Decizia civilă nr. 3469/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA 1 CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 3469/R/2011
Ședința publică din 07 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ JUDECĂTORI: I.-D. C.
A.-A. P. GREFIER : A.-A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. P., împotriva sentinței civile nr. 342 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosarul nr.
(...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul P. P., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. lasă cauza la a doua strigare pentru a da reclamantului recurent și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că recursul a fost declarat și motivat de reclamantul P. P., prin intermediul domnului avocat G. N., care nu are mandat de reprezentare în prezentul dosar, însă în virtutea mandatului de reprezentare, care se află la f. 14 din dosarul instanței de fond, acesta era îndreptățit să exercite calea de atac împotriva sentinței fondului.
C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului, iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. din oficiu, pune în discuția reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. aplicarea în cauză a dispozițiilor Deciziei nr. 12/(...) a Î. C. de C. și
Justiție, pronunțată în dosar nr. 14/2011.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar, cu mențiunea de a se referi și la D. nr. 1. a Î. C. de C. și J.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 1. a Î. C. de C. și Justiție, respingerea recursului declarat de reclamantul P. P., ca fiind nefondat și menținerea hotărârii atacate.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 342 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...) s-a admis excepția prescripției și, în consecință, s-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. P. împotriva pârâtului S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul procesual ales la sediul D. G. A F. P. A J. C., având ca obiect despăgubiri.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din copia Sentinței nr. 464/(...) a T.ui Militar C., numitul P. P. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru infracțiunea de nedenunțare, în baza art. 6 al. 3 comb. cu art. 1 lit. d și c din D. nr.
199/1950. S. a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform
Deciziei nr. 146/(...).
Din actele comunicate în copie de către C., rezultă că reclamantul P. P. a fost arestat la data de (...) (f. 36) și a fost eliberat la data de (...), după care i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în com. Rubla, raion Brăila.
Cu privire la cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției.
Analizând această excepție, instanța de fond a reținut că petitul de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri a fost întemeiat, inițial, pe art. 5 din L. nr. 2. și apoi, după declararea ca neconstituțional a acestui text de lege, pe art. 998 C., art. 504-506 C.pr.pen. rap. la art. 1 și 2 din L. 2., art. 5 par. 1 lit. a din C. E. a D. O.
Instanța a observat că, așa cum a reținut chiar și C. E. a D. O., în deciziile sale, statele sunt libere să reglementeze termene și proceduri speciale de urmat pentru valorificarea unor drepturi.
Potrivit art. 1 din D. L. 1., dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege.
Art. 8 din același act normativ, arată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o.
În speță, atât paguba cât și cel care a pricinuit-o au fost cunoscute chiar din momentul condamnării. S.ul represiv care exista în R. până în 22 decembrie 1989 constituie un caz de forță majoră care a împiedicat reclamantul să formuleze o acțiune cum este cea de față, de aceea se poate aprecia că până la data de 22 decembrie 1989, cursul prescripției acțiunii în despăgubiri a fost suspendat.
Însă, din momentul în care regimul comunist represiv întreținut cu sprijinul Securității a fost înlăturat, nimic nu împiedica reclamantul să formuleze acțiunea în despăgubiri pentru suferințele morale cauzate prin condamnarea sa politică.
Recunoașterea caracterului abuziv al măsurilor represive la care au fost supuși foștii deținuți politici în timpul regimului comunist a fost făcută de către S. R. cu mult înaintea adoptării Legii nr.2., prin D.-L. nr. 1., astfel încât termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsurile represive luate de organele comuniste a început să curgă cel mai târziu de la data adoptării D.ui-L. nr. 1..
După încheierea termenului de 3 ani de la acea dată, nu se mai poate discuta de întreruperea termenului de prescripție prin acte normative ulterioare, întrucât cauza întreruptivă trebuie să intervină înăuntrul termenului.
Raportând data introducerii prezentei acțiuni ((...)), la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune în despăgubiri, respectiv data intrării în vigoare a D.ui-L. nr. 1., rezultă că dreptul la acțiune în despăgubiri era prescris la momentul înaintării cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește apărările pârâtului, care a arătat prin completarea la întâmpinare că în cauză nu este justificată calitatea sa procesuală pasivă, din perspectiva incidenței art. 998 Cod civil, instanța de fond a constatat că aceste susțineri constituie apărări de fond, întrucât se referă la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, apărări de fond ce nu s-au mai impus a mai fi analizate, față de admiterea excepției prescripției.
Cu privire la incidența art. 504 - 506 C.pr.pen., instanța de fond a reținut că nici aceste texte de lege nu sunt aplicabile în speță, întrucât acestea se referă la anumite cazuri, în care, în urma rejudecarii, se stabilește prin hotărâre definitivă că nu a fost săvârșită fapta imputată ori că acea fapta nu există, fiind reglementată și o procedură specială. Astfel, conform art. 405 alin. 2 C.pr.pen, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
De asemenea, în speță nu-și găsește aplicarea nici art. 5 din C. E. a D.
O., invocat de reclamant, întrucât nici la momentul arestării și nici la data la care s-a născut dreptul de a obține despăgubiri pentru condamnarea abuzivă, R. nu aderase la C. E. a D. O.
De altfel, prin D. nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a arătat că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate, C. E. a D. O. statuând că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Instanța constituțională a mai avut în vedere faptul că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. nu s-ar putea susține că persoanele în cauză ar putea avea o speranță legitimă, astfel cum este consacrată în jurisprudența C. E. a D. O., la acordarea despăgubirilor morale întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. … atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietăților. În acest sens, a fost citată o cauză în care o dispoziție de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a dus la concluzia C. E. a D. O. că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective.
Față de toate considerentele reținute anterior, în temeiul art. 137 Cod pr.civ coroborat cu art. 1 și art. 8 din D. nr. 1., instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri și pe cale de consecință, a respins ca prescrisă acțiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul P. P. a declarat recurs în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacateîn sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că are calitatea de persoană îndreptățită pentru a solicita acordarea despăgubirilor, atât pentrudaunele morale cât și pentru daunele materiale provocate prin condamnarea nedreaptă.
C.E.D.O. a statuat, referitor la art. 5 parag. 1 lit. a din C., că dreptul la libertate are în vedere libertatea fizică a persoanei care se referă la necesitatea ca nicio persoană să nu fie privată de libertatea sa în mod arbitrar, iar acordarea daunelor morale se justifică prin aceea că a existat o condamnare penală pe nedrept.
Cuantumul daunelor morale, de 300 euro pentru fiecare zi de închisoare și domiciliul forțat, este în măsură să repare, cel puțin în parte, nedreptatea suferită de reclamant, să îndrepte pagubele inestimabile aduse numelui, onoarei, reputației, imaginii, încrederii acordate de societate reclamantului și familiei sale, mai ales că toată viața aceștia au suportat urmările pedepsei nedrepte.
Dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului moral s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 2., care este primul act normativ care înlătură efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic, potrivit art. 2 din lege.
În opinia reclamantului, tribunalul în mod nelegal nu a acordat cheltuielile de judecată prilejuite de prezentul proces, deoarece eventuala respingere a cererii nu-i poate fi imputată reclamantului. De altfel, prima instanță nu a motivat acest aspect în nici un fel.
Pârâtul intimat S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (f.10).
În susținerea poziției procesuale, pârâtul intimat a arătat că în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât prin L. nr. 2. nu s-a realizat o repunere în termenul general de prescripție.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale invocate de reclamant ca temei juridic al acțiunii echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 2..
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și aapărărilor formulate, C., în temeiul art. 3041 C.pr.civ. reține următoarele:
Recursul declarat de reclamant vizează doar soluția dată cererii având ca obiect acordarea de despăgubiri constând în daunele morale la care acesta se pretinde îndreptățit.
Din înscrisurile administrate în fața primei instanțe reiese că prin S. nr. 464/(...) a T.ui Militar C., numitul P. P. a fost condamnat la pedeapsa de
5 ani închisoare, pentru infracțiunea de nedenunțare, în baza art. 6 al. 3 comb. cu art. 1 lit. d și c din D. nr. 199/1950 (f.39-92, dosar fond).
Această sentință a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 146/(...) (f.93, dosar fond).
Din actele comunicate în copie de către C., rezultă că reclamantul P. P. a fost arestat la data de (...) și a fost eliberat la data de (...), după care i s- a stabilit domiciliul obligatoriu în com. Rubla, raion Brăila (f.36, f.107, f.109, dosar fond).
În ceea ce privește temeiul de drept inițial invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de (...) în susținerea petitului de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor în valoare de 821.400 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice și ulterior prin luarea măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantului și familiei sale, respectiv dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., C. constată căacest temei de drept și-a încetat efectele juridice, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 1358/(...) a C. Constituționale a R. astfel încât pentru acest capăt de cerere întemeiat pe textul legal invocat, reclamantul nu mai este îndreptățit să pretindă obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale solicitate.
L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Prin D. C. Constituționale nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr.
761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în
Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C.
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. Constituționale se publica în Monitorul Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. Constituționale (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din
L. nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. Constituționale, a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale P.ului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. Constituționale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.
1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamantul și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la data de (...) (fila 135 dosar fond), respectiv art. 998-999 C., C. constată următoarele:
Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Corect a reținut prima instanță că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S.ui R., în temeiul art. 998 C. întrucât S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist însă, C. constată că în mod legal, cu respectarea art.137 alin.1 C.pr.civ., prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui R., instanța de fond a analizat dacă în cauză este incidentă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cerereaintroductivă de instanță astfel cum a fost precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..
Reclamantul, prin precizarea de acțiune, depusă la data de (...), a învestit Tribunalul Cluj cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 821.000 euro pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice și prin luarea măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu. În temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C., S. R. este ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C., acțiunea precizată trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,
„prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, stabilit de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999
C., în termen de 3 ani, termen care a început să curgă, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care reclamanta trebuia ori putea să cunoască aceste elemente, moment ce urmează a fi determinat de instanța de judecată.
Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba, ce i-a fost cauzată prin condamnarea penală menționată în hotărârile judecătorești mai sus arătate și paguba care i-a fost cauzată prin stabilirea domiciliului obligatoriu, cât și pe cel răspunzător de pagubă, S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul punerii în aplicare a acestor măsuri.
Având în vedere că în perioada de timp în care au fost luate și executate măsurile represive orânduirea comunistă nu permitea o manifestare, nici expresă și nici tacită, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, se poate aprecia în sensul că reclamantul a cunoscut paguba, precum și pe cel vinovat de producerea pagubei, cel mai târziu la data de
(...), când regimul comunist din R. a fost răsturnat.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989 este evident că reclamantul, nu a putut, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată prin măsurile represive mai sus arătate.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care este momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată ei si soțuluiei - pagubă care în niciun caz nu poate fi negată - ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
C. apreciază că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral mai ales că, la data de (...), în Monitorul Oficial al R. nr.
50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conține nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor materiale și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezentă un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi, respectiv cele expres prevăzute de actul normativ: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
În acest sens, C. constată că reclamantul P. P. este beneficiarul drepturilor prevăzute de D.-L. nr. 1., așa cum rezultă din Hotărârea nr.
416/(...) și din Hotărârea nr. 1147/(...), ambele emise de C. pentru aplicarea prevederilor D.ui-L. nr. 1. jud. C. (f. 8, 13, dosar fond).
Dacă, totuși, reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate, probabil datorită inexistenței unei prevederi speciale în textul acestui act normativ, care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, pecuniară, a daunelor materiale și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, C. apreciază că reclamantul avea deschisă calea unei astfel de acțiuni în justiție din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R., publicată în Monitorul Oficial nr. 233/(...) și care în art. 21 alin. 1 consacra accesul liber la justiție, prevăzând că „orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime";, și că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept"; (art. 21 alin. 2).
Având în vedere că prin măsurile represive, s-au încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului - dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, dreptul la libertate, dreptul la domiciliu, dreptul la liberă muncă remunerată, la interzicerea torturii, etc. - este de apreciat în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripțieextinctivă este data la care R. a ratificat C. E. a D. O., prin L. nr. 30/(...), publicată în Monitorul Oficial nr. 135/(...).
C. constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă, cel mai târziu, de la data intrării în vigoare a Legii nr.
30/1994, respectiv, de la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, conform art. 78 din Constituția R. nerevizuită.
În sprijinul acestei opinii a C. stă faptul că, deși și Constituția R. din
1991 recunoștea și garanta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor - dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, la libertate individuală, la libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la ocrotirea sănătății etc. - totuși, legea fundamentală a țării nu prevedea nici un mijloc efectiv de înlăturare a efectelor acestor încălcări și de reparare a prejudiciilor cauzate prin încălcarea acestor drepturi și libertăți fundamentale, o atare posibilitate efectivă fiind reglementată prin prevederile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care permit persoanei, ale cărei drepturi și libertăți fundamentale au fost nesocotite ori încălcate, de a se adresa cu o cerere C. E. a D. O., pentru a se constata încălcarea de către statul al cărui resortisant este respectiva persoană, a unuia dintre drepturile reglementate de C. și de a dispune în sensul obligării acelui stat la o reparație echitabilă.
Prin urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, C. constată că momentul obiectiv de la care a început să curgă, cel mai târziu, termenul de prescripție extinctivă, în cazul prezentei acțiuni, termen reglementat de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1. este data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994, respectiv, 31 mai 1994.
Ori, în cauză, cererea precizată a fost promovată de către reclamant la data de (...), cu depășirea evidentă a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.,
Este adevărat că art.2 din L. nr.2. prevede că „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. A. hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor";, însă este de observat că norma juridică înlătură de drept doar efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic pentru condamnările prevăzute la art. 1 din L. nr.2..
În speță, textul legal invocat de reclamant nu este aplicabil deoarece nu reglementează niciun termen de prescripție a acțiunii având ca obiect plata despăgubirilor reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor represive sau repunerea în termenul de prescripție general astfel încât potrivit regulii de interpretare logică exprimată prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis), adică excepția este de strictă interpretare și aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepție de la regulă, această excepție nu trebuie extinsă la alte situații, pe care norma juridică nu le prevede.
Tot astfel, în aplicarea aceluiași principiu de interpretare logică, C. nu poate reține, contrar susținerilor reclamantului, faptul că prin art.2 din L. nr.2. este înlăturat efectul prescripției, fiind vorba de o repunere în termenul de prescripție prevăzută de lege.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, C. constată că precizarea de acțiune formulată de reclamant, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C. este prescrisă extinctiv, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența niciunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției și nu a înțeles săformuleze o cerere de repunere în termenul general de prescripție, făcând inutilă orice cercetare a îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui R..
Cu privire la incidența art. 504 - 506 C.pr.pen., instanța de fond în mod corect a reținut că nici aceste texte de lege nu sunt aplicabile în speță, întrucât acestea se referă la anumite cazuri, în care, în urma rejudecarii, se stabilește prin hotărâre definitivă că nu a fost săvârșită fapta imputată ori că acea fapta nu există, fiind reglementată și o procedură specială. Astfel, conform art. 405 alin. 2 C.pr.pen, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
De asemenea, în speță nu-și găsește aplicarea nici art. 5 din C. E. a D. O., invocat de reclamant, întrucât nici la momentul arestării și nici la data la care s-a născut dreptul de a obține despăgubiri pentru condamnarea abuzivă, R. nu aderase la C. E. a D. O.
Motivul de recurs al reclamantului ce vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în opinia C., este întemeiat din considerentele ce urmează a fi expuse.
C. reține că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. 1
C.pr.civ. potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Din interpretarea acestui text legal rezultă cu evidență că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții.
Totodată, C. constată că la data formulării cererii introductive de instanță, (...), erau în vigoare prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. în temeiul cărora reclamantul era îndreptățit să solicite obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale, însă în timpul procesului, aceste prevederi legale și-au încetat efectele juridice ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate prin decizia nr.1. și prin decizia nr.1360/2010 a C. C.
Prin urmare, pârâtul este în culpă procesuală deoarece după ce a reglementat prin L. nr. 2. dreptul reclamantului de a solicita acordarea daunelor morale ulterior, în cursul procesului, după ce reclamantul a efectuat cheltuieli de judecată care au fost dovedite, a lipsit de efecte juridice dreptul reclamantului.
Prin urmare, trebuie admis că în urma dispariției temeiului legal al acțiunii S. este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea cererii de chemare în judecată fiind datorată intrării în vigoare a Legii nr. 2. iar dispariția temeiului legal nu se datorează în nici o măsură reclamantului ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru fondul cauzei.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept C., în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va admite în parte recursul declarat de reclamantul P. P. împotriva sentinței civile nr. 342 din 01 aprilie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte, în sensul că va obliga pârâtul să plătească reclamantului P. P. suma de 400 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate.
PENTRU A. MOTIVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite în parte recursul declarat de reclamantul P. P. împotriva sentinței civile nr. 342 din 01 aprilie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâtul să plătească reclamantului P. P. suma de 400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 07 octombrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P.
Red.A.A.P. Dact.H.C./3 ex./(...) J.fond: O. R.G.;
A.-A. M.
GREFIER,
| ← Decizia civilă nr. 2312/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3470/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
