Decizia civilă nr. 3115/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3115/R/2011
Ședința publică din 21 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
M.-C. V.
T.-A. N.
A.-A. C.
G.:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele S. M.-D. și S. G.-ANA, împotriva sentinței civile nr. 874 din 28 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M. având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S.
A.
La prima strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților. C. este lăsată la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților și reprezentanților acestora de a se prezenta la instanță.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 8 iulie 2011, pârâtul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și în consecință menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă. Se comunică un exemplar al acesteia reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Se constată de asemenea că prim memoriul de recurs, recurentele au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform prevederilor art. 242 alin. 2
Cod procedură civilă.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat și în consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 874 din 28 aprilie 2011, pronunțată de
Tribunalul Maram u reș în dosarul nr. ( ...) s-a respins acțiunea civilăformulată de către reclamantele S. M. -., și S. G. Ana, în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 76 din 14 februarie 1959 pronunțată de T.
M. C., bunicul reclamantelor, numitul U. G. a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea delictului de răspândire de publicații interzise prevăzut și pedepsit de art. 325 alin. 3 lit. c Cod penal.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Art. 1 alin. 1 și 2 din L. nr. 2. reglementează noțiunea de condamnare cu caracter politic, enumerând infracțiunile care se încadrează în categoria celor de drept.
Din textul legal reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță, infracțiunea prevăzută de art. 325 alin. 3 lit. c Cod penal pentru care a fost condamnat bunicul reclamantelor se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
Pe de altă parte, în Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei s-a reținut că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă-există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D.-Lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr.
24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în C. Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în C. Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în C. Viașu împotriva României. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr șiconținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
Reținându-se că, deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ținând cont de faptul că reclamantele au solicitat acordarea doar de despăgubiri morale, despăgubiri care așa cum s-a arătat mai sus au fost declarate neconstituționale, în prezent nemaiexistând nici un temei legal reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea acestor daune, instanța a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe au declar at recurs reclam antele ,solicitând modificarea în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata daunelor morale.
În motivarea recursului reclamantele au invocat că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională încalcă principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. 2 din C..
La data introducerii acțiunii, sub imperiul L. nr. 2., s-a născut un drept la acțiune în solicitarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit urmare a condamnării politice.
Prin neacordarea daunelor morale, L. nr. 2. rămâne fără fundamentul său juridic și etic, conținut în motivele emiterii acestui act normativ.
Reclamantele au invocat hotărârea C.E.D.O. Broniowscki - Polonia. Referindu-se la motivele invocate în considerentele hotărârii vizând prescripția dreptului material la acțiune, recurentele au arătat că aceasta este superficial motivată.
Consecința recunoașterii responsabilității S.ui Român pentru prejudiciul moral cauzat este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiunea de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
Chiar declarată parțial neconstituțională, L. nr. 2. dă expresie recunoașterii prejudiciului moral cauzat de S. Român ca urmare a aplicării condamnării.
A. recunoaștere realizată după împlinirea termenului de prescripție conduce la pierderea dreptului statului de a opune prescripția dreptului la acțiune, în vederea reparării prejudiciului moral suferit.
Reclamantele invocă în susținerea recursului practica instanțelor din țară, precum cea a C. de A. O., C. de A. B. și Î. C. de C. și Justiție, care au reținut neretroactivitatea deciziei nr. 1. în raport de data promovării acțiunilor întemeiate pe L. nr. 2..
Prin întâmpinarea formulată (f. 11 -15), pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că însăși instanța europeană a reținut că nu se poate susține că legislația care a fost contestată în fața C. C. și care a fost considerată contrară principiilor constituționale, poate fi considerată o bază juridică solidă.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate,
curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru
următoarele considerente:
În ce privește primul motiv de recurs, acesta nu este întemeiat, pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal producând consecințele expres prevăzute de art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 (decizia este definitivă și obligatorie), și de art. 31 alin. 3 din același act normativ
(încetarea efectelor juridice a dispoziției constatate ca fiind neconstituțională după 45 de zile de la publicarea deciziei dacă P.ul sau Guvernul, după caz, nu intervine pentru a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile C.).
Reiese că aplicarea deciziilor C. C. urmează regimul special reglementat prin art. 31 din L. nr. 47/1992, neputând fi asimilată cu aplicarea legii care, într-adevăr, este guvernată de principiul neretroactivității, cu excepțiile expres prevăzute.
Printr-o decizie anterioară - nr. 169/(...) - Curtea Constituțională, referitor la efectele deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, a reținut următoarele:
„Deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.
Dispozițiile art. 23 alin. (3) si (6) din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., republicată, își au reazemul constituțional in mai multe dispoziții constituționale, după cum urmează: a) Conform art. 145 alin. (2) fraza întâi, teza întâi, "Deciziile C. C. sunt obligatorii [...]". Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă că ele se aplică și deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din C.. b) Potrivit alin. (1), "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări", iar conform art. 51, "Respectarea
C., a supremației sale și a legilor este obligatorie". În lumina acestor două texte constituționale trebuie observat că, în măsura în care deciziile C. C. nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația cauna și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a C. C. - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, sa se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare:
- asigurării "respectării C." si a "supremației" acesteia (art. 51 din legea fundamentala).
De altminteri, Curtea Constituțională a reținut că, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile C. C., pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstracție de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituționalitate a fost stabilita - in mod definitiv, pe căile si de către autoritatea prevăzută de C.
- să se mai aplice încă.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., pronunțate în baza art. 144 lit. c) din C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-si de drept efectele pentru viitor, si anume de la data publicării deciziei C. C. in Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a alin. (1) din C.. În urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe P.ul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar aceasta nu însemnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia C. C. și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc in continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației C., potrivit din aceasta.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de P. ori o ordonanța emisă de G. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin C., de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor alin. (3) din C., potrivit cărora "R. este stat de drept [...]". Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, in lumina dispozițiilor art. 11 si 20 din C., răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a C. C. poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a C.
Europene a D. O. împotriva S.ui Român.";
Decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei dispoziții nu poate fi asimilată legii și nici aplicarea acestora nu este similară: decizia C. C. este definitivă și obligatorie, aplicându-se de la data publicării tuturor litigiilor care au ca temei de drept dispoziția legală cu privire la care s-a constatat neconstituționalitatea, iar legea este obligatorie de la data intrării în vigoare, aplicându-se însă numai de la acest moment, neputând retroactiva.
Acest regim juridic diferit este explicabil din punct de vedere logic și juridic: pe de o parte, un litigiu întemeiat pe o dispoziție legală în vigoare la momentul promovării, în ipoteza în care acea dispoziție este declarată neconstituțională anterior rămânerii irevocabile a hotărârii, decizia de constare a neconstituționalității este aplicabilă acelui litigiu, întrucât temeiul de drept a fost neconstituțional și la momentul declanșării sale, chiar dacă acest caracter s-a constatat ulterior, pe parcursul derulării litigiului, însă anterior soluționării sale irevocabil. Pe de altă parte însă, în mod obiectiv un litigiu nu se poate întemeia pe o dispoziție care nu este în vigoare, nu există la momentul declanșării sale, o normă de drept putând constitui temei al unei acțiuni abia la momentul la care intră în vigoare.
În concluzie, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea în cauză a deciziei nr. 1. a C. C., respingând acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., în urma declarării acestuia ca neconstituțional.
În ceea ce privește hotărârea Broniowski împotriva Poloniei,invocată în cadrul motivelor de recurs, aceasta nu este incidentă, întrucât vizează o cu totul altă situație, respectiv neacordarea unor bunuri compensatorii pentru valoarea bunurilor abandonate dincolo de noile granițe ale Poloniei, în condițiile în care statul polonez s-a obligat să acorde indemnizații categoriilor de persoane care aveau acest drept.
Motivele referitoare la faptul că în urma adoptării L. nr. 2. S.
Român a recunoscut prejudiciul moral cauzat persoanelor condamnate politic, consecința acestei recunoașteri constând în aceea că nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune, urmează a fi înlăturate, întrucât, așa cum reiese din conținutul dosarului de fond, reclamantele nu au formulat în fața primei instanțe o precizare a acțiunii prin care să își întemeieze pretențiile pe dispozițiile dreptului comun. În aceste condiții, hotărârea primei instanțe nu face nicio referire la incidența excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În fine, practica judiciară a altor instanțe invocată în cadrul motivelor de recurs nu poate constitui temei al admiterii căii de atacpromovată de reclamant, întrucât în actuala reglementare practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul reclamantelor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele S. M.-D. și
S. G.-ANA împotriva sentinței civile nr. 874 din 28 aprilie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M.-C. V. T.-A. N. A.-A. C.
G. M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: P. G.
| ← Decizia civilă nr. 4636/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1999/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
