Decizia civilă nr. 3192/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3192/R/2011
Ședința data de 23 S. 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. D. C.
JUDECĂTOR: M. C. V. JUDECĂTOR: A.-A. P.
GREFIER : A. B.
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ ESTE REPREZENTAT PRIN PROCUROR: S. D.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de reclamantul P. L. și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 597 din 28 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul
Cluj în dosarul nr. (...), având ca obiect D. L. nr.2..
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2011, când s-a dispus amânarea pronunțării asupra recursului pentru data de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 597 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul P. L. împotriva pârâtului S. R. și în consecință s-a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva def, P. Iuliu, fiul lui V. și M., dec. în data de (...), constând în încadrarea într-o unitate de muncă timp de 12 luni începând cu
28 februarie 1952.
Au fost respinse restul pretențiilor.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că antecesorul reclamantului, conform actelor de stare civilă depuse, a fost încadrat într-o unitate de muncă pe timp de 12 luni, la data de (...), așa cum rezultă din selecția de documente trimisă de C.
Din cele relatate de martorul audiat, Loșonți Aurel, rezultă că antecesorul reclamantului a fost închis de 2-3 ani, fără să fie condamnat, însă acest aspect nu se coroborează cu actele trimise de către C., din care rezultă o perioadă de privare de libertate de 12 luni, fiind bine știut faptul că, de regulă, în evidențele securității, aceste aspecte privind durata privării de libertate se regăseau în documentele existente.
Drept urmare, T., în baza art. 4 alin. 2 din L. 2., a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva def. P. Iuliu, constând în încadrarea într-o unitate de muncă timp de 12 luni începând cu 28 februarie 1952.
În ceea ce privește petitul privind acordarea daunelor morale, tribunalul a reținut că prin D. nr. 1358/(...) a C. C., publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din (...) și intrată în vigoare la aceeași dată s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C., într-o serie de dosare aflate pe rolul T. C. - Secția civilă și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C. „D. prin care se constată neconstituționalitatea … a unei dispoziții dintr-o lege … în vigoare, este definitivă și obligatorie";.
În atare situație, solicitarea de acordare a daunelor morale, în temeiul textului de lege declarat neconstituțional, nu poate fi primită, aceeași soartă având și cererea formulată pe temeiul dreptului comun, raportat la motivarea deciziei menționate.
Astfel, din cuprinsul acestei decizii, T. a reținut faptul că, așa cum s-a statuat în jurisprudența acestei instanțe, „atât Parlamentul cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și în dispozitivul prezentei decizii";.
De asemenea, C. a avut în vedere și faptul că „nu poate exista decât o obligație <morală> a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate";,
„C. Europeană a D. O. a statuat … că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor";.
Din această perspectivă, C. a concluzionat că „în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă nu ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D. L. nr. 1. și L. nr. 2., având același scop";.
În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, stabilind că măsura compensării prevăzută de legislația internă, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale, care-și are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Instanța constituțională a mai avut în vedere faptul că „prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. nu s-ar putea susține că persoanele în cauză ar putea avea o <. legitimă> (astfel cum este consacrată în jurisprudența constată a C. E. a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. … atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o <. legitimă> în dobândirea proprietăților";. În acest sens, a fost citată o cauză în care o dispoziție de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a dus la concluzia C. E. a D. O. că reclamanții nu au putut dobândi o <. legitimă> în obținerea compensațiilor respective.
Rezultă, așadar, din cele menționate anterior, că, în opinia C. C., S. R. nu poate fi considerat persoană răspunzătoare de prejudiciile cauzate condamnaților politici și celor care au fost supuși măsurilor administrative cu un asemenea caracter, nefiind aplicabile, astfel, prevederile art. 998-999 C. civ. implicit, nici celelalte condiții ale antrenării răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul P. L. și pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate in sensul respingerii in totalitate a acțiunii reclamanților si de obligația de plata a cheltuielilor de judecata.
În motivarea recursului a arătat în privința constatării caracterului politic al măsurii administrative, apreciază ca nu s-a făcut dovada incidentei prevederilor L. 2.. Deși instanța a înțeles sa constate caracterul politic al măsurii luate împotriva antecesorului reclamantului, nu-si motivează in nici un fel aceasta dispoziție.
Potrivit celor arătate în cererea de chemare în judecată, tatăl reclamantului, de profesie avocat, a fost membru al Partidului Național Țărănesc, motiv pentru care a fost urmărit de securitate în permanenta.
Art. 3 din L. nr. 2. definește în mod explicit și limitativ care dintre măsurile administrative luate în timpul regimului comunist constituie măsură administrativă cu caracter politic.
Pentru celelalte măsuri, art. 4 alin. (2) face trimitere la prevederile art. 1 alin. (3) din lege, care, la rândul lor, definesc caracterul politic al faptei dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 2..
Din textul legal mai sus citat rezultă faptul că legiuitorul, în realizarea intenției sale de reparare a nedreptăților comise în perioada comunistă, a adoptat criteriul subiectiv în pentru a delimita infracțiunile politice de infracțiunile de drept comun, distincția fiind făcută, potrivit acestui criteriu, în raport de elemente ale laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii.
Din analizarea scopurilor prevăzute de textul legii, rezultă că acestea vizau în mod direct regimul comunist. În toate situațiile menționate de art. 2 din OUG nr. 214/ 1999, forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine vădit activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist.
Din probele existente la dosar nu reiese faptul că măsura internării în colonie de muncă luată față de antecesorul reclamantului s-a datorat implicării active a acestuia în răsturnarea regimului comunist, astfel încât apreciază ca neîntemeiată constatarea caracterului politic al acesteia.
Pe de alta parte, atâta timp cât reclamantul nu-și poate valorifica dreptul de a fi recunoscut caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui sau, prin obținerea unor despăgubiri materiale, cererea sa se impunea a fi respinsă ca lipsită de interes.
Potrivit art. 111 din Codul de procedura civila "partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.
Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Prin urmare, una dintre condițiile necesare pentru promovarea și admiterea acțiunii în constatare este aceea ca partea reclamanta să justifice un interes.
Măsura luată împotriva antecesorului reclamanților, este posibil să fi fost acordate deja despăgubiri în temeiul D.-lege nr. 118/1991. Reclamantul nu a făcut nici o mențiune în acest sens.
Reclamantul P. L. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu consecința obligării S.ui R. prin M. la plata sumei de 550.000 euro reprezentând despăgubiri sub forma daunelor morale.
În motivarea recursului a arătat că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică.
In motivarea soluției instanța de fond a arătat că, prin D. C. C. nr. 1. au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din L. 2., dispoziții pe baza cărora și-a întemeiat acțiunea inițiala.
In continuare se arată că, la stabilirea caracterului neconstituțional al art. 5 alin. 1 lit. a) din L. 2., C. C. a reținut că S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementari pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...) - (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea. Arată că aceste reglementari nu au nicio legătura cu reglementările L. 2. prin care se acorda despăgubiri sub forma daunelor morale foștilor condamnați politic, având natura juridică total diferită.
De asemenea s-a avut în vedere că prevederile mai sus menționate au același scop și finalitate ca și art. 4 din D. L. nr. 1., singura diferența fiind data de modalitatea de plată, adică o sumă globală în loc de o prestație lunară.
Aceasta susținere este eronată din cel puțin următoarele aspecte:
Această cauză este reprezentată de o eroare de tehnică legislativă, constând în aceea că în "Expunerea de motive a L. nr. 2." și în prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2., se face trimitere în mod greșit, imprecis și incoerent, la D. - L. nr. 11811990 și, implicit, la indemnizația prevăzută de art. 4 și art. 5 din acesta.
Astfel, s-a creat, în mod aparent și artificial, un "paralelism de reglementare", ce a determinat Curtea Constituțională să poată aprecia că s-ar înțelege că și "indemnizația" prevăzută de D. - L. nr. 1. ar fi o "despăgubire pentru prejudicii morale", la fel ca despăgubirea prevăzută de L. nr. 2.. Deci, ar exista două reglementări (D. - L. nr. 1. și L. nr. 2.) cu același scop.
În realitate, trimiterea imprecisă și incoerentă la D. - L. nr. 1. este fundamental eronată, atât legislativ, cât și doctrinar. Indemnizația lunară" prevăzută de D. - L. nr. 1. constituie exclusiv un drept de securitate socială (fiind calificat juridic ca atare în toate tratatele de D. securității sociale), deoarece se acordă prin decizie a direcției județene de specialitate a M. M., F. și P. S., se suportă de la bugetul de stat prin bugetul M. M., F. și P. S. În prezent, acest drept de securitate socială se plătește de C. județene de P. Și în practica judiciară, indemnizația lunară prevăzută de D. - L. nr. 1. este calificat ca un drept de securitate socială (de exemplu, D. nr. 3037/2005 a Î.C.C.J.).
Acest drept de protecție socială se acordă în scopul ocrotirii persoanelor persecutate politic de regimul comunist și a familiilor acestora, a nivelului de trai a acestora, deoarece, datorită persecuțiilor nedrepte, acestea au fost private de libertate , iar ulterior, au fost grav discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea și restrângerea majoră a veniturilor acestora, timp îndelungat, în toată perioada comunistă. În plus, deținuții politici și cei cu domiciliu obligatoriu au depus muncă forțată perioade îndelungate, peste
16 ore pe zi, inclusiv noaptea, în condiții deosebit de grele (la Canal, în Deltă, la minele de uraniu etc.), pentru care nu li s-a plătit nici un ban. În prezent, aceste persoane au o vârstă înaintată și nu mai pot recupera veniturile de care au fost văduviți timp îndelungat, motiv pentru care s-a impus protecția socială a acestora prin acordarea indemnizației, ca formă de compensare a prejudiciului material suferit.
Mai mult, D. - L. nr. 1. nu califică această indemnizație ca fiind o
"despăgubire pentru daune morale" și nici nu prevede că această indemnizațieeste plătită de Ministerul Finanțelor Publice din fondurile alocate pentru despăgubiri civile.
L. din 2009 are caracter de complinire, nu înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militara, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul D.-L. nr. 1. și OUG nr. 2., nu sunt suficiente, repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.
Referitor la aplicarea în timp a Deciziei C. C. nr. 1., aceasta a fost în mod greșit și nelegal apreciata de către instanța de fond, deoarece aceasta decizie nu este aplicabila cauzelor aflate pe rol.
A aprecia în alt mod, ar însemna sa existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre definitiva și irevocabila, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedura prevăzuta de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauza.
La data introducerii cererii de chemare în judecata, sub imperiul L. nr.
2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența CEDO
(Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Biecic c/a Croatia, paragraf 81).
Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. (dispoziție declarata neconstituționala) este îndreptățit de a obține despăgubiri pe prevederile dreptului comun (art. 998 Cod civil), câta vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui său. Intr-o astfel de ipoteză, nu se putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri câta vreme prin L. nr. 2. am fost repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de masurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în R.ia după
6 martie 1945.
De asemenea în mod greșit instanța a arătat că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale întrucât S. R. nu poate fi considerat persoana răspunzătoare de prejudiciile cauzate condamnaților politici și celor care au fost supuși măsurilor administrative cu un asemenea caracter.
Nu se poate susține că la luarea măsurii administrative împotriva tatălui reclamantului, S. R. nu a avut nici o contribuție și nu a avut nici o culpa și, prin urmare, nu ar putea fi angajata răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi.
Art. 5 din Convenția Europeană a D. O. prevede ca: "Orice persoana care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații".
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acestea nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul pârâtului, acesta nu este fondat deoarece antecesorul reclamantului a fost încadrat într-o unitate de muncă pe timp de
12 luni, la data de (...), așa cum rezultă din selecția de documente trimisă de C., prin urmare în privința constatării caracterului politic al măsurii administrative, s-a făcut dovada incidentei prevederilor L. 2., mai ales că tatăl reclamantului, de profesie avocat, a fost membru al Partidului Național Țărănesc, motiv pentru care a fost urmărit de securitate în permanență.
Chiar dacă reclamantul nu-și poate valorifica dreptul de a fi recunoscut caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui sau, prin obținerea unor despăgubiri materiale, cererea sa trebuie admisă deoarece nu este lipsit de interes admiterea petitului de constatare a caracterului politic, chiar dacă nu mai este posibilă acordarea despăgubirilor pentru daune morale, deoarece partea din hotărârea judecătorească ce se pune în executare este dispozitivul, or, constatarea doar în motivele unei hotărâri judecătorești a caracterului condamnării politice ar lipsi de eficiență textele din L. nr. 2., asta mai ales în condițiile în care acest act a fost lipsit de eficiență cu privire la acordarea daunelor morale și prin urmare singura eficiență ce i se poate da în marea majoritate a cauzelor este doar această chestiune a caracterului de drept al condamnării politice.
C. mai reține că efectele produse prin hotărârea emisă conform D. L. nr.
1. constau doar în acordarea a calității de luptător în rezistența anticomunistă, pe când urmare a recunoașterii caracterului de drept al condamnării politice efectele produse în temeiul L. nr. 2. sunt diferite, constând, în funcție de situație, în înlăturarea de drept a efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic, acordarea de despăgubiri sau repunerea în anumite drepturi.
Pârâtul invocă și dispozițiile art. 111 din codul de procedură civilă potrivit cărora "partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Acest motiv de recurs nu poate fi primit deoarece potrivit art. 4 alin. 2 din L. nr. 2. „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.", or în speță instanța de fond nu făcut decât aplicarea acestui text legal în vigoare.
Chiar dacă există deja o hotărâre pentru aplicarea D.-L. 1. prin care i-a fost recunoscut antecesorului reclamanților statutul de condamnat politic, trebuie sesizat că cele două acte normative sunt diferite, chiar dacă ambele au ca scop înlăturarea efectelor condamnărilor politice, și prin urmare o cerere întemeiată pe oricare act normativ nu poate fi respinsă cât timp ambele sunt în vigoare și produc efecte.
Cu privire la recursul reclamantului, relevant este că dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr.
1. a C. C. dar pe perioada cât a fost în vigoare au produs efecte.
Prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este d efinitivă și obligatori e . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acordprevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Aceste dispoziții ale C. C. nu mai pot fi criticate pe calea recursului, cum face recurentul, când afirmă că susținerea C. C. potrivit căreia prevederile L. nr. 2. au același scop și finalitate ca și art. 4 din D. L. nr. 1. este eronată, că trimiterea imprecisă și incoerentă la D. - L. nr. 1. este fundamental eronată, atât legislativ, cât și doctrinar.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R.ia, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamantul nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la termenul de prescripție, acesta curge de la momentul apariției D.-L. nr. 1., publicat în Monitorul Oficial nr. 50/(...), acesta fiind momentul și primul act normativ prin care statul a recunoscut existența persecutării de către regimul politic anterior și posibilitatea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Orice act normativ ulterior care dispune acordarea de drepturi speciale nu înseamnă o repunere în termenul de prescripție pentru persoanele care ceracordarea de despăgubiri potrivit dreptului comun, cât timp acesta a început odată să curgă potrivit celor de mai sus, cât timp momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este singular și este posibil să fie suspendat sau întrerupt, dar o astfel de chestiune nu s-a invocat în cauză.
Cum s-a reținut mai sus din considerentele C. C., S. R. nu poate fi considerat persoană răspunzătoare de prejudiciile cauzate condamnaților politici și celor care au fost supuși măsurilor administrative cu un asemenea caracter, nefiind aplicabile, astfel, prevederile art. 998-999 C. civ. și implicit, nici celelalte condiții ale antrenării răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE :
Respinge recursurile declarate de reclamantul P. L. și de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile numărul
597 din (...) a T. C. pronunțată în dosarul numărul (...), pe care o menține în totul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. D. C. M. C. V. A. A. P.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - T. O.C. - Tribunalul Cluj
GREFIER A. B.
| ← Decizia civilă nr. 50/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4739/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
