Decizia civilă nr. 276/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă,de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
DECIZIA CIVILĂ NR.276/A/2011
Ședința publică din 22 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. A. C. JUDECĂTOR : ANA I.
GREFIER :C. B.
S-a luat în examinare- în vederea pronunțării- apelul declarat de reclamanta P. R. U. CU R. M., împotriva sentinței civile nr. 931/(...), pronunțată de T. B.-N., în dosarul nr. (...), privind pe pârâta intimată P. O. R. M., având ca obiect revendicare imobiliară.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință a termenului din 15 septembrie 2011, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 22 septembrie 2011.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 931/(...), pronunțată de T. B. -N., au fost respinse ca neîntemeiate excepția prematurității acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă.
Prin aceeași sentință a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă întregită formulată de reclamanta P. R. U. cu R. M., împotriva pârâtei P. O. M..
Reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtei suma de 4.071 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în ambele cicluri procesuale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, potrivit dezlegărilor obligatorii date de către instanța de casare, prezenta acțiune este una în revendicarea imobilului biserică înscris în cf nr. 86
M. nr. top 112/2, astfel că, în această privință, întregirea de acțiune nu face altceva decât să reitereze calificarea juridică dată în recurs, fiind admisibilă.
În ceea ce privește cimitirul, identificat în același cf și același nr. top, tribunalul a constatat că acesta nu a fost solicitat în primul ciclu procesual, în privința sa nu sunt aplicabile prevederile art. 3 ale D.-lege nr. 1., astfel că cererea este inadmisibilă în prezentul cadru procesual. De altfel, prin poziția exprimată în fața instanței prin reprezentant, chiar reclamanta a arătat că cimitirul nu poate face obiectul acțiunii de față .
Conform înscrierilor de la B5 din cartea funciară menționată, imobilul biserică identificat cu nr. top 112/2 este proprietatea Bisericii
Ortodoxe Române din M., al cărei drept s-a înscris în anul 1950 în baza
Ordinului nr. 3811/1950 a M.ui cultelor.
Contrar susținerilor reclamantei, nu există temeiuri care să conducă la desființarea titlului cu care pârâta a dobândit dreptul său de proprietate asupra bisericii. Faptul că acest ordin nu se regăsește în arhiva cărții funciare, nu poate conduce la ideea că el nu a existat și că dacă a existat a fost nelegal. Așa fiind, teza nulității încheierii nr.
116/(...) susținută de reclamantă, nu a fost dovedită atâta timp cât prezumția relativă de legalitate a înscrierilor în cartea funciară prevăzută de D. - lege nr. 115/1938 și reluată de L. 7. nu a fost răsturnată în cauză.
Mențiunile anterior intabulării a arătate, confirmă faptul că, anterior, imobilul a aparținut Parohiei G.-catolice din M., iar, urmare a desființării acestui cult religios, a trecut în proprietatea S.ui Român
(pentru dobândirea în temeiul legii nefiind necesară înscrierea în cartea funciară), care l-a transferat apoi către pârâtă.
Preluarea imobilului de către stat nu poate fi catalogată decât ca fiind una abuzivă, având în vedere prevederile art. 37 din D. nr. 1. și art. 2 din D. nr. 3., dovezi referitoare la urmarea procedurii prevăzute de primul nefiind făcute, iar cel de-al doilea act normativ excepta de la trecerea în proprietatea statului bunurile parohiilor, deci și lăcașurile de cult.
Cu toate acestea, nu se poate face abstracție de specificul dreptului de proprietate asupra bisericilor, care nu pot fi apreciate ca fiind ale unui cult religios, ci a comunității locale, respectiv a credincioșilor.
În acest sens, atât în reglementarea veche, cât și în cea prezentă, se ține cont de opțiunea majorității credincioșilor.
Textul legal în vigoare, incident în speță, respectiv art. 3 din D.- lege 1., modificat prin O. aprobată prin L. 1., stipulează că situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu
R. (greco-catolică), preluate de B. O. R., a fost stabilit ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Din interpretarea dispoziției integrale a articolului 3, instanța a constatat că regula legal fixată trebuie respectată atât de comisia mixtă chemată în principal să soluționeze diferendul dintre biserici, cât și de instanțele de judecată sesizate cu acțiuni de drept comun, cum este și cea de față.
Cum membrii comunității sunt considerați titulari ai dreptului de proprietate, așa cum s-a arătat, opinia și dorința lor majoritară raportat la chestiunea în discuție trebuie să primească eficiența și efectele cuvenite. În această privință, nu au putut fi primite susținerile reclamantei cu privire la inaplicabilitatea principiului majorității, de vreme ce acțiunea nu este una în revendicare de drept comun, ci se fundamentează pe dispozițiile D.-lege nr. 1., în lipsa unui titlu de proprietate actual de care să se poată prevala reclamanta.
În cazul din speță, conform datelor ultimului recensământ, efectuat în anul 2002, din totalul populației localității M. de 669 locuitori, un număr de 582 de persoane s-au declarat ca fiind credincioși ortodocși și 45 greco-catolici. Situația este asemănătoare și în prezent, semnăturile cuprinse în tabelele depuse în original la filele 55-68, atestă existența pe raza comunei M. a unui număr de 623 de credincioși ortodocși, astfel că numărul acestora nu poate fi apreciat ca fiind în scădere. În același sens, sunt și datele comunicate de către primăria comunei M. cu adresa nr. 817/(...), cu mențiunea că în aceasta s-au avut în vedere și alți locuitori decât cei din localitatea M.. S-a confirmat astfel că trecerea la cultul ortodox din anul 1948 nu este apreciată ca prejudiciatoare, din contră este menținută și agreată în prezent de către credincioși într-o proporție covârșitoare.
Cum biserica a aparținut membrilor comunității și nu parohiei în sine, iar aceștia sau moștenitorii lor, după caz, într-o majoritate covârșitoare, au optat pentru rămânerea în interior cultului ortodox, se impune ca și lăcașul de cult să revină același comunități.
T. a avut în vedere și decizia nr.23/1993 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat asupra conformității articolul 3 din D.-lege 1. cu legea fundamentală. Curtea a conchis, în esență, că decretul reglementează modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate ce a aparținut, inițial, Bisericii Române Unite cu R.; diferit față de bunurile preluate de către stat, în ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunuri care prin însăși construcție sunt destinate folosinței credincioșilor, aflate în uzul public al acestora, principiul reconstituirii este dat de opțiunile credincioșilor; acesta este în acord cu alte principii constituționale, înscrise în art.1 și 29 (cu conținut identic); procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract sau în considerarea unei situații anterioare, ci numai în concret, cu asigurarea dreptului fundamental al majorității credincioșilor; numai în felul acesta soluția se dovedește morală și juridică și nu poate fi primit argumentul după care articolul 3 din decret nu răspunde ideii de înlăturare a consecințelor persecuției religioase instaurate de regimul totalitar.
Raportat la caracterul abuziv al preluării și la regimul juridic aplicabil retrocedării lăcașurilor de cult, rămâne fără relevanță excepția de fond a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de către pârâtă. Cum parohia reclamantă și întregul cult greco-catolic și-au încetat existența în anul 1948, prin efectul legii, nu i se poate imputa pasivitatea în ceea ce privește posesia exercitată de către pârâtă asupra imobilului în litigiu.
Constatând că, în cauză, reclamanta se află în culpă procesuală, aceasta a fost obligată să plătească pârâtei cheltuielile de judecată justificate prin plata onorariului avocațial, în ambele cicluri procesuale.
Î mpotriva acestei sentințe, a declarat în termen legal apel
reclamanta, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea apelului ei, reclamanta învederează că D. nr. 3., prin care cultul greco-catolic a fost desființat, a fost un act normativ abuziv,atât puterea legislativă, prin L. abrogatoare nr. 9., cât și puterea executivă, prin R. final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, recunoscând acest lucru, rămânându-i puterii judecătorești obligația de a înlătura efectele acestuia.
Art. 37 din D. nr. 1. prevedea necesitatea emiterii unei hotărâri judecătorești care să constate trecerea credincioșilor de la un cult la altul, având ca și consecință transferul dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult, or, nu există nicio hotărâre judecătorească pronunțată în acest sens. Oricum, cultul greco-catolic fiind desființat abuziv, trecerea credincioșilor la cultul ortodox a fost, la rândul ei, una abuzivă.
Prin D. - lege nr. 1., B. R. U. cu R. (greco-catolică) a fost recunoscută oficial de S. Român, impunându-se înlăturarea efectelor desființării sale abuzive, inclusiv sub aspectul reparației patrimoniale, altminteri ar fi încălcate art. 9 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 1 din Protocolul 1, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin decizia din 25 mai 2004, pronunțată în dosarul nr. 48107/1999 și, în același sens fiind și concluziile rapoartelor de țară asupra României ale Comisiei Europene din anii 2002-2004, motiv pentru care D. - lege nr. 1. a și fost modificat prin L. nr. 182/(...).
Pârâta s-a înscris în cartea funciară în baza unui ordin al ministrului cultelor ce nu există, acțiunea în rectificare fundamentându- se pe nulitatea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară tocmai pentru inexistența titlului. Reclamanta nu avea cum să facă dovada unui fapt negativ, rămânându-i pârâtei de a dovedi faptul pozitiv contrar al existenței unui astfel de ordin.
Prin luarea în considerare a rezultatelor recensământului din anii
2002, instanța a împroprietărit enoriași ortodocși care majoritatea nu erau născuți la data preluării abuzive a imobilului.
Dispozițiile D. nr. 1. nu pot fi avute în vedere, încălcând dispozițiile art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1, întrucât, astfel, biserica ar fi confiscată de două ori, o dată în 1948, în baza D. nr. 3. și încă o dată, cu efect retroactiv, în anul
2008, în temeiul D. - lege nr. 1.. O astfel de optică ar fi similară situației în care, în Germania, s-ar invoca legile de la N. împotriva victimelor Holocaustului sau descendenților acestora.
Jurisprudența instanțelor nu este constantă în acest sens, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6, coroborat cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta intimată, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apeluluica nefondat, reiterând, în esență, considerentele hotărârii obiect al acestuia.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat
la disp. art. 292 alin. 1 C.pr.civ., ce constituie temeiul său în drept,
curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în esență, hotărârea primei instanțe se fundamentează pe dispozițiile art. 37 din D. nr. 1. pentru regimul general al cultelor religioase.
Starea de fapt, rezultând inclusiv din probele noi administrate în apel, necontestată de altfel, este că lăcașul de cult obiect al prezentului litigiu a constituit proprietatea tabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din D. nr. 1., preluarea nefiind constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului, nefiind înscrisă în cartea funciară, peste 75 % din locuitorii din M. fiind în prezent de religie ortodoxă.
Soluționarea apelului implică răspunsul la următoarele probleme de drept: a) - a fost sau nu abuzivă preluarea în temeiul textului art. 37 din D. nr. 1. și cine poate invoca caracterul abuziv al preluării, b) - este necesară sau nu o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare de la vremea respectivă, conform aliniatului ultim al acestui articol sau trecerea la noul cult poate fi constată oricând, pe cale principală sau incidentală, c) - lipsa ordinului M.ui Cultelor are sau nu relevanță în soluționarea cauzei, d) - abrogarea D. nr. 1., prin art. 51 din L. nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, poate duce sau nu la o schimbare a soluției sau vorbim de un drept câștigat. e) - dacă a fost încălcat vreo dispoziție a Convenției
Europene a drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1. a) În ceea ce privește caracterul preluării, indiscutabil, acesta a fost unul abuziv.
Aparent, art. 37 din D. nr. 1. respecta libertatea credinței și dreptul de proprietate în același timp, instanța de apel însușindu-și considerentele primei instanțe în sensul că lăcașul de cult este indisolubil legat de exercițiul cultului, fiind moral și legal să aparțină majorității. Desigur, un astfel de raționament este valabil pentru localitățile unde există un singur lăcaș de cult, cum este și cea în speță, rămânând de văzut de la caz la caz dacă această dispoziție se justifică și în situațiile în care, deși majoritatea credincioșilor aparțin unui cult, există mai multe lăcașuri de cult, împrejurare ce ar permite fiecărui cult să aibă propriul său spațiu pentru desfășurarea ceremoniilor de natură religioasă.
Cu toate acestea, preluarea a fost una abuzivă, întrucât trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una voluntară, cu respectarea libertății conștiinței și a libertății religioase, așa cum prevedea art. 27 din Constituția anului 1948, în vigoare la acea dată șiart. 1 alin. 1 din D. nr. 1.. Este bine știut că acest cult a fost desființat abuziv prin D. nr. 3., abrogat abia prin D.-lege nr. 9..
Problema care se ridică, insă, este cine poate invoca acest caracter abuziv. Răspunsul nu poate fi decât că cei interesați sunt cei prejudiciați. Numai că, așa cum s-a dovedit în cauză, majoritatea nu se mai consideră prejudiciați, nemaidorind să revină la cultul pe care abuziv au fost obligați să-l părăsească.
Așadar, chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioșilor greco- catolici la ortodoxism și, o dată cu ei, a lăcașului de cult, a fost una abuzivă, în prezent, majoritatea credincioșilor și-au însușit noul cult și nu mai doresc să revină la cel vechi și nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de fost credincios greco-catolic.
Referirea la persoane nenăscute la data preluării, din motivele de apel, este irelevantă, fiind vorba de succesori în drepturi. b) Constatarea trecerii la noul cult a majorității credincioșilor (cel puțin 75%) și, odată cu aceștia, a lăcașului de cult, prin hotărâre judecătorească are un caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietății are loc ca urmare a schimbării religiei și nu a hotărârii judecătorești. De aceea, constatarea dobândirii dreptului de proprietate se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală, cum s-a procedat în speță. c) Lipsa Ordinului M.ui Cultelor în baza căruia s-a efectuat intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei nu înseamnă că acesta nu a existat, deși nu mai poate fi găsit în arhiva cărții funciare, existând posibilitatea dispariției înscrisurilor care au stat la baza înscrierii, așa cum există și posibilitatea pierderii cărții funciare, ce impune reconstituirea ei, însă, indiferent de existența sau inexistența unui astfel de ordin, transferul dreptului de proprietate a operat în temeiul art. 37 din D. nr. 1..
Susținerile reclamantei referitoare la o situație apreciată analogă nu sunt aplicabile în prezenta cauză, tocmai pentru că majoritatea celor împotriva cărora a fost îndreptat actul abuziv de desființare a cultului nu mai înțeleg să invoce abuzul, înțelegând să rămână fideli cultului la care au trecut. d) Intrarea în vigoare a Legii nr. 489/2006, ce abrogă prin art. 51
D. nr. 1., nu poate duce la schimbarea soluției. Astfel, conform art. 27 alin. 2 și 3 din lege, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989 ori au fost preluate fără titlu. Din considerentele deja arătate, chiar dacă preluarea a fost una abuzivă la momentul 1948, în prezent, majoritatea credincioșilor fiind ortodocși, aceștia nu au interesul să invoce caracterul abuziv al preluării, iar reclamanta, având un număr minoritar de credincioși, nu justifică un astfel de interes. e) Existența unei jurisprudențe neunitare nu justifică în sine admiterea acțiunii, fiind puse în balanță drepturile de proprietate a douăculte și nu dreptul de proprietate al reclamantei invocat în contradictoriu cu statul.
Nu se pune problema încălcării libertății de gândire, conștiință și religie, din considerentele deja arătate, în sensul că majoritatea celor îndrituiți nu înțeleg să invoce un abuz.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată se referă la dreptul la acces la o instanță, ce nu a fost încălcat în cauză, instanța efectuând verificări pe fond privind condițiile preluării.
În temeiul art. 296 C. pr.civ., din considerentele arătate, apelul formulat va fi respins ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. 1 C. pr.civ., reclamanta apelantă va fi obligată să-i plătească pârâtei intimate cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței de la fila 22.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta P. R. U. CU R. (G.-C.) M. împotriva sentinței civile numărul 931 din 5 mai 2011 a T.ui B.-N., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Obligă pe numitul apelant să plătească intimatei P. O. R. M. suma de 300 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 22 septembrie 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
A. A. C.
ANA I.
C. B.
Red. IA dact. GC
4 ex/(...)
Jud. primă instanță: I. S.
| ← Decizia civilă nr. 4742/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2900/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
