Decizia civilă nr. 3126/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3126/R/2011
Ședința publică din 21 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
M.-C. V.
T.-A. N.
A.-A. C.
GREFIER:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. V., împotriva sentinței civile nr. 1356 din 3 martie 2011, pronunțată de
Tribunalul Sălaj în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S. A.
La prima strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților. C. este lăsată la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților și reprezentanților acestora de a se prezenta la instanță.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 8 septembrie 2011, pârâtul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și în consecință menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2
Cod procedură civilă. Se comunică un exemplar al acesteia reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Se constată de asemenea că prin memoriul de recurs, recurentele au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform prevederilor art. 242 alin. 2
Cod procedură civilă.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat și în consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 135 6 din 3 martie 2011, pronunțată de
Tribunalul Sălaj în dosarul nr. (...) s-a respins ca nefondată cerereaformulată de reclamantul B. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, privind plata daunelor morale și constatarea caracterului abuziv al condamnării suferite de antecesorul său.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Tatăl reclamantului B. C. (decedat la (...)) a fost condamnat prin sentința penală 470/(...) a T.ui Militar C. la 15 ani de muncă silnică,8 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale , făcându-se aplicarea art.209 pct.1 Cod penal. Hotărârea pronunțată a rămas definitivă prin respingerea recursului conform Dec. 2032/1958.
În esență s-a reținut că fapta inculpatului este aceea de a fi încadrat în organizația interzisă ,,Martorii lui I. și de a fi activat în cadrul acestei organizații.
Art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. reglementa acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnărilor politice.
Prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a C. C. s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 2., sunt neconstituționale.
Conform art. 25 alin. 1 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C. decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Conform art. 3 al aceluiași articol, deciziile sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al R.iei.
Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a C. C. a fost publicată în
Monitorul Oficial al R.iei nr. 761/15 noiembrie 2010, ca atare de la această dată ea este obligatorie.
În aceste condiții, ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza 1 din L. nr. 2., care prevedea dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, această prevedere și-a încetat existența, condiție în care acțiunea reclamantului a fost apreciată inadmisibilă și a fost respinsă.
Î mpotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamantul.
Acesta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și constatării caracterului politic al condamnării suferite de către antecesorul său și obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantumul solicitat .
În motivarea recursului reclamantul a invocat următoarele:
Prima instanță în mod greșit a aplicat decizia nr. 1358/2010 a C.
C., aceasta încălcând principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. 2 din C..
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice, reclamanții fiind titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O.
Se creează un caz de insecuritate juridică și se aduce atingere drepturilor garantate de art. 6 P. 1 din C. E. a D. O.
Reclamantul apreciază că decizia nr. 1358/2010 C. C. nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării, fiind aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior pronunțării sale.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri, pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză. În cazul în care nu i s-ar acorda despăgubiri, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din CEDO.
Raționamentul C. C. potrivit căruia nu există vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele supuse măsurilor abuzive ale fostului regim totalitar, este eronat, întrucât face abstracție de dispozițiile art. 998 - 999 C. civil, referitoare la obligația reparării prejudiciului cauzat.
Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei nr.
1358/2010 faptul că S. R. din motive de echitate a adoptat Decretul - lege nr. 118/1990 și L. nr. 2., neputându-se reține în sarcina sa vreo obligație de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici.
Din analiza acestor considerente se deduce că în lipsa acestor acte normative, nu s-ar putea solicita atragerea răspunderii S.ui R. pentru prejudiciile morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă.
C. C. a omis să ia în considerare prev. art. 998, 999 C. civil, prevederi imperative care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat altuia.
Prin adoptarea D. - lege nr. 118/1990 și ulterior a Legii nr. 2., legiuitorul român nu a instituit dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de foștii deținuți politici, drept care exista și anterior adoptării acestor două acte normative, ci doar a consfințit modificarea viziunii statului, ulterior căderii regimului totalitar instaurat la (...), cu privire la posibilitatea reparării pecuniare a daunelor morale.
Cele două acte normative - Decretul - lege nr. 118/1990 și L. nr.
2. - constituie legi speciale derogatoare de la regula de drept comun instituită de art. 998, 999 C. civil. În absența acestor legi persoanele care au suferit un prejudiciu moral ar fi putut să-și întemeieze acțiunile în despăgubiri pe prevederile normelor de drept comun, lucru care, de altfel, s-a și petrecut în numeroase cazuri.
Existența numeroaselor cazuri în care S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive, întărește faptul că raționamentul pe care Curtea Constituțională și-a întemeiat decizia nr. 1358/(...) este eronat și că S. R. are obligația reparării prejudiciului moral cauzat în temeiul răspunderii civile delictuale descrise de art. 998, 999 C. civil, indiferent de existența sau inexistența unor legi reparatorii speciale.
Adoptarea Legii nr. 2. reprezintă o recunoaștere a S.ui R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus condamnări penale cu caracter politic.
Recurentul a invocat practica judiciară a C. de A. O. și a Î. C. de
C. și Justiție, potrivit căreia căile de atac formulate de către S. R. prin
MFP în cadrul cărora este invocată decizia nr. 1358/2010 în cadrul acțiunilor promovate anterior acestei decizii, sunt respinse.
Prin întâmpinarea formulată (f. 13-15), pârâtul a solicitatrespingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curteaconstată că acesta este fondat în parte, urmând a fi admis în următoarele limite și pentru următoarele considerente:
Pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal producând consecințele expres prevăzute de art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992
(decizia este definitivă și obligatorie), și de art. 31 alin. 3 din același act normativ (încetarea efectelor juridice a dispoziției constatate ca fiind neconstituțională după 45 de zile de la publicarea deciziei dacă P.ul sau Guvernul, după caz, nu intervine pentru a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile C.).
Reiese că aplicarea deciziilor C. C. urmează regimul special reglementat prin art. 31 din L. nr. 47/1992, neputând fi asimilată cu aplicarea legii care, într-adevăr, este guvernată de principiul neretroactivității, cu excepțiile expres prevăzute.
Printr-o decizie anterioară - nr. 169/(...) - Curtea Constituțională, referitor la efectele deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, a reținut următoarele:
„Deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.
Dispozițiile art. 23 alin. (3) si (6) din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., republicată, își au reazemul constituțional in mai multe dispoziții constituționale, după cum urmează: a) Conform art. 145 alin. (2) fraza întâi, teza întâi, "Deciziile C. C. sunt obligatorii [...]". Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă că ele se aplică și deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din C.. b) Potrivit alin. (1), "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări", iar conform art. 51, "Respectarea C., a supremației sale și a legilor este obligatorie". În lumina acestor două texte constituționale trebuie observat că, în măsura în care deciziile C. C. nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a C. C. - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, sa se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare:
- egalității cetățenilor "în fața legii și a autorităților publice" [art. 16 alin. (1) din C.], fiindcă ar însemna: sub cel dintâi aspect, că o lege declarată neconstituțională prin decizia C. C. să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a C. C.), dar să se aplice față de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți în procesul în cadrul căruia a fost ridicata excepția de neconstituționalitate;
- asigurării "respectării C." si a "supremației" acesteia (art. 51 din legea fundamentala).
De altminteri, Curtea Constituțională a reținut că, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile C. C., pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstracție de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituționalitate a fost stabilita - in mod definitiv, pe căile si de către autoritatea prevăzută de C.
- să se mai aplice încă.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., pronunțate în baza art. 144 lit. c) din C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-si de drept efectele pentru viitor, si anume de la data publicării deciziei C. C. in Monitorul Oficial al R.iei, potrivit tezei a doua din fraza întâi a alin. (1) din C.. În urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe P.ul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar aceasta nu însemnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia C. C. și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc in continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației C., potrivit din aceasta.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de P. ori o ordonanța emisă de G. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin C., de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor rora "R.ia este stat de drept [...]". Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, in lumina dispozițiilor art. 11 si
20 din C., răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a C. C. poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a C. Europene a D. Omului împotriva S.ui R.."; Decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei dispoziții nu poate fi asimilată legii și nici aplicarea acestora nu este similară: decizia C. C. este definitivă și obligatorie, aplicându-se de la data publicării tuturor litigiilor care au ca temei de drept dispoziția legală cu privire la care s-a constatat neconstituționalitatea, iar legea este obligatorie de la data intrării în vigoare, aplicându-se însă numai de la acest moment, neputând retroactiva.
Acest regim juridic diferit este explicabil din punct de vedere logic și juridic: pe de o parte, un litigiu întemeiat pe o dispoziție legală în vigoare la momentul promovării, în ipoteza în care acea dispoziție este declarată neconstituțională anterior rămânerii irevocabile a hotărârii, decizia de constare a neconstituționalității este aplicabilă acelui litigiu, întrucât temeiul de drept a fost neconstituțional și la momentul declanșării sale, chiar dacă acest caracter s-a constatat ulterior, pe parcursul derulării litigiului, însă anterior soluționării sale irevocabil. Pe de altă parte însă, în mod obiectiv un litigiu nu se poate întemeia pe o dispoziție care nu este în vigoare, nu există la momentul declanșării sale, o normă de drept putând constitui temei al unei acțiuni abia la momentul la care intră în vigoare.
Pentru aceleași considerente nici motivul de recurs vizând crearea unei situații de insecuritate juridică nu este întemeiat. Decizia prin care se constată neconstituționalitatea este obligatorie, aplicabilă și litigiilor în curs de judecată, consecința fiind aceea a înlăturării temeiului de drept din sistemul normativ, acesta neputând constitui fundament juridic al unei acțiuni.
În concluzie, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a C. C., respingând acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., în urma declarării acestuia ca neconstituțional.
Se critică în cadrul motivelor de recurs raționamentul C. C. în adoptarea deciziei nr. 1358/2010.
Această critică însă nu poate fi analizată cu ocazia soluționării recursului, instanțele de judecată nefiind abilitate să analizeze erorile de raționament din cadrul deciziilor C. C., potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr.
47/1992, acestea fiind obligatorii erga omnes, și pentru instanțele de judecată ținute să se conformeze celor dispuse prin aceste decizii.
Se arată în cadrul motivelor de recurs că persoanele care au suferit prejudicii morale în perioada regimului totalitar, instaurat la (...), nu sunt ținute de adoptarea legilor speciale reparatorii, acestea putând să solicite repararea prejudiciului pe calea acțiunii în despăgubiri, întemeiată pe prevederile de drept comun, lucru care, de altfel, s-a și petrecut în numeroase cazuri.
Acest motiv este absolut real. Independent de existența D. - lege nr. 118/1990, Legii nr. 2. sau a oricărui act normativ cu caracter reparator al prejudiciilor morale suferite de cetățenii români în perioada (...) - (...), orice persoană care se considera îndreptățită și se aprecia victimă a unor abuzuri comise în perioada arătată, putea să promoveze acțiune în despăgubiri.
Întrucât însă orice acțiune în dezdăunări este supusă termenului de prescripție general, de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958, se pune problema stabilirii unui moment de la care termenul de prescripție începe să curgă. În speță, ar fi profund inechitabil să se afirme că termenul de prescripție ar fi început să curgă din anul 1956, anul condamnării reclamantului sau de la data de (...) când acesta a fost eliberat sau de la orice dată anterioară momentului (...), chiar dacă prevederile art. 998-999 C. civil și dispoziții legale similare actualului art. 504 C.pr.pen., existau și în reglementarea epocii totalitare. Această inechitate derivă din temerea pe care toți cetățenii români au resimțit-o de-a lungul tuturor deceniilor de perioadă totalitară pentru viața, libertatea și securitatea persoanei lor și a familiilor.
Odată însă încheiată această perioadă istorică, această temere nu a mai existat, nemaiputând fi invocată ca impediment în promovarea de către orice persoană care s-a considerat victimă a regimului politic totalitar - inclusiv prin condamnare cu caracter politic - a unei acțiuni întemeiată pe prevederile dreptului comun, de obligare a statului la despăgubiri pentru daunele morale suferite.
Eliminarea oricărei temeri în a solicita despăgubiri este întărită prin faptul că pe lângă înlăturarea regimului totalitar, la scurt timp după acest eveniment, în anul 1990 s-a adoptat Decretul nr. 118/1990, prin care s-au acordat despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la (...), precum și celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri.
Așa cum corect s-a arătat în motivele de recurs, despăgubiri pentru daunele morale suferite în urma condamnărilor politice, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, puteau fi solicitate oricând, însă cu respectarea termenului prev. de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958.
Întrucât potrivit celor arătate, în perioada anterioară prăbușirii regimului totalitar o astfel de acțiune în mod obiectiv nu putea fi promovată, date fiind riscurile majore la care s-ar fi expus potențialul reclamant, echitabil este ca momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive să fie stabilit la o dată la care o persoană avea posibilitatea reală, concretă, efectivă de a promova o atare acțiune, fără a-și expune unui pericol iminent viața și sănătatea proprie sau a familiei.
Acest moment este cel al intrării în vigoare a D. - lege nr.
118/1990 - aprilie 1990 - termenul de prescripție împlinindu-se în aprilie 1993.
Practica judiciară a altor instanțe invocată în cadrul motivelor de recurs nu poate constitui temei al admiterii căii de atac promovată de reclamant, întrucât în actuala reglementare practica judiciară nu constituie izvor de drept.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de constatare a caracterului politic al condamnării antecesorului său, curtea constată că această cerere este întemeiată.
În speța de față, în sarcina antecesorului reclamantului s-a reținut prin sentința penală nr. 470/1950 a T.ui Militar C. săvârșirea de către acesta a infracțiunii prevăzute de art. 209 Cod penal, uneltire, infracțiune care potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., constituie condamnare politică de drept, indiferent de apartenența religioasă a celui condamnat.
Faptul că antecesorul reclamantului a fost și membru al cultului religios „Martorii lui I., nu înlătură caracterul politic al infracțiunii pentru care a fost condamnat în anul 1950.
O anumită apartenență - religioasă, politică, filozofică, socială, etnică, rasială, etc. - nu este, prin ea însăși, susceptibilă de a exclude persoana în cauză de la posibilitatea de a fi încadrată într-o anume altă categorie, în speță, cea de condamnat politic.
Prin urmare, constatând că antecesorul reclamantului a fost supus unei condamnări cu caracter politic, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., recursul reclamantului va fi admis în parte, cu consecința admiterii în parte a acțiunii și constatării caracterului politic al condamnării antecesorului său.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L E G I I,
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 1356 din 3 martie 2011 a T.ui S., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte și în consecință:
Admite în parte acțiunea reclamantului.
Constată caracterul politic al condamnării antecesorului reclamantului B. C.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M.-C. V. T.-A. N. A.-A. C.
GREFIER M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: P. R.M.
| ← Decizia civilă nr. 1741/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4702/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
