Decizia civilă nr. 2913/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
D. CIVILĂ NR. 2913 /R/2011
Ședința publică din data de 9 septembrie 2011
Instanța constituită din:
Președinte : A. A. C.
Judecători : A. C.
V. M. - președintele Curții de A. C.
Grefier : S. - D. G.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta B. V. și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 434 din (...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), având ca obiect D. în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta
P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă
și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că pârâtul recurent prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței la data de 8 septembrie 2011 a solicitat respingerea recursului reclamantei ca neîntemeiat.
Reclamanta recurentă prin memoriul de recurs a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. cu privire la recursurile formulate.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea recursului formulat de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice ca fondat și respingerea recursului reclamantei ca fiind nefondat, acesta fiind legat de prescripția dreptului la acțiune a reclamantei.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin sentința civilă nr. 434 din 28 aprilie 2011 a T.ui C., pronunțată îndosarul nr. (...), s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Totodată, s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanta B. V. împotriva pârâtului S. R. (prin Ministerul Finanțelor Publice).
În consecință, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în strămutarea în altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, luată față de reclamantă și părinții ei, prin D. M. nr.239/1952.
A fost respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect obligarea S.ui R.
(prin Ministerul Finanțelor Publice) la plata de despăgubiri morale.
A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele:
Reclamanta este fiica defuncților Suciu G. și Suciu Ana, în anul 1952. luându-se față de reclamantă și părinții ei măsura strămutării din localitatea de domiciliu (comuna B., județul C.) în localitatea T. Noi, județul Galați,, în acesta din urmă fiindu-le stabilit domiciliu obligatoriu, așa cum rezultă din D. nr.
5478/1955 a M.ui Afacerilor Interne, din D. nr. 239/1952 a aceluiași Minister, precum și din adresa nr. 76835/(...) a M.ui Afacerilor Interne.
Conform probelor administrate, luarea acestor măsuri și-au avut cauza în faptul că Suciu G.ă, tatăl reclamantei, s-a căsătorit cu sora unui chiabur, astfel că, la rândul său, a fost considerat chiabur.
Restricțiile domiciliare astfel dispuse au fost ridicate în anul 1955.
Astfel fiind, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. 3 și art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., rezultă că măsurile administrative luate în anul 1952 au avut caracter politic.
În ceea ce privește însă acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă și părinții ei, este de observat că prin deciziile nr. 1. și nr. 1. Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 și ale art. I din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr.
2. sunt neconstituționale, astfel că în temeiul acestor prevederi legale nu se mai pot acorda despăgubiri bănești.
Cererea în despăgubiri formulată de reclamantă nu poate fi primită nici în condițiile dreptului comun, intervenind prescripția dreptului la acțiune, fiind de avut în vedere că o acțiune cu acest obiect putea fi introdusă încă din anul 1990, urmare a căderii regimului comunist.
II. Împotriva acestei sentințe reclamanta B. V. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul admiterii în totul a acțiunii, deoarece: a) Contrar celor reținute de prima instanță, dreptul la acțiune al reclamantei cu privire la despăgubirile bănești nu putea începe să curgă mai înainte ca măsurile administrative sau, după caz, condamnările cu caracter politic să fi fost anulate prin lege sau constatate ca fiind cu caracter politic de către o instanță judecătorească. Așa fiind, termenul de prescripție de 3 ani a început a curge doar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 2.. Mai mult, în intenția legiuitorului s-a aflat și repunerea în termenul de formulare a cererilor de despăgubire. b) Ar fi profund nedrept față de persoanele lezate prin măsurile luate de regimul comunist să se ia în considerare anul 1990 ca început al curgerii termenului de prescripție extinctivă, la acel moment neexistând nicio lege internă care să declare ca nedrepte condamnările politice, R.ia nefăcând atunci parte nici din Uniunea Europeană.
Prind declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. nu au fost afectate celelalte prevederi ale legii, astfel că se afirmă că termenul de formulare a cererii de reparare a prejudiciului nu poate curge de la acest moment contravine tuturor normelor și principiilor de drept.c) Nu se poate omite nici că reclamanta avea o speranță legitimă la despăgubire, prezenta acțiune fiind pornită anterior intrării în vigoare a Legii nr.
2..
III. Împotriva sentinței a declarat recurs și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea ei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, cu înlăturarea dispoziției de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei, deoarece:a) Prin obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată au fost încălcate prevederile art. 274 C.pr.civ., câtă vreme cererea de despăgubiri civile a reclamantei a fost respinsă. În acest fel, pârâtul nu poate fi considerat parte căzută în pretenții, cu atât mai mult cu cât reclamanta și-a modificat pe timpul judecății temeiul juridic al pretenției în despăgubire, abandonând temeiul inițial reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2.. b) Potrivit prevederilor art. 3 lit. e din L. nr. 2., măsura strămutării în altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu constituie de drept măsuri administrative cu caracter politic, astfel că în cauză nu erau aplicabile prevederile art. 4 alin. 2 din L. nr. 2.. Mai mult, primul capăt de cerere al reclamantei rămăsese fără interes după modificarea temeiului juridic al cererii privind daunele morale.
IV. Pârâtul a formulat și întâmpinare (f. 12), solicitând respingerea canefondat a recursului reclamantei.
V. Cu privire la aceste recursuri, C. are în vedere următoarele:
În ce privește respingerea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea S.ui R. la plata de despăgubiri, prezenta instanță apreciază că această pretenție a fost, într-adevăr, dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamanta nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S.ui cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamantele puteau însă promova o asemenea acțiune.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare D.-lege nr. 118/1990 (publicat în Monitorul Oficial nr. 50 din
09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 118/1990, căci de la acest moment reclamanta putea dobândi certitudinea juridică a faptului că S. R., sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Este fără relevanță că D.-L. nr.118/1990 le-a acordat persoanelor îndreptățite alte forme de reparație decât despăgubirile recunoscute prin art.5 alin.1 lit. a din L. nr.2., căci ceea ce interesează sub aspectul prescripției extinctive sus-evocate este însuși faptul recunoașterii de către S. R. apersecuțiilor de natură politică săvârșite sub regimul comunist, iar nu măsurile reparatorii pe care D.-L. le menționa.
Este fără relevanță că în anul 1990 R.ia nu era membră a Uniunii Europene, o asemenea împrejurare nefiind una care influențează, în cauză, analiza aspectelor privitoare la prescripția extinctivă, esențial fiind că încă din anul 1990 reclamanta avea posibilitatea de a introduce o cerere în despăgubire în condițiile dreptului comun.
Nu poate fi reținut nici argumentul privitor la existența unei intenții a legiuitorului de a opera repunerea în termenul de prescripție prin L. nr.2., nefiind îngăduit ca repunerea în termenul de prescripție să fie dedusă pe cale de interpretare. D., în considerarea importanței deosebite a unei asemenea împrejurări, este necesar să existe o dispoziție legală expresă care, în mod neechivoc, să consacre repunerea în termenul de prescripție extinctivă cu privire la un anumit tip de cerere în justiție. Or, cu privire la solicitarea de despăgubiri bănești de natura celor în litigiu o asemenea dispoziție legală lipsește, ea neintervenind nici măcar ulterior Deciziei nr. 1. a Curții Constituționale.
Nu s-ar putea considera nici că reclamanta ar fi avut o speranță legitimă la despăgubire în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C., întemeiat pe argumentul că la data pornirii procesului dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I-a din L. nr. 2. se aflau în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale. Este de avut în vedere, în legătură cu acest argument al reclamantei, că eventuala speranță legitimă rezultată din adoptarea de către autoritățile statale legiuitoare a unor dispoziții legale care vin să instituie un drept la despăgubire întemeiat pe săvârșirea de către stat, în trecut, a unor fapte de abuz împotriva actualilor reclamanți, nu poate fi acceptată și recunoscută decât sub condiția, general - valabilă pentru oricare lege sau ordonanță, ca acestea să fie conforme cu Constituția, adică, altfel spus, să nu fie neconstituționale.
Neconformitatea cu Constituția R. a unor prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță este de natură a le vicia fundamental, justificând intervenția corectivă a instanței constituționale pentru a restabili acordul cu legea fundamentală.
În concluzie, dacă un drept sau cel puțin o speranță legitimă nu pot fi recunoscute potrivit unei norme legale interne deoarece aceasta este în dezacord cu Constituția, rezultă, în mod logic, că de pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu s-ar putea invoca existența unui asemenea drept sau speranța legitimă (în sens larg, a unui bun) câtă vreme legea sau ordonanța ce le afirma a fost lăsată fără efecte ca urmare a declarării neconstituționalității ei. În aprecierea Curții, este de principiu că speranța legitimă nu poate, în circumstanțe precum cele din prezentul proces, să supraviețuiască normei care a generat-o.
Faptul că reclamanta a schimbat temeiul juridic al cererii în despăgubire pe timpul judecății în primă instanță nu poate conduce, la o altă concluzie în ce privește cheltuielile de judecată, fiind vădit că aceasta s-a petrecut ca urmare a consecințelor deciziei nr. 1. a Curții Constituționale, reclamanta încercând a-și salva situația juridică într-un context constituțional și, în genere, normativ, pe care nu-l putea influența.
Sunt neîntemeiate și susținerile pârâtului privitoare la faptul că nu erau întrunite cerințele legale nici pentru admiterea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate de statul comunist împotriva reclamantei și a părinților ei, căci recunoașterea prin hotărâre judecătorească a caracterului politic al măsurii consolidează situația juridică afirmată generic prin L. nr. 2..
Observă C. și că înaintea primei instanțe reclamanta era îndreptățită la a obține în totalitatea lor cheltuielile de judecată pe care prezentul proces le-a ocazionat, iar nu doar o parte a acestora corespunzătoare admiterii primuluicapăt de cerere, deoarece la data pornirii procesului reclamanta s-a încrezut în mod justificat într-o dispoziție legală (art.5 alin.1 lit. a teza I-a C.proc.civ.) care, la acel moment nu fusese încă declarată neconstituțională.
Faptul că pe timpul judecății în primă instanță aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale (prin decizia nr. 1. a Curții Constituționale) nu îi este imputabil reclamantei, ci autorității legiuitoare, adică S.ui R..
Or, S. R. este pârât în prezenta cauză, astfel că responsabilitatea sa juridică sub aspectul cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei în primă instanță poate fi angajată.
Se vor respinge, deci, ambele recursuri, în considerarea celor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B. V. și pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 434 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A. A. C. A. C. V. M.
S. - D. G.
GREFIER
Red.VM/dact.MS
5 ex./(...) Jud.fond: M.O.-S.
| ← Decizia civilă nr. 306/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 5016/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
