Decizia civilă nr. 2895/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2895/R/2011
Ședința de la 8 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C. JUDECĂTOR: A. A. C. GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul M. G., precum și recursul declarat de către pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. C. împotriva sentinței civile nr.
420 din 21 aprilie 2011 a T.ui C. în dosarul nr. (...), privind și pe intimatul
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 12 august 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, un exemplar fiind comunicat cu reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea ambelor recursuri și menținerea hotărârii atacate, având în vedere că în mod legal instanța de fond a apreciat ca prescris dreptul la acțiune, cât și faptul că pârâtul are obligația să plătească cheltuielile de judecată suportate de reclamant, întrucât la data promovării era în vigoare L. nr. 2., act normativ pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 420 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu de instanță și în consecință a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamantul M. G., împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri morale, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 512/1959 a T.ui Militar C., pronunțată în dosarul nr.503/1959 reclamantul M. G. a fost condamnat la pedeapsa de 3 aniînchisoare corecțională , 3 ani de interdicție corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art.209 pct.2 lit.a C.pen.
Din Biletul de liberare nr.1788/1962 emis de M. A. I., Penitenciarul
Gherla rezultă că acesta a executat pedeapsa în perioada (...) -(...).
Prin Deciziile nr.1354/2010 și nr.1. publicate în M.Of al R.iei nr.761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a R.iei a constatat că dispozițiile art I pct.1 și art.II din Ordonanța de urgență a G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea L. nr.2., precum și dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza întâi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte D. lege nr.1., republicat și Ordonanța de urgență a G. nr. 2. aprobată cu modificări și completări prin L. nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte L. nr.2.. Potrivit dispozițiilor art.3 alin,1 din L. nr.24/2000 republicată"; Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G. art.6 alin 1-
Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative prevede că reglementările cuprinse în actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului roman și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte. Reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă…iar despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcării drepturilor în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate În consecință, reglementarea criticată nu a fost temeinic motivată.
C. a reținut de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.- lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
A mai constatat Curtea Constituțională că textul legal criticat este prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. P. legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor așa cum reiese din jurisprudența constantă a C. E. a D. O..
În condițiile declarării neconstituționale a acestor dispoziții legale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, raportat la prevederile art. 31 al.1,3 din L. nr.47/1992 și art.147 al.4 din Constituție.
La termenul de judecată din data de (...) instanța a invocat din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune, față de precizarea temeiului legal al cererii, respectiv raportat la incidența art.2, 5 din CEDO .
Reclamantul a cunoscut elementele impuse de textul legal examinat pentru promovarea acțiunii. Chiar dacă o asemenea acțiune ar fi fost lipsită de succes în timpul regimului comunist, instanța apreciază că dreptul la acțiune a devenit efectiv începând cu data de 1 ianuarie 1990, odată cu schimbarea regimului comunist, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție (de ex. decizia nr.3769/2007, pronunțată în dosarul nr.(...), Secția civilă și de proprietate intelectuală).
T. a reținut de asemenea că și prin raportare la C. E. a D. O., dreptul la acțiunea în despăgubiri formulată este prescris, în condițiile în care aceasta a fost ratificată de către R. prin L. nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea C.i pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie, astfel încat termenul general de prescripție de 3 ani era împlinit la data promovării acțiunii.
Instanța a apreciat că nu poate fi luat în considerare ca moment de început al termenului de prescripție data intrării în vigoare a L. nr.2., întrucât caracterul ilicit, prejudiciul, precum persoana care răspunde au fost cunoscute și puteau fi invocate încă din anul 1994, prin raportare la C. E. a D. O., așa cum s-a reținut anterior.
În consecință, neinvocându-se vreun caz de întrerupere a cursului prescripției, tribunalul a apreciat că termenul de 3 ani de când reclamantul cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul și puteau acționa în cunoștință, expirase la data promovării prezentei acțiuni.
T. a apreciat că nu este afectat în cauză principiului supremației dreptului comunitar față de dreptul intern, aspect invocat de reclamant.
A., în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că în jurisprudența C.
E. a D. O. s-a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun. În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.
T. a apreciat că în prezenta speță nu sunt incidente nici dispozițiile cuprinse în Rezoluția nr. 1096 a A. P. a C. E. privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare și a dispozițiilor Rezoluției nr.
1481/2006 a A. P. a C. E. privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, întrucât pornind de la aceleași considerente ale Deciziei C. Constituționale susmenționate , legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-
22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
A. s-a reținut că reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile A. P. a C. E. nr. (...)) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. (...)) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei , reprezentând onorariude avocat, conform chitanței depuse la dosar la fila 7, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, întrucât prezentul litigiu a fost generat de apariția L. 2., prin care unor categorii de persoane, în care se încadrează și reclamantul, i s-a creat convingerea la nivel intelectiv, a posibilității obținerii unor despăgubiri pentru traumele suferite în perioada regimului comunist, or, ulterior, imposibilitatea acordării acestora a fost determinată de intervenția uneia dintre părțile în litigiu, respectiv pârâtul S. R., prin invocarea și ulterior admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a teza întâi din L. 2..
Față de cele reținute, tribunalul a apreciat că pârâtul se află în culpă procesuală și în consecință l-a obligat să plătească reclamantului suma de
800 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal reclamantul și pârâtul.
Reclamantul a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost completată și în consecință, obligarea pârâtului să-i plătească despăgubiri în valoare de 219.000 euro cu titlu de prejudiciu moral ca urmare a condamnării politice suferite și cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., coroborate cu dispozițiile L. nr. 2., art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, art. 3,5,8 și 9 din Declarația Universală a D. Imului, art. 2 și 5 din C. E. a D. O., Rezoluția APCE nr. 1096 /1996 și 10481/2006, reclamantul a arătat următoarele:
Instanța de fond a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la la acțiune și a admis această excepție, apreciind că dreptul lui la acțiune a devenit efectiv, începând cu data de (...). Raționamentul instanței este greșit și în raport de data de 18 mai 1994, dată la care R. a ratificat convenția prin L. nr. 30.
Raționamentul instanței este greșit, pentru că prin L. nr. 2. s-a stabilit caracterul nedrept al acestor condamnări, respectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind evident că de la acest moment se poate calcula termenul de prescripție de 3 ani pentru solicitarea reparării prejudiciului. Chiar acceptând ca punct de pornire al termenului de calculare a prescripției data de (...), prin promulgarea L. nr. 2. se poate considera că legiuitorul a intenționat să opereze o repunere în termenul de formulare a cererilor, așa cum a procedat și în cazul altor legi cu caracter reparator, respectiv L. nr. 1. și L. nr.10/2001.
Instanța de fond a aplicat greșit textele privind prescripția dreptului la acțiune, pentru că prin declararea ca neconstituțional doar a art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., rămân în vigoare toate celelalte prevederi ale acestei legi, în principal cea vizând constatarea caracterului politic al anumitor condamnări. Or, a afirma că termenul de formulare a cererii de reparare a prejudiciului nu poate curge de la acest moment, contravine tuturor normelor și principiilor de drept, interne și comunitare.
Instanța de recurs urmează să aibă în vedere și existența unei speranțe legitime, aspect care nu a fost analizat de instanța de fond. A., contrar celor susținute de către Curtea Constituțională în considerentele deciziei nr. 1., instanța trebuia să aibă în vedere faptul că acțiunea a fot pornită sub imperiul L. nr. 2. în forma inițială, iar existența unei legi care dădea dreptul la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite este cel mai puternic temei pentru nașterea unei speranțe legitime. Este real că C.E.D.O. permite statelor să aleagă dacă acordă și modalitatea în careacordă daunele morale, însă o dată adoptat un text de lege în acest sens, se naște o speranță legitimă de obținere a unor despăgubiri în baza acestei legi, astfel că declararea ca neconstituțională a prevederilor legale contravine dispozițiilor comunitare.
Sentința pronunțată de tribunal a fost atacată cu recurs și de pârâtul
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, care a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării obligației stabilită în sarcina sa de a plăti cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei în favoarea reclamantului.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., pârâtul a arătat că soluția instanței de fond este nelegală, în primul rând pentru că în speță S. R. nu a căzut în pretenții, iar în al doilea rând, pentru faptul că reclamantul este beneficiarul prevederilor D.ui - lege nr. 1., iar scopul L. nr. 2. era acela de a acorda despăgubiri doar în situația în care, până la apariția acestei legi nu au fost acordate aceste despăgubiri, fapt despre care nu se poate vorbi în speță.
Prin întâmpinarea depusă pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor
Publice s-a opus admiterii recursului declarat de reclamant, arătând că, raportat la temeiul juridic, art. 998 C.civil, precizat de reclamant, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de D. nr. 1. s-a împlinit anterior modificării acțiunii, respectiv la data de (...), după desființarea Departamentului Securității statului prin D. nr. 3..
Examinând recursul declarat de reclamant, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
A., în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate L. nr. 1., L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr. 10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 2.. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 2. și L. nr. 2..
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut cădespăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare,motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din C., întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din
Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
Urmare declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din
L. nr. 2., reclamantul și-a precizat temeiul juridic al acțiunii, ca fiind art. 998-999 C. civil.
Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele:
Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 1. „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr. 1..
Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamantul ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei.
În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamantul era liber și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în caleapromovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, în R. au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc.
Acceptând că reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamantul a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R.iei, care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";.
Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R.iei în Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al C.i E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
Examinând recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs invocat de pârât vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligat prin sentința civilă atacată.
În urma dispariției temeiului legal al acțiunii prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., S. este în culpă procesuală, dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției L. nr. 2., iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantului, ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată.
Având în vedere că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, pe principiul echității, curtea apreciază că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. G. și cel declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile numărul 420 din 21 aprilie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 8 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: M.O.S.
| ← Decizia civilă nr. 57/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 417/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
