Decizia civilă nr. 2485/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR.2485/R/2011
Ședința publică din data de 1 iulie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : V. M.- președintele instanței JUDECĂTORI : D. - L. B.- vicepreședinte al Curții de A.
A. C. GREFIER : S.- D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții G. I. ȘI P. E. precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN D. C. împotriva sentinței civile nr. 312/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr.(...), având ca obiect D. în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamanților recurenți, avocat I. V. cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent și reclamanții recurenți.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de
24 iunie 2011, pârâtul recurent a solicitat respingerea recursului promovat de reclamantele recurente.
Instanța, din oficiu, pune în discuția părților excepția privind dreptul la acțiune al reclamantelor în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, raportat la faptul că un moment de începere al curgerii termenului de prescripție putea fi momentul intrării în vigoare a D.ui 118/1990.
Reprezentantul reclamantelor recurente solicită respingerea excepției, considerând că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție prevăzut de lege este cel al intrării în vigoare a Legii nr.
221/2009, apreciind că momentul intrării în vigoare a D.ui nr. 118/1990 nu este relevant.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției.
În ceea ce privește fondul cauzei, reprezentantul reclamantelor recurente solicită admiterea recursului pentru motivele invocate în cererea de recurs , fără cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul formulat de S. R., solicită respingerea lui.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de pârâtul recurent ca nefondat și admiterea în parte a recursului reclamantelor recurente numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată, apreciind că legea specială trebuie să fie în integralitatea ei aplicată.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. (...), ulterior modificată (f.74 dosar Tribunal), reclamantele G. I. și P.
E. l-au chemat în judecată pe pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul
Finanțelor Publice, solicitând:
- să se constate caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în localitatea R., jud. Brăila, luată față de G. I. în perioada (...) - (...);
- să se constate caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliul obligatoriu în localitățile B., R. și V. C., jud. Brăila, luată față de reclamanta G. I. în perioada (...) - (...);
- să fie obligat pârâtul la a le plăti reclamantelor despăgubiri cu titlu de daune morale în valoare de 400.000 Euro în favoarea reclamantei G. I. și suma de 250.000 Euro (echivalent în lei) în favoarea reclamantei P. I., urmare a suferințelor pricinuite de executarea pedepsei cu închisoarea de către G. I., precum și impunerea domiciliului obligatoriu.
În drept, au fost invocate prin cererea de chemare în judecată prevederi ale Legii nr. 221/2009 pentru ca prin modificarea de acțiune survenită (f.74 dosar Tribunal) reclamantele să indice prevederile art.4 alin.2 din L. nr.221/2009 și cele ale art.998 C.
II. Prin sentința civilă nr. 312 din 29 martie 2011 a T.ui C. a fost admisă în parte acțiunea reclamantelor, constatându-se caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în localitatea R., jud. Brăila luată față de defunctul G. I. în perioada (...)-(...) și față de reclamanta G. I. în perioada (...)-(...) în localitățile B., R. și V. C., jud. Brăila.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale.
S-a dispus obligarea pârâtului de a-i plăti reclamantei G. I. suma de
100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele:
Prin decizia nr. 16114/20 martie 1961 a M.ui Afacerilor Interne defunctului G. I. i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu pe timp de 24 de luni în comuna R., raionul Brăila, regiunea Galați, decizia intrând în vigoare la
09 aprilie 1961.
Prin decizia nr.6060/14 martie 1963 a aceluiași minister lui G. I. i-a fost fixat domiciliu obligatoriu pe încă 12 luni în aceeași localitate.
Totodată, i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu și reclamantei G. I., în perioada (...)- (...), în localitățile B., R. și V. C. din raionul Brăila.
Această măsură administrativă este una cu caracter politic, în sensul art.4 alin.2 din L. nr.221/2009, sub acest aspect acțiunea reclamantelor fiind întemeiată.
În ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune morale, aceasta nu poate fi admis, deoarece, pe de o parte, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din L. nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/(...) a Curții Constituționale, iar pe de altă parte nu sunt incidente nici prevederile art.998 - 999 C., condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite.
III. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele G. I. și
P. E., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii, deoarece: a) Obligația statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă nu este una morală, așa cum a conchis prima instanță, ci una legală, în sensul art.998-999 C., astfel că prima instanță trebuia să analizeze de pe acest temei legal cererea în despăgubiri. b) D.-L. nr.118/1990 nu a anulat ca nedrepte condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, el acordând doar o indemnizație lunară ce are natura juridică a unui drept de securitate socială, fără legătură cu prejudiciile morale cauzate. Prin urmare, dreptul la despăgubire al celor persecutați politic s-a născut numai după ce condamnările politice au fost anulate ca nedrepte prin lege sau hotărâri judecătorești, în acest sens fiind L. nr.221/2009. c) Contrar celor afirmate de prima instanță, condițiile răspunderii civile delictuale stabilite de art.998 C. sunt îndeplinite în totalitatea lor. d) Curtea Constituțională nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată în nicio situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi, instanțele fiind singurele care pot decide cu privire la modul de aplicare și interpretare a unei legi. e) Prima instanță trebuia să oblige pârâtul la plata integrală a cheltuielilor de judecată chiar și în situația respingerii capătului de cerere privind daunele morale, nefiind culpa reclamantelor că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din L. nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale ulterior promovării acțiunii.
IV. Împotriva sentinței a declarat recurs și pârâtul S. R., solicitând modificarea ei în sensul respingerii integrale a acțiunii, deoarece: a) Prin hotărârea nr. 34 din (...) a Comisiei pentru aplicarea D.ui-L. nr.118/1990 reclamantei G. I. i-a fost stabilită o indemnizație lunară de
1200 lei începând cu data de (...), astfel că reclamanta nu mai justifică un interes în constatarea caracterului politic al măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, acesta trebuind respins ca inadmisibil. b) Primul capăt de cerere trebuie respins și pentru că măsura administrativă invocată de către reclamante este deja prevăzută expres la art.3 din L. nr.21/2009 ca având caracter politic, astfel că aplicarea prevederilor art.4 alin.2 din L. nr.221/2009 nu mai este justificată. c) Pârâtul nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată câtă vreme majoritatea pretențiilor acestora a fost respinsă.
V. Pârâtul S. R. a formulat întâmpinare la recursul reclamantelor, solicitând respingerea acestuia ca nefundat (f.4).
VI. În ședința de judecată din data de 01 iulie 2011 instanța a pus în discuția părților, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantelor în ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile cu titlu de daune morale.
VII. Cu privire la aceste recursuri C. are în vedere următoarele: a) În legătură cu recursul declarat de reclamante:
În ce privește respingerea capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C.proc.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamantul a solicitat obligarea S.ui R. la plata de despăgubiri, prezenta instanță apreciază că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba șipe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamantele nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S.ui cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamantele puteau însă promova o asemenea acțiune.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare D.-lege nr. 118/1990 (publicat în Monitorul Oficial nr. 50 din 09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a D.ui-L. nr.
118/1990, căci de la acest moment reclamantul putea dobândi certitudinea juridică a faptului că S. R., sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Este fără relevanță că D.-L. nr.118/1990 le-a acordat persoanelor îndreptățite alte forme de reparație decât despăgubirile recunoscute prin art.5 alin.1 lit.a din L. nr.221/2009, căci ceea ce interesează sub aspectul prescripției extinctive sus-evocate este însuși faptul recunoașterii de către S. R. al persecuțiilor de natură politică săvârșite sub regimul comunist, iar nu măsurile reparatorii pe care D.-L. le menționa.
Prima instanță era, prin urmare, datoare să observe aceste aspecte ale cauzei, reținând intervenirea prescripției extinctive în ce privește capătul de cerere în despăgubiri, iar nu neîntrunirea condițiilor de fond ale răspunderii civile a statului.
Observă C. și că înaintea primei instanțe reclamantele erau îndreptățite la a obține în totalitatea lor cheltuielile de judecată pe care prezentul proces le-a ocazionat, iar nu doar o parte a acestora corespunzătoare admiterii primului capăt de cerere, deoarece la data pornirii procesului reclamantele s-au încrezut în mod justificat într-o dispoziție legală (art.5 alin.1 lit.a teza I-a C.proc.civ.) care, la acel moment nu fusese încă declarată neconstituțională.
Faptul că pe timpul judecății în primă instanță aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale (prin decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale) nu le este imputabil reclamantelor, ci autorității legiuitoare, adică S.ui R..
Or, S. R. este pârât în prezenta cauză, astfel că responsabilitatea sa juridică sub aspectul cheltuielilor de judecată ale reclamantelor în primă instanță poate fi angajată.
În raport cu cele ce preced, recursul reclamantelor se va admite în parte, sentința atacată urmând a fi modificată în sensul respingerii ca prescris a capătului de cerere având ca obiect plata de despăgubiri civile, precum și în sensul obligării pârâtului la a-i plăti reclamantei P. E. (căci doar aceasta este menționată ca plătitor pe chitanțele emise de avocatul reclamantelor, f.81 dosar Tribunal) suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial. b) În legătură cu recursul declarat de pârâtul S. R.
Pentru a reține că reclamanta G. I. a avut domiciliu obligatoriu în localitățile B., R. și V. C. din actualul județ Brăila în perioada 11 dec. 1958 -
28 dec. 1964. prima instanță s-a întemeiat pe mențiunile făcute în cuprinsul hotărârii nr.34 din 12 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor
D.ui-L. nr.118/1990.
În cuprinsul acestei hotărâri nu se face referire la actul normativ în temeiul căruia reclamantei G. I. i-a fost impus domiciliul obligatoriu, după cum nici în alte înscrisuri aflate la dosar nu se face o astfel de referire.
Astfel fiind, nu există certitudinea că reclamanta G. I. s-a situat sub incidența vreunuia dintre actele normative menționate la art.3 din L. nr.221/2009, făcând justificată cererea de a se constata, potrivit art.4 alin.2 din lege, caracterul politic al măsurii administrative dispuse sub regimul comunist în contra acestei reclamante.
Există, deci, un interes al reclamantei G. I. pentru ca instanța să constate caracterul politic al măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, susținerile contrare ale pârâtului recurent nefiind întemeiate.
Cum constatarea de către instanță a caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu dispuse și împotriva defunctului G. I. este de natură a conferi certitudine și în cazul acestuia, rezultă că prima instanță a procedat în mod legal admițând primul capăt de cerere al reclamantelor, recursul pârâtului fiind, sub acest aspect, neîntemeiat.
Acest recurs este, de altfel, neîntemeiat și în ce privește critica ce vizează cheltuielile de judecată, din cele arătate de prezenta instanță pe marginea recursului reclamantelor rezultând cu claritate rațiunea pentru care înaintea primei instanțe reclamantele erau îndreptățite la cheltuieli de judecată în integralitatea lor.
Față de cele ce preced, recursul declarat de S. R. se impune a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite în parte recursul declarat de reclamantele G. I. și P. E. împotriva sentinței civile nr. 312 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în sensul că respinge ca fiind prescrisă cererea având ca obiect plata, unor despăgubiri cu titlul de daune morale.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei P. E. 700 lei cheltuieli de judecată în primă instanță.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 1 iulie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
V. M. D. L. B. A. C.conc.odihnă conc.odihnă Semnează: Semnează: PREȘEDINTE PREȘEDINTE
V. M. V. M.
S. D. G.
GREFIER
Conc.odihnă
Semnează:
PRIM GREFIER,
Red.VM Dact.SzM/3ex. (...)
Jud.fond: T. OC.
| ← Decizia civilă nr. 2859/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 95/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
