Decizia civilă nr. 3449/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de M. și A. S., pentru Minori și Familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3449/R/2011
Ședința publică din 6 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. C. JUDECĂTOR: A. A. C. G. : C. B.
S-a luat spre examinare recursul formulat de reclamantul B. G. împotriva sentinței civile nr. 682 din 31 martie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe intimații S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reclamantul recurent B. G., personal, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, reclamantul recurent arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reclamantul recurent solicită admiterea recursului formulat și acordarea de despăgubiri morale și daunele materiale din sentința penală precum și celelalte cheltuieli suportate de familia lui pentru însănătoșirea mamei lui, în sumă de 3000 E.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală. Arată că recurent a suferit o condamnare cu caracter politic, iar cheltuielile de judecată achitate în anul 1959, nu se încadrează în prevederile art. 5 lit. b din L. nr. 2..
C U R T E A:
Prin sentința civilă nr. 682 din 31 martie 2011 a T.ui M. a fost respinsă acțiunea civilă formulată de către reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 528 din 17 aprilie 1959 pronunțată de T. M. C. reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentrusăvârșirea crimei de uneltire contra ordinii sociale prin agitație prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumeră care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată Decizia nr. 1358 din
21 octombrie 2010 a C. Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit.a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D. -L. nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la
R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. E. a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie
2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
Reținându-se că deciziile C. Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ținând cont de faptul că reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale, iar temeiul de drept pentru acordarea acestor despăgubiri a fost declarat neconstituționale, în prezent nemaiexistând nici un temei legal reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea acestor daune urmează a se respinge acțiunea ca nefondată conform dispozitivului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamantul, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea completării probatoriului.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât în mod greșit s-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat doar despăgubiri morale. Prin cererea dechemare în judecată s-a solicitat obligarea S.ui Român la plata sumei de
700.000 euro reprezentând prejudiciul moral și material pe care l-a suferit reclamantul prin condamnarea lui la 6 ani închisoare, condamnare cu caracter politic.
Din actele cauzei, rezultă că reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională, că s-a dispus confiscarea în întregime a averii și a fost obligat la cheltuieli de judecată în sumă de 300 lei. Ori, instanța în mod greșit a reținut că nu s-au solicitat daune materiale.
Reclamantul a mai arătat că este îndreptățit să-i fie acordate daunele morale solicitate în virtutea art. 5 din Convenția E. a D. O., care are forță obligatorie.
Prin întâmpinarea depusă pârâtul S. Român s-a opus admiterii recursului, arătând că, în mod legal a reținut instanța de fond că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se regăsește între cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2., astfel că instanța nu mai putea dispune constatarea caracterului politic al condamnării.
În ce privește acordarea daunelor morale, intimatul a arătat că în mod legal instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor deciziei nr. 135872010 a
C. Constituționale a României.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte și în consecință, în baza art.312 alin. 1
Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea promovată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S. Român la plata despăgubirilor în sumă de 700.000 euro, reprezentând prejudiciul moral și material pe care l-a suferit condamnarea lui la pedeapsa de 6 ani închisoare cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate, pronunțate în perioada (...) - (...).
Sentința pronunțată de instanța de fond cu privire la constatarea caracter politic al condamnării suferite de reclamant este legală, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumeră care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, respectiv aceea prev. de art. 209 pct. 2 lit. a C. penal constând în săvârșirea crimei de uneltire contra ordinii sociale prin agitație, se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2., astfel că nu mai este necesară constatarea caracterului politic al acestei condamnări.
În ce privește daunele morale solicitate de reclamant, sentința pronunțată de tribunal este legală pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. Român a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimulcomunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
A., în materia restituii bunurilor preluate de S. Român au fost adoptate L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995,
L. nr. 10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 2.. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 2. și L. nr. 2..
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui Român de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva României), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva României, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui Român în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L.nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O.
A. analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. A., deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din
Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
Soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală sub aspectul faptului că reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâtului să-i plătească și daune materiale cu titlu de despăgubiri. P. termen de judecată acordat în cauză a fost în data de 17 iunie 2010, termen la care reclamantul a solicitat amânarea cauzei, întrucât avocata acestuia nu se poate prezenta în instanță.
La termenul de judecată din (...) se prezintă reclamantul asistat de avocat, cauza amânându-se pentru a se întocmit adresă la UM P. 02405 șipentru a se reveni cu adresă la C. în vederea comunicării întregului dosar informativ, cauza fiind amânată pentru data de (...), termen la care se constată lipsa reclamantului și a avocatei acestuia. Instanța dispune amânarea cauzei pentru termenul de judecată din (...), menținând dispozițiile încheierii anterioare.
La termenul de judecată din (...) se constată lipsa părților, respectiv a reclamantului și reprezentantei acestuia, că aceasta a formulat o cerere de amânare a cauzei, deoarece nu se poate prezenta la instanță din motive de sănătate, cerere respinsă de instanță.
La pronunțarea sentinței civile nr. 682/(...) instanța reține că reclamantul a solicitat doar despăgubiri materiale, despăgubiri care nu mai pot fii acordate având în vedere declararea ca neconstituțional a temeiului lor legal și lasă nesoluționat capătul de acțiune privind acordarea despăgubirilor materiale. Or, instanța, fără a putea depăși limitele investirii sale nu poate să lase nesoluționate capetele de cerere cu a căror judecare a fost sesizată, o asemenea omisiune reprezentând o încălcare a legii ce duce la casarea hotărârii.
În consecință, în baza art. 312 pct. 3 Cod proc.civ., constatând că instanța de fond a soluționat procesul fără a soluționa și capătul de cerere privind despăgubirile materiale solicitate de reclamant, va admite în parte recursul declarat de reclamantul B. G. împotriva sentinței civile numărul
682 din 31 martie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o va casa parțial și va trimite cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind daunele materiale.
Cu ocazia rejudecării, instanța va cere lămuriri și precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate de reclamant, respectând regula dezbaterilor contradictorii pentru a stabili obiectul acestui capăt de cerere și va administra probele necesare în vederea soluționării lui.
Instanța va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru considerentele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantul B. G. împotriva sentinței civile numărul 682 din 31 martie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o casează parțial.
Trimite cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind daunele materiale.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 6 octombrie 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
G.
ANA I. A. C. A. A. C.
C. B.
Red. IA dact. GC
3 ex/(...)
Jud.primă instanță: G. P.
| ← Decizia civilă nr. 4753/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4474/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
