente au pus concluzii care au fostconsemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 488 din 24 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj a fost respinsă acțiunea civilă precizată formulată de reclamanții B. M. J. și B. F. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 2/(...), pronunțată de T. M. al R. a III-a militare C. în dos. nr. 2025/1958, antecesorul reclamanților a fost condamnat la muncă silnică pe viață, pentru crimă de trădare de patrie, în baza art. 184 alin.1 și 2
C.pen., și la 8 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere și răspândire de publicații interzise prevăzut de art. 325 lit.c C.pen. și la 1 an și 6 luni închisoare corecțională pentru delictul de prelucrare fără autorizație a aurului și deținerea de aur, respectiv obiecte de aur nemarcate, în baza art. 2 alin.1 combinat cu art. 4 din D. 302/1955, confiscându-i-se averea personală în întregime, potrivit art. 25 pct.6 C.pen.
Din motivarea acestei sentințe, T. a reținut că „latura obiectivă a crimei de trădare de patrie constă în fapta inculpatului de a fi încercat să atragă de partea concepțiilor sale naționaliste și revizioniste și a planurilor sale de împărțire a A. în două părți, cunoștințe și prieteni de ai săi cu concepții similare, încercând în acest sens, chiar să constituie o grupare naționalistă, desfășurând activitate instigatoare, propunând inculpatului K. C. să culeagă și să centralizeze date cu caracter politic, social și economic, referitoare la situația populației maghiare și române, în trecut și în prezent,luând legătura în scopul urmărit și cu condamnatul Dobai Ștefan, propunându-i acestuia să colaboreze în direcția înfăptuirii planului revizionist, la care să fie atrași și acea parte din preoții reformați care se manifestă dușmănos regimului, cu concepții naționalist-revizioniste, așa cum aceste fapte rezultă din cuprinsul sentinței, paginile 7 și 8, fapte care, în ultimă instanță, urmăreau subminarea unității statului nostru democrat popular, știrbirea independenței sale și a integrității teritoriului RPR.";
În ceea ce privește cea de-a doua infracțiune, s-a reținut că „inculpatul deținea la domiciliu mai multe cărți și publicații interzise, în scopul răspândirii lor, precum și difuzarea publicației cu caracter instigator „ Tinerimea liberă";, în rândurile muncitorimii de la C. A. M. C. în perioada evenimentelor contrarevoluționare din Ungaria și solidarizarea inculpatului cu aceste evenimente, prin discuțiile dușmănoase purtate.";
Totodată, „ inculpatul a prelucrat aur la mai multe persoane, fără a avea autorizație în acest sens, începând din anul 1955, și a deținut la locuința sa bijuterii din aur, nemarcat";.
Din perspectiva laturii subiective a acestei infracțiuni, s-a avut în vedere faptul că „ inculpatul a cunoscut că legea interzice a se transforma și prelucra aurul de către particulari, fără autorizație, și a se ține obiecte din aur nemarcat, cu atât mai mult că în ultimii ani exercita meseria de giuvargiu, cu toate acestea dându-și seama de ilicitul faptei sale, a înțeles să suporte și urmările";.
Această sentință a rămas definitivă, ca urmare a respingerii recursului formulat de către antecesorul reclamanților, prin decizia nr. 150/(...), pronunțată de T. S. al RPR în dos. nr. 76/1959.
Având în vedere prevederile art. 7 din Legea 2., conform cărora această lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, tribunalul a considerat că primele două condamnări se încadrează în textul de lege redat anterior, prin probațiunea testimonială administrată prin comisie rogatorie de către Tribunalul Mureș, potrivit dos. (...), reclamanții nereușind să demonstreze că, în realitate, faptele pentru care a fost condamnat antecesorul lor au un caracter politic, potrivit art. 4 din Legea 2..
Astfel, martorul V. V. a arătat că l-a cunoscut pe defunct încă din copilărie, locuind în sate vecine și fiind prieteni și, totodată, colegi de liceu, acesta fiind cu 4 ani mai mare decât martorul. L-a revăzut la Penitenciarul Gherla în 1960, când a fost coleg de celulă, însă nu știe pentru ce a fost condamnat acesta, nici el nu știe, crezând că era în legătură cu procesul lui D. Î. de a fi arestat, fusese bijutier.
Referitor la cea de-a treia infracțiune, tribunalul a constatat că nici pentru aceasta nu sunt incidente disp. art. 4 alin.1 din Legea 2., neputându- se constata caracterul politic, în condițiile în care s-a adus atingere unor norme penale privind regimul metalelor prețioase, incidente la acel moment și nu s-a demonstrat contrariul.
Evident că neputându-se reține aplicabilitatea L. 2., reclamanții nu pot beneficia de echivalentul valorii bunurilor confiscate, conform art. 5 lit. b dinlege, eventual pentru măsura confiscării obiectelor din aur reclamanții puteau beneficia de prevederile legii speciale de reparație în domeniul respectiv.
În condițiile în care antecesorul reclamanților nu a fost condamnat politic, consecința firească este că aceștia nu pot beneficia de prevederile L.
2., așa cum s-a arătat și, implicit, nici de daunele morale, cu atât mai mult cu cât chiar dacă s-ar face abstracție de lipsa caracterului politic al condamnării, art. 5 alin.1 lit.a a fost declarat neconstituțional.
Astfel, prin D. nr. 1358/(...) a C. C., publicată în Monitorul Oficial nr.
761 din (...) și intrată în vigoare la aceeași dată s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C., într-o serie de dosare aflate pe rolul T. C. - Secția civilă și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Din considerentele deciziei mai sus indicate, tribunalul a reținut că S. R. nu poate fi considerat persoană răspunzătoare de prejudiciile cauzate condamnaților politici și celor care au fost supuși măsurilor administrative cu un asemenea caracter, nefiind aplicabile, astfel, prevederile art. 998-999
C. civ. Implicit, nici celelalte condiții ale antrenării răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B. M. J. și B. F.,solicitând instanței casarea sentinței și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând să fie admisă acțiunea cum a fost formulată.
În motivarea apelului, reclamanții au arătat că tatăl lor a fost condamnat la muncă silnică pentru faptele prev. de art. 184 alin. 1 și 2
Cod penal și în mod eronat instanța de fond a considerat că primele două condamnări pentru care s-a solicitat constatarea caracterului politic se încadrează în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2099.
Legiuitorul a stipulat în art. 1 pct. 2 din Legea nr. 2. că o condamnare pentru fapta prevăzută și sancționată de art. 325 lit. c Cod penal, constituie de drept o condamnare cu caracter politic, astfel că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nefondată cu privire la primele două petite.
Reclamanții au arătat că prin acțiunile desfășurate de tatăl lor, acesta a urmărit să se împotrivească regimului comunist din R.ia încercând să constituie organizație subversivă împotriva regimului democrat popular din RPR, și acțiunile sale nu vizau alte persoane sau alte etnii. Fiind de origine maghiară, antecesorul reclamanților a încercat să atragă de partea lui mai multe persoane în speță maghiari, pentru a lupta împotriva regimului democrat popular.
Antecesorul reclamanților a fost condamnat pentru infracțiunea de trădare de patrie, pentru că a manifestat o atitudine de împotrivire față de regimul comunist și nu pentru că era adeptul unor idei și sentimente naționaliste și revizionioste.
Durerea defunctului consta în faptul că școlile maghiare erau desființate și populația maghiară din Ardeal își pierdea unitatea, însăaceastă poziție nu poate fi primită ca o atitudine xenofobă sau șovină, ci ca o încercare de afirmare a identității etnice, culturale, sociale și naționale.
În ce privește daunele materiale și morale, reclamanții au arătat că și- au precizat temeiul de drept pe dispozițiile art. 998 și urm. C, civil, respectiv jurisprudența C.E.D.O, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a deciziilor C. C. nr. 1358 și 1360 din (...), prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2..
În ce privește repararea prejudiciului moral, însăși C.E.D.O. ia în considerare repararea stării de temere a neplăcerilor și incertitudinilor ce au rezultat din încălcarea convenției. Au fost invocate în acest sens cauzele Andreescu Muraret vs. R.ia, Ernestina Zullo vs. Italia.
Mai mult, când diferitele elemente care constituie prejudiciu nu pot face obiectul unui calcul exact sau când distincția dinte daunele materiale
și morale se dovedește a fi dificilă, curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală, cauza Comingersoll vs. Portugalia.
Reclamanții au arătat că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între despăgubirile acordate și încălcarea convenției, atingere adusă reputației avându-se în vedere și gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și atingerea adusă acestora, invocându-se cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva regatului Unit al Marii Britanii.
Reclamanții au arătat că regimul comunist din R.ia a fost condamnat de mai multe texte internaționale, invocându-se Rezoluția 1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din
1996 a A. P. a C. E.. Prin această rezoluție se prevede că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. În acest context se invocă dispozițiile art. 504, 505 Cod proc.civ., care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite.
Această Rezoluție a fost predecedată de R. A. P. a C. E. nr. 6.. mai
1992 în care este atrasă atenția asupra faptului că diferite țări din Europa
Centrală și de Est au adoptat măsuri de „. incomplatibile cu standardele europene în materia dreptului omului. A fost indicată și Rezoluția nr.
1481/2006 a A. P. a C. E. intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare";.
A fost invocată și Declarația de la V. a A. P. a O. pentru Securitate și
Cooperare în Europa adoptată în 2009.
Reclamanții apelanți au arătat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O:, noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială, (cauza Van der Mussele vs. Belgia) cât și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera SA vs. Belgia).
Tot potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atunci când un stat contractant adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate, se poate considera că acest nou cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categorii de persoane care îndeplinesc mai multe condiții.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, se invocă jurisprudența C.E.D.O., - cauza Beyeler vs. Italia în care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 1.300.000 euro proprietarului unei galerii de artă cu titlu de compensații pentru un tablou.
În ipoteza în care nu se acordă despăgubiri, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din C.E.D.O.
Raportat la probatoriul administrat în cauză, în mod superficial instanța de fond s-a rezumat doar la conținutul sentinței de condamnare, instanța nu a pus în discuția părților posibilitatea audierii martorului W. A., încălcând astfel rolul activ de care trebuia să dea dovadă.
Întrucât martorul L. V. a fost audiat prin comisie rogatorie de către tribunalul M., reclamanții consideră că li s-a încălcat dreptul la apărare.
Prin întâmpinare S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitatrespingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
În motivarea întâmpinării, intimatul arată că prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau putea să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel obligat la repararea lui, in termenul de 3 ani prevăzut de D. nr. 1..
În ședința publică din (...) curtea a verificat dacă este legal investită cu soluționarea apelului declarat de reclamanți.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 al. 6 din Legea nr. 2., introdus prin art. X. din Legea nr. 202/2010 hotărârile pronunțată în cauzele în care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării sunt supuse recursului, care este de competența curții de apel. În normele tranzitorii ale L. nr. 202/2010 s-a stipulat în art. XXVI modificările referitoare la calea de atac se aplică și proceselor în curs de soluționare, în care nu s-a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a prezentei legi. În cazul de față, sentința pronunțată de tribunal a fost pronunțată la data de (...), cu mult după intrarea în vigoare a L. nr. 202/2010.
Prin urmare, calea de atac incidentă este recursul și nu apelul, cum au menționat reclamanții. E. real că în sentință s-a menționat calea incidentă ca fiind recursul, pentru petitele de constatare și apelul pentru petitul privind daunele, însă petitul principal care determină calea de atac este cel vizând constatarea caracterului politic al condamnării. Celelalte petite sunt accesorii și vor avea aceeași cale de atac, potrivit art. 17 C.Pr.Civ.
Analizând decizia pronunțată prin prisma motivelor de recurs invocate,curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, infracțiunea prev. de art. 325 lit. c Cod penal este menționată în prev. art. 1 pct. 2 din Legea nr. 2. ca o condamnare politică de drept.
Însă, în art. 7 din Legea nr. 2. legiuitorul a prevăzut că dispozițiile reparatorii ale prezentei legi nu se aplică persoanelor care au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe.
Așadar, curtea consideră că aceste dispoziții legale, respectiv art. 1 și art. 7 trebuie coroborate și interpretând textele legale invocate, consideră că condamnarea suferită de antecesorul reclamanților nu poate fi considerată ca având caracter politic.
Astfel, crima de trădare de patrie pentru care a fost condamnat tatăl reclamanților a constat în constituirea unei grupări naționaliste care avea ca scop împărțirea A. urmând ca la această grupare să fie atrași preoți reformați cu concepții naționalist-revizioniste.
Această activitate a antecesorului reclamanților a fost apreciată ca urmărind subminarea unității statului și știrbirea independenței sale și integrității teritoriului RPR.
În înfăptuirea acestui scop inculpatul deținea la domiciliu mai multe cărți și documentații interzise în scopul răspândirii lor și instigării populației maghiare în perioada evenimentelor contra revoluției din Ungaria.
În fața instanței de fond au fost administrate și probe testimoniale, însă martorul audiat a relatat că nu cunoaște motivele pentru care antecesorul reclamanților a fost condamnat, deși a fost coleg de celulă cu acesta.
Așadar, raportat la probațiunea administrată, curtea apreciază că recurenții nu au dovedit că antecesorul lor a fost condamnat pentru activități care au avut ca scop exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste, ci activitățile desfășurate de condamnat vizau propagarea ideilor șovine și revizioniste, referitoare la situația maghiarilor din Transilvania.
Împrejurarea că temporar inițierea acelei grupări naționaliste care urmărea scopuri revizioniste s-a desfășurat în perioada în care în Ungaria se petreceau mișcări anticomuniste, nu poate să schimbe caracterul antinațional al activității desfășurate de către antecesorul reclamanților.
C. constată că prin sentința penală nr. 2/1959 B. N. a fost condamnat și la un an și 6 luni închisoare corecțională pentru delictul de prelucrare fără autorizație a aurului și pentru deținere de obiecte de aur nemarcate potrivit dispozițiilor art. 302/1955., această ultimă condamnare nu poate fi subsumată dispozițiilor L. nr. 2., întrucât pentru persoanele cărora li s-au confiscat obiectele din aur, a fost adoptat un alt act normativ reparator, respectiv OUG nr. 1.. Potrivit dispozițiilor acestui act normativ, Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase au fost preluate abuziv de către stat puteau solicita restituirea acestora.
Așadar, pentru bijuteriile confiscate reclamanții aveau la îndemână o altă lege reparatorie de care puteau uza și solicita restituirea bunurilor respective, dacă îndeplineau condițiile legale.
Criticile referitoare la respingerea cererilor de acordare a daunelor morale și materiale sunt superfluu de analizat în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada că antecesorul lor a desfășurat o activitate prin care să își exprime protestul față de teroarea comunistă sau să militeze pentru valorile democratice.
De altfel, în ceea ce privește posibilitatea acordării despăgubirilor în temeiul C. pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, prin D. nr. 1., pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nu sunt încălcate dispozițiile C..
Î. curte a reținut că dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din C. europeană a drepturilor omului a fost respectat.
Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile C. europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din C. europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția C. C. s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (D. în
Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței C." (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, C. subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, C. de la S. a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția C. C. nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nuemitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței C. Europene a
Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și
2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și
Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei C. C. (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C. europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteripe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a L. nr. 2. a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența C. Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când
"problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva R.iei, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr.
189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și Mihăilă împotriva R.iei, Cererea nr. (...), Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența C. Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei C. C. nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-ojurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva R.iei, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor C. C., având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei
C. C. exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.
De asemenea s-a stabilit că nu a fost încălcat nici principiul nediscriminării.
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din C. europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de C., considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele C..
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de C. europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor C. C., ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor C. C.) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrândraportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei C. C.).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei C. C. și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor C. C. se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C. europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
E. vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C. europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din
21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale C. C. nu pot fiignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Probatoriul administrat în cauză s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale. Într-adevăr prin acțiune reclamanții au solicitat și audierea martorului V. A. , însă ulterior aceștia și-au precizat acțiunea și nu au mai solicitat audierea acestuia.
L. V. a fost audiat prin comisie rogatorie, însă această procedură este legală, recurenții nu au indicat prin ce li s-a încălcat dreptul la apărare. Or criticile formulate trebuie să fie susținute de argumente concrete care să poată fi verificate de instanța de control judiciar.
Pentru considerentele mai sus reținute, în temeiul art. 312 C.Pr.Civ. curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. M. J. și B. F. împotriva sentinței civile nr. 488 din 24 mai 2011, a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va menține.
PENTRU ACE. MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. M. J. și B. F. împotriva sentinței civile nr. 488 din 24 mai 2011, a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-T. N. T. D. A.-A. P.
GREFIER M.-L. T.
Red. A.T.N. dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: O.C.T.
| ← Decizia civilă nr. 1438/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1114/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
