Decizia civilă nr. 3179/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3179 /R/2011
Ședința publică din data de 23 septembrie 2011
Instanța constituită din:
Președinte : I.-D. C.
Judecători : A.- A. P.
C.-M. CONȚ
G. : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 810 din (...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanții R. I. G., R. R. D., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr.2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror
S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent și reclamanții intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamanților intimați și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în baza art.5 alin.3 din L. nr.2..
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitate părților de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent și reclamanții intimați.
Prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de 7 septembrie 2011, reclamanții intimați au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Prin memoriul de recurs ( filele 2-7 din dosar ), pârâtul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul prevederilor art.242 alin.2
C.pr.civ.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțată de Tribunalul Maramureș.
După dezbaterea cauzei, s-a prezentat în instanță doamna avocat T.
A. L. în calitate de reprezentantă a reclamanților intimați care a depus la dosar chitanța seria F nr.43 din 14 septembrie 2011, reprezentând onorariul avocațial în sumă de 2000 lei.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 810 din 18 aprilie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosarul nr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată introdusă de către reclamanții R. I. G. și R. R. D., în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, iar pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 14.971 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
S-au respins celelalte capete de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale și la contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată stabilite în procesul penal.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantul R. R. D. a sumei de
3095 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 191/1951 pronunțată de T. M. C., antecesorul reclamanților, defunctul R. I., a fost condamnat la 7 ani închisoare și confiscarea averii, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prevăzută de art. 209 din Codul penal în vigoare la acea dată și amendă corecțională de
2.000 lei, care a fost transformată în închisoare. Prin aceeași hotărâre, R. I. (Ion) a fost obligat și la 5.000 lei cheltuieli de judecată către stat.
Potrivit art. 1 din L. nr. 2., condamnarea antecesorului reclamanților, R. I. prin sentința penală nr. 191/1951 la 7 ani închisoare pentru uneltire este o condamnare cu caracter politic în sensul L. nr. 2..
În speță, din sentința penală nr. 191/1951, din procesul-verbal de confiscare și inventarul bunurilor confiscate, a rezultat că antecesorului reclamanților, R. I., i-au fost confiscate bunurile mobile acolo enumerate din care au fost solicitate de reclamanți prin acțiune: 6 oi cu 4 miei - poziția 17 din „inventar";, o vacă-poziția 18, un cal de cca 3 ani - poziția 19, un tăuraș de cca 2 ani - poziția 20, 9 familii de albine, un coteț dublu, din scândură - fila 2.din expertiza efectuată și completată de către expert L. B. rezultă contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate solicitate de reclamanți prin prezenta acțiune, calculată de expert la suma de 14.971 lei.
Cu privire la suma de 14.971 lei reprezentând contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate prin sentința de condamnare a defunctului R. I. sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. 1 litera b din L. nr.
2., așa încât, în baza art. 5 alin. 1 litera b din L. nr. 2., tribunalul a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 14.971 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata către reclamanți a contravalorii actualizate a sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către stat la care a fost obligat defunctul R. I. prin sentința penală nr. 191/1951, tribunalul a reținut că acest capăt de cerere este neîntemeiat și l-a respins deoarece art. 5 alin. 1 lit. b reglementează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, în condițiile arătate mai sus și nicidecum acordarea de despăgubiri pentru cheltuieli de judecată. În speță nu s-a făcut nici dovada efectivei achitări a acestora.
Capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la daune morale a fost respins ca neîntemeiat deoarece în au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1. referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate - S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C. - a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării C. textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, C. a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin D. nr. (...).
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr.
2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. A. în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., tribunalul a reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplicătuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi.
Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
În ceea ce privește precizarea de acțiune prin care se invocă drept temei juridic al acțiunii civile precizate, alături de dispozițiile L. nr. 2. și art. 998-999 Cod civil, tribunalul a precizat că răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului, nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr.
118/1990 și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile uneilegi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanții au un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constatat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O. de urgență a G. nr.
2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnărilecu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie
2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai deatitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr.
599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul O. al României, Partea I, nr.
329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Cât privește acțiunea în reparație morală (nepatrimonială), ea este ca
și drepturile personale nepatrimoniale încălcate, imprescriptibilă extinctiv
(art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954).
Dimpotrivă, acțiunea în răspundere patrimonială a daunelor morale cade sub acțiunea prescripției extinctive, fiind deci prescriptibilă: dreptul la repararea patrimonială este în fond, o creanță și, ca orice creanță, dreptul la acțiunea în realizarea ei este, în principiu prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
În speță, termenul de prescripție de drept comun, care este de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, pentru acțiunea de drept comun în reparație patrimonială a daunelor morale a început să curgă odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituie prizonieri, publicat în Monitorul O. nr. 50/9 aprilie 1993, dreptul material la exercitarea unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun fiind prescris.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
A. în vedere declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin.
1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție
și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992, republicată, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale în cauza de față.
Raportat la considerentele mai sus expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 14.971 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate și a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale și la contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată stabilite în procesul penal.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantul R. R. D. a sumei de 3095 lei cu titlu de cheltuieli dejudecată solicitate și dovedite în condițiile art. 1169 Cod civil, reprezentând onorariu de avocat și onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL
FINANȚELOR PUBLICE a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. se referă la posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și nu reglementează posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru amenda corecțională și cheltuieli de judecată prevăzute în sentința penală de condamnare.
În privința petitului privind acordarea daunelor morale, prin deciziile
C. C. nr. 1. și nr. 1. s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., astfel încât aceste dispoziții nu mai pot fi aplicate, deciziile fiind general obligatorii, opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești.
Recurentul solicită instanței de recurs să țină seama de obiecțiunile formulate privind raportul de expertiză întocmit pentru actualizarea cuantumului sumelor achitate de reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată și amenzi.
În mod greșit prima instanță a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. 1 C.pr.civ., pârâtul neaflându-se în culpă procesuală.
Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului în sensul respingerii constatării caracterului politic al condamnării dispusă față de reclamant.
În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ.
Reclamanții intimați R. I. G., R. R. D. au formulat întâmpinare, prin careau solicitat instanței respingerea recursului declarat de pârât ca nefundat, precum și obligare acestuia la plata cheltuielilor de judecată (f.13-14)
În susținerea poziției procesuale reclamanții intimați au arătat că aspectele invocate în recurs nu au legătură cu hotărârea atacată, iar pârâtul nu a observat că instanța de fond a respins capătul de cerere privind actualizarea sumelor achitate cu titlu de amenzi și cheltuieli de judecată.
Reclamanții nu au investit instanța cu vreo cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, pârâtul recunoscând acest aspect prin chiar recursul declarat când a arătat că infracțiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamanților constituie de drept infracțiune cu caracter politic.
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate C., în temeiul art. 3041 C.pr.civ., reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 191/1951 pronunțată de T. M. C., antecesorul reclamanților, defunctul R. I., a fost condamnat la 7 ani închisoare și confiscarea averii, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prevăzută de art. 209 din Codul penal în vigoare la acea dată și amendă corecțională de 2.000 lei, care a fost transformată în închisoare. Prin aceeași hotărâre, R. I. (Ion) a fost obligat și la 5.000 lei cheltuieli de judecată către stat (f. 167 dosar fond).
Potrivit art. 1 alin.1 și din L. nr. 2., constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după aceastădată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Alin.2 lit. a al aceluiași text legal prevede următoarele: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4,
196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224,
225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7,
268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323
- 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul O., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare";.
Prin urmare, conform dispozițiilor legale mai sus arătate condamnarea antecesorului reclamanților, R. I., prin sentința penală nr.
191/1951 la 7 ani închisoare pentru uneltire constituie de drept o condamnare cu caracter politic în sensul L. nr. 2. astfel încât nu este necesar ca aceasta să fie constatată de instanța de judecată.
Potrivit art. 5 alin.1 din L. nr. 2. „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Criticile pârâtului recurent referitoare faptul că L. nr.2. nu reglementează posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru amenda corecțională și cheltuieli de judecată prevăzute în sentința penală de condamnare, precum și cele referitoare la soluționarea petitului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale sunt considerate de Curte ca fiind lipsite de interes în condițiile în care prima instanță a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, precum și la plata contravalorii actualizate a amenzii și a cheltuielilor de judecată stabilite în procesul penal motivând amplu, atât în fapt cât și în drept, soluția adoptată.
Motivul de recurs care se referă la împrejurarea că instanța de fond nu a ținut seama de obiecțiunile formulate de pârât la raportul de expertiză întocmit pentru actualizarea cuantumului sumelor achitate de reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată și amenzi, în opinia C., este de asemenea lipsit de interes în condițiile în care tribunalul a respins petitul din cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la plata valorii actualizate a sume de 5000 lei plătită de antecesorul reclamanților cu titlu de cheltuieli de judecată prin sentința penală mai sus arătată.
Critica pârâtului recurent ce vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată prin sentința primei instanțe, în opinia C., nu este întemeiat din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, C. reține că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. 1
C.pr.civ. potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Din interpretarea acestui text legal rezultă cu evidență că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.
Totodată, C. constată că la data formulării cererii introductive de instanță, (...), erau în vigoare prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, dar și dispozițiile art.5 alin.1 lit. b din L. nr. 2. în temeiul cărora reclamantul era îndreptățit să solicite obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale, precum și la plata despăgubirilor materiale, însă în timpul procesului, așa cum judicios a menționat instanța de fond, prevederile art.5 alin.1 lit a din acest act normativ și-au încetat efectele juridice ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate prin decizia nr.1. și prin decizia nr.1. a C. C.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a stabilit că pârâtul este în culpă procesuală deoarece după ce a reglementat prin L. nr. 2. dreptul reclamanților de a solicita acordarea daunelor morale ulterior, în cursul procesului, după ce reclamanții au efectuat cheltuieli de judecată care au fost dovedite, a lipsit de efecte juridice dreptul reclamanților.
Prin urmare, trebuie admis că în urma dispariției temeiului legal al acțiunii S. este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea cererii de chemare în judecată fiind datorată intrării în vigoare a L. nr. 2. iar dispariția temeiului legal nu se datorează în nici o măsură reclamantului ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru fondul cauzei.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept C., în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.3041 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 810 din 18 aprilie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va menține ca fiind legală și temeinică. În conformitate cu dispozițiile art.316 coroborat cu art.274 alin.1 C.pr.civ. C. va obliga recurentul, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatului R. R. D. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, dovedit prin chitanța anexată la f.17 din dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE L. D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 810 din 18 aprilie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține. Obligă pe numitul recurent să plătească intimatului R. R. D. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată în recurs. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 23 septembrie 2011. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ S.-D. G. G., Red.A.A.P. Dact.H.C./2 ex./(...). Jud.fond: Țiplea D.;
| ← Decizia civilă nr. 3455/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 44/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
