Decizia civilă nr. 2905/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2905 /R/2011
Ședința publică din data de 9 septembrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : A. A. C.
Judecători : A. C.
V. M. - președintele C. de A. C.
Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta N. V. împotriva sentinței civile nr. 218 din 4 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. C., având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantei recurente, avocat D. C. cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriul intitulat „ apel „ reclamanta a pus în discuție natura căii de atac, solicitând a se dispune recalificarea acesteia din recurs în apel, în temeiul art. 282 ind.1 raportat la disp.art.3 pct.2 C.pr.civ.
Având în vedere modificările aduse prin L. nr.202/2010 și data pronunțării hotărârii atacate, reprezentanta reclamantei apreciază calea de atac ca fiind recursul, aceleași concluzii avându-le și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile, constată cauza în stare de judecată acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului, în baza prevederilor art. 304 pct.8 și 9 raportat la prevederile art. 312 C.pr.civ, și în consecință casarea sentinței atacate și trimiterea dosarului spre rejudecare T. C. A. că în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.19 din D. nr.167/1958 pentru repunerea în termenul de prescripție, neintroducerea acțiunii în termenul de prescripție fiind cauzată de factori obiectivi, de împrejurări independente de voința părții.
În subsidiar, ca urmare a constatării caracterului politic al condamnării solicită admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, fără cheltuieli de judecată în recurs.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului formulat de reclamantă ca fiind nefondat, instanța de fond respingând capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative constând în internare în colonie de muncă, suferită de R. S. pentru considerentul că este vorba de o măsură administrativă careare de drept caracter politic. A. că în cauză reclamanta face o combinație inadmisibilă între prevederile legii speciale și dreptul comun. R. la art.19 din
D. nr. 167/1958 arată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege pentru repunerea în termenul de prescripție.
C U R T E A
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N. V. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea caracterului politic al condamnării defunctului R. S., tatăl reclamantei, născut al data de (...) si decedat la data de (...), cu ultimul domiciliu in comuna G., jud. Braila (fosta regiune Galați), si pe cale de consecința obligarea pârâtului S. Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prejudiciului moral suferit în suma de 300.000 de euro (in echivalent lei la data plații) care i se cuvin in temeiul L. nr. 2., pentru suferințele indurate de defunctul său tata R. S., fiul lui G. si R. pentru condamnarea lui politica de 2 ani pe care a suferit-o in Penitenciarul de munca P. in perioada 1958-1960, cu cheltuieli de judecata in caz de opunere.
Prin precizarea de acțiune formulată la data de 09 noiembrie 2010 cu privire la petitul nr. 2 reclamanta a solicitat obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prejudiciului moral suferit în sumă de 200.000 euro (echivalent în lei la data plății), sumă care i se cuvine în temeiul L. nr. 2. pentru suferințele îndurate de antecesorul reclamantei, defunctul R. S., fiul lui G. și R. pentru condamnarea lui politică de 2 ani pe care a suferit-o în Penitenciarul de muncă P. în perioada 1958-1960.
Prin precizarea de acțiune înregistrată de reclamantă la data de (...), s-a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, defunctul R. S., născut la data de (...) si decedat la data de (...), cu ultimul domiciliu in comuna G. jud.Brăila (fosta regiune Galați) cu privire la executarea unei pedepse privative de libertate in penitenciarul P. in perioada 1958-1960 si pe cale de consecința, în temeiul art. 998,999 Cod civil, obligarea pârâtului S. Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prejudiciului moral suferit in suma de 200.000 de euro (în echivalent lei la data plații) cu titlu de reparație a prejudiciului suferit pentru suferințele indurate de R. S., fiul lui G. si R., cu ocazia condamnării lui politice si a executării pedepsei detenției politice timp de 2 ani pe care a suferit-o in Penitenciarul de munca forțată P. in perioada 1958-1960. În temeiul art. 19 din D. 167/1958, raportat la dispozițiile art. 2 din L. nr. 2., s-a solicitat repunerea în termenul de prescripție extinctiv cu privire laformularea petitului nr. 2, motivul nepromovării până în prezent a acestuia fiind independent de voința reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 218 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către defunctul R. S., antecesorul reclamantei, și în consecință a fost respinsă acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta N. V. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect despăgubiri, ca prescrisă; s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative constând în internare în colonie de muncă, suferită de R. S. s-a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
P. a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
R. la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative constând în internare în colonie de muncă, suferită de R. S., tatăl reclamantei N. V., aplicată în temeiul dispozițiilor Hotărârii C.ui de M. nr. 282/(...) și D.-lege nr. 89/1958, instanța a constatat că potrivit art. 3 alin. 1 lit. a și b) din L. nr. 2., constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative limitativ enumerate, printre care D. nr. 89 din 17 februarie
1958 și Hotărârea C.ui de M. nr. 282 din 5 martie 1958. Potrivit art. 4 alin.
2 din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Din actele comunicate de C. N. pentru Studierea A. S. (f. 69-71) rezultă că măsura administrativă a fost aplicată în temeiul celor două acte normative menționate.
În consecință, în condițiile în care măsura administrativă aplicată defunctului R. S. întră în categoria celor care au de drept caracter politic, instanța a apreciat că nu se impune constatarea acestui caracter, acest capăt de cerere fiind respins ca neîntemeiat.
A fost respinsă și cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirii în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantei prin măsura administrativă, reținându-se că art. 998 și 999 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală, care constituie o sancțiune civilă cu caracter reparator și intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudicii. A. are un caracter patrimonial și este supusă prescripției extinctive.
În conformitate cu art. 8 din D. nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care este obligat la repararea lui.
Reclamanta și antecesorul ei au cunoscut elementele impuse de textul legal examinat pentru promovarea acțiunii. C. dacă o asemenea acțiune era lipsită de succes în timpul regimului comunist, ulterior, după desființarea
Departamentului S. S.ui prin D. nr. 3., dreptul la acțiune a devenit efectiv începând cu data de 1 ianuarie 1990.
În consecință, pentru temeiul juridic al art. 998-999 C.civ., precizat de reclamant, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din D. nr. 167/1958, s-a împlinit anterior modificării acțiunii - (...). Constatările expuse se impun și în privința art. 1 din Primul Protocol și art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În altă ordine de idei, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. Se face de asemenea trimitere la jurisprudența C. E. a D. O. care a statuat în sensul că dispozițiile C.i nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii săi. În același timp, C. de la S. are o jurisprudență constantă însensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Adoptarea celor două acte normative în materia examinată - D.-Lege nr. 1. și L. nr. 2. - nu a dat naștere la un drept substanțial la despăgubiri pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 998-999 C.civ. sau art. 1 din Primul Protocol și art. 14 CEDO, în ipoteza acestor temeiuri noi de drept fiind necesară respectarea termenului de promovare și a condițiilor de admisibilitate. P. aceleași considerente nu există nicio justificare pentru a se aprecia că momentul curgerii termenului de 3 ani, în cazul art. 998-999
C.civ., s-ar situa la alt moment decât cel arătat în prezentele considerente.
P. motivele expuse, T. a apreciat că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, și în temeiul art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 a fost admisă. În consecință, a fost respinsă acțiunea civilă modificată formulată de reclamanta N. V. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri, ca prescrisă.
În baza dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. P. a pronunța această soluție, instanța a constat că la dosarul cauzei nu au fost depuse acte justificative din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, calificat de către instanță ca și recurs, reclamanta N. V. solicitând în principal modificarea sentinței și trimiterea dosarului spre rejudecare la Tribunalul Cluj, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul obligării pârâtului la plata sumei de
200.000 euro, cu titlu de reparație a prejudiciului cauzat defunctului tată al reclamantei, după repunerea în prealabil în termenul de prescripție în ceea ce privește petitul de despăgubiri.
În motivare s-a arătat în esență că în mod greșit s-a admis de către instanță excepția prescripției dreptului la acțiune, fără a se ține cont de faptul că prescripția este sancțiune aplicabilă titularului unui drept subiectiv care a rămas pasiv inactiv un anumit timp, termenul de prescripție începând să curgă de la data la care titularul dreptului a putut promova acțiunea supusă termenului prescripției, respectiv de la data când o astfel de acțiune a putut fi promovată cu sorți de izbândă.
Ideea de a intra în arhivele SRI după anul 1990 nu numai că a fost efectiv de conceput, existând și o imposibilitate din punct de vedere al cadrului legal existent în acel moment.
Astfel, din studierea dosarului defunctului R. S. rezultă că majoritatea documentelor care îl compun poartă mențiunea de documente clasificate strict secret, posibilitatea de a avea acces la acest dosar fiind conform Anexei privind standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în R., anul 2010.
Relevant este și faptul că deși C. N. pentru Studierea A. S. a fost înființat în baza L. nr. 187/1999, organizarea și începerea activității acestui nou organ național a avut loc în anul 2001.
În mod practic abia prin OUG nr. 2. s-a facilitat accesul tuturor persoanelor la propriul dosar politic și deconspirarea securității fostului stat politic.
Dreptul de a promova o acțiune trebuie să fie unul efectiv, concret și nu se referă la un drept abstract, imaginar, lipsit de conținut practic.
Prin admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. Curtea Constituțională a eliminatposibilitatea obținerii de despăgubiri în temeiul acestei legi, creându-se o serie de inechități de tratament a cetățenilor, respectiv o serie de discriminări în funcție de momentul când s-a soluționat procesul promovat în temeiul acestei legi.
În cauză sunt incidente prevederile art. 19 din D. nr. 176/1958, termenul prescripției extinctive fiind depășit din motive temeinic justificate, independente de voința reclamantei deoarece până la apariția L. nr. 2. nu a fost creat cadrul juridic care să dea posibilitatea instanțelor să analizeze caracterul politic al condamnărilor.
Repunerea în termenul de prescripție rezultă și din interpretarea art. 2 a L. nr. 2. care înlătură de drept efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic.
Pe fondul cauzei s-a arătat că suspendarea art. 5 din L. nr. 2. creează privilegii și discriminări între persoanele care fac parte din aceeași categorie și se află într-o situație juridică identică, încălcându-se și art. 16 din Constituția României.
S-a mai învederat că prin refuzul aplicării în mod echitabil și unitar a drepturilor și libertăților constituționale se încalcă și art. 14, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7 din C. E. a D. O. și art. 1 din Protocolul anexă la C.
S-a apreciat relevant faptul că în temeiul art. 504-505 C.pr.pen. se acordă despăgubiri victimelor erorilor judiciare în domeniul penal.
În apărare, intimatul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice aformulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivare, s-a arătat că în condițiile declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 5 din L. nr. 2. pârâtul nu mai poate fi obligat la plata daunelor morale solicitate.
Instanța a aplicat corect prevederile art. 8 din D. nr. 167/1958, respingând ca prescrisă acțiunea întemeiată pe prevederile art. 998-999
Cod civil.
Analizând recursul formulat de reclamanta N. V. împotriva sentinței civile nr. 2. a T. C., C. reține următoarele:
Problema care se pune raportat la soluția pronunțată de către tribunal este aceea a modului în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune.
Se constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune este prescris, ținându-se cont de precizarea temeiului de drept al acțiunii, respectiv art. 998,999 C.civil.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, respectiv dreptul la acțiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a D.ui -Lege nr.1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și a celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist, pagube care s-ar fi apreciat că nu au fost reparate prin această lege specială.
Prin adoptarea D.ui Lege nr. 1. intrat în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada următoare datei de 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituind 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție. Prinacelași act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi.
Totodată, din considerentele Deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale C. Constituționale reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost adoptate mai multe acte normative, art.4 din D. lege nr. 1. republicat și art.5 alin.1 lit.a din L. nr. 2. având aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate sau constituite prizonieri. Diferența constă doar în modalitatea de plată, respectiv prestații lunare sau o sumă globală. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu s-a născut la apariția L. nr. 2. atâta timp cât anterior, persoanelor condamnate politic li s- a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
Referirile reclamantei la legislația ulterioară anului 1990 în materie de deconspirare a A. S. nu prezintă relevanță în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, relevanța acestui dosar ținând de probațiune, adică privind fondul cauzei. Susținerile reclamantei în sensul că în lipsa acestui dosar acțiunea nu ar fi avut sorți de izbândă sunt simple speculații în condițiile în care o astfel de acțiune nu a fost promovată anterior anului
2010.
Nu se poate pune problema unei repuneri în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O astfel de interpretare este de natură să aducă atingere principiului securității raporturilor juridice civile, astfel cum acesta rezultă din art.6 al C.i E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
R. la cererea de repunere în termenul de prescripție în condițiile generale în materie de repunere în termenul de prescripție, astfel cum acestea sunt reglementate de art.19 din D. nr.167/1958, se apreciază de asemenea că în mod corect a fost respinsă această cerere.
La art.19 din D. nr.167/1958 se prevede că repunerea în termenul de prescripție se poate dispune în situația în care se constată ca temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, art.20 din același act normativ stipulând că cererea de repunere în termen poate fi făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.
Cererea de repunere în termenul de prescripție nu a fost formulată în termenul de o lună care începe să curgă de la încetarea cauzelor care au împiedicat promovarea acțiunii întemeiată pe dreptul comun. C. în situația în care teza reclamantei ar fi apreciată pertinentă, reținându-se că în lipsa dosarului întocmit antecesorului reclamantei și aflat în Arhivele S. acțiunea în despăgubiri nu ar fi avut nici o soartă de izbândă, reclamanta arată că prin O. nr.2. s-a facilitat accesul efectiv la propriul dosar politic în condițiile în care legislația anterioară care reglementa această chestiune era ineficientă. Ori, raportat la acest moment reclamanta trebuia să ceară în termen de o lună repunerea în termenul de prescripție, acesta fiind în opinia reclamantei momentul de la care avea acces efectiv la dosarul politic în lipsa căruia a fost împiedicată să promoveze acțiunea.
Indiferent de formularea sau nu în termenul prevăzut de art.20 din D. nr.167/1958 a cererii de repunere în termenul de prescripție, o astfel de cerere nu poate fi apreciată întemeiată având în vedere considerentele demai sus reținute în justificarea soluției prescripției dreptului la acțiune, neexistând motive întemeiate care să împiedice reclamanta să formuleze o astfel de acțiune întemeiată pe dreptul comun imediat după intrarea în vigoare a D.ui Lege nr.1..
În ceea ce privește încălcarea prevederilor Constituției și a C.i E. a D. O. se reține că nu se pune problema unei astfel de încălcări.
Nu poate fi vorba despre săvârșiriea unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei C. Constituționale, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de C. E. a D. O.(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la C. și în consecință nici a art.14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Inexistența vreunei încălcari a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale a fost reținută de Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), motivarea fiind aceea că a existat un alt act normativ, respectiv D.-lege nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
Problema interpretării normelor interne raportat la C. E. a D. O. nu se mai pune în cauză, în condițiile declarării ca neconstituționale a prevederilor art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2.. Acest text de lege nemaiexistând nu mai poate fi înlăturat sau interpretat conform C.i, obligația instanțelor interne raportat la art.20 din Constituție constând în aceea că trebuie să dea cu prioritate eficiență prevederilor C.i, dar acest lucru este posibil doar atunci când este vorba despre o normă de drept intern în vigoare.
Despre încălcarea art.3,4,5,7 din C. nu poate fi vorba, C. E. a D. O. fiind ratificată de R. prin L. nr.30/1994, violarea drepturilor garantate de C. anterior ratificării acesteia nefiind de natură a atrage răspunderea S.ui Român în virtutea C.i.
Paralelismul făcut de către reclamantă cu prevederile art.504,505
C.pr.pen. nu are nici o relevanță în cauză, fiind vorba despre situații diferite, reglementate distinct de către legiuitor.
Având în vedere considerentele de mai sus, C., în temeiul art.304 ind.1 coroborat cu art.312 alin.1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N. V. împotriva sentinței civile nr. 2. din
04 martie 2011 a T. C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va menține ca legală și temeinică.
P. ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N. V. împotriva sentinței civile nr. 2. din 04 martie 2011 a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 09 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. A. C. A. C. V. M.
GREFIER, S.-D. G.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond: E. L.
| ← Decizia civilă nr. 2139/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2445/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
