Decizia civilă nr. 4979/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 4979/R/2011
Ședința publică din data de 30 noiembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
JUDECĂTORI:
A.-T. N.
M.-C. V.
GREFIER:
M.-L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. E.-V., împotriva deciziei civile nr. 3. din 20 septembrie 2011, pronunțată de
Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privind-l și pe pârâtul M. C.-N. PRIN P., având ca obiect L. nr. 1..
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta reclamantei-recurente B. E.-V., avocat C. L., lipsă fiind reprezentantul pârâtului-intimat M. C.-N. prin primar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 29 noiembrie 2011, pârâtul-intimat a depus la dosar prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă
și în consecință menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate.
La termenul de azi, reprezentanta reclamantei-recurente depune la dosar delegația de reprezentare, o sentință civilă pronunțată de Judecătoria
Cluj-Napoca în dosarul nr. (...), cu titlu de practică judiciară și chitanța prin care se atestă plata onorariului avocațial în cuantum de 200 lei.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat,
Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei-recurente susține recursul așa cum a fost formulat în scris, solicită admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii recursului și în consecință admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și motivată, cu cheltuieli de judecată, conform chitanței depuse la dosar. A. că în mod greșit instanța de apel a respins cererea reclamantei, fără a face o minimă analiză a situației discriminatorii în care aceasta se află, în raport cu atitudinea locală și de tratamentul aplicat acesteia. Starea de fapt dedusă judecății în raport de conduita autorității publice dovedește clar o situație discriminatorie care nu poate fi explicată nici menținută de către instanța de judecată, motiv pentru care apreciază că se impune admiterea recursului.
În speță suntem în prezența unui tratament diferențiat și discriminatoriu, în ceea ce privește procedura de vânzare a locuințelor pentru persoanele care reușesc cumpărarea acestora fără nici un impediment în raport cu persoanele care, indiferent de motiv, nu au reușit să facă acest lucru decât în momentul în care au găsit „momentul oportun";.
De altfel, la dosarul cauzei, pârâtul nu a depus nici un înscris din care să rezulte că cererea reclamantei de cumpărare a apartamentului nr. 1 situat în imobilul din C.-N. S. Republicii nr. 22, a fost analizată și supusă spre aprobare consiliului local, fapt ce duce la concluzia că acesta nici nu cunoaște despre existența cererii reclamantei prin care solicită cumpărarea locuinței.
C U R T E A,
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 16169/211 din 25 mai 2010 la
Judecătoria Cluj-Napoca, reclamanta B. E. V. i-a chemat în judecată pe pârâții C. LOCAL AL M. C.-N. și M. C.-N. prin primar, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la perfectarea cu reclamanta a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul ap. nr. 1 situat în C.-N., str. Republicii nr. 22, în condițiile prevăzute de L. nr. 1., coroborate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 6486/(...) a Judecătoriei C.-N., s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată intentată de reclamanta B. E.
V., în contradictoriu cu pârâtul M. C.-N. prin P.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a intrat în posesia apartamentului situat în C.-N., str. G. Bilașcu nr. 22, ap. nr. 3, în baza contractului de închiriere nr. 27174/(...), încheiat cu G.I.G.C.L. C., iar după ce a divorțat în anul 1993, beneficiul contractului de închiriere i-a fost atribuit reclamantei.
C. specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut comunităților cetățenilor minorităților naționale, a stabilit prin decizia nr.
172/(...) că imobilul din care face parte apartamentul în litigiu, a fost preluat abuziv de S. Român în baza deciziei nr. 86311/1947 a M.ui Justiției și a deciziei nr. 33324/1949 a M.ui Afacerilor Interne. Prin dispoziția nr.
4486/(...) a aceleiași comisii speciale, s-au respins notificările nr. 2413/(...)
și nr. 2409/(...) prin care A. A. M. a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Din interogatoriul pârâtului, a rezultat că cererea reclamantei privind cumpărarea apartamentului în litigiu, se află în curs de analiză și soluționare la C. T..
Conform art. 43 alin. (3) din L. nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preemțiune.
Faptul că vecinii reclamantei și-au cumpărat apartamentele pe care le dețineau cu titlu de chirie, în baza Legii nr. 1., nu are nicio relevanță în speță, reclamantei fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 42 alin. (2) din L. nr.
10/2001, care prin art. 52 a abrogat toate dispozițiile contrare.
Sintagma „. fi înstrăinate"; apartamentele, utilizată de legiuitor, nu exprimă obligația statului de a vinde, care ar avea ca efect restrângereanejustificată a dreptului de proprietate privată a statului, contrar art. 44 alin. (2) din Constituție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.
Reclamanta nu este supusă unei discriminări în sensul art. 14 din C., raportat la situația vecinilor ei care au achiziționat apartamentele în baza Legii nr. 1..
Prin decizia civilă nr. 361 din 20 septembrie 2011 a T.ui C., s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta B. V. împotriva sentinței civile nr. 6486/(...) a Judecătoriei C.-N..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că într-adevăr reclamanta are calitatea de chiriaș asupra imobilului situat în C.-N., str. Republicii nr.
22, 1p. 1, în baza contractului de închiriere nr. 2., prelungit în anul 1994, cu privire la care prin cererea din (...) i-a solicitat C.ui local al municipiului C.-N. să i-l vândă.
Prin dispozițiile art. 42 alin. (1) și (3) din L. nr. 10/2001, s-a instituit doar un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor în cazul în care urmează să fie vândute, iar nu o obligație legală a deținătorilor de imobile de a le vinde.
Chiar dacă reclamanta ar fi îndeplinit condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) din L. nr. 1. la data formulării cererii de cumpărare în (...), această stare de fapt nu poate produce efecte juridice în condițiile în care aceste dispoziții legale au fost abrogate.
Instanța de apel a considerat nefondate și criticile recurentei privind discriminarea ei de către pârât, care a înstrăinat alte imobile la cererea chiriașilor, deoarece asemenea înstrăinări puteau avea loc în timpul în care erau în vigoare dispozițiile art. 9 alin. (1) din L. nr. 1., sau ca urmare a deciziei liber consimțite a deținătorului de a vinde, ceea ce nu justifică obligarea pârâtului la încheierea unui contract privind imobilul în litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B. E. V., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului în contra sentinței judecătoriei, care să fie schimbată și să fie admisă acțiunea introductivă de instanță, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamanta a susținut că în baza art. 9 din L. nr. 1., a optat pentru cumpărarea locuinței, dar cererea ei nu a fost supusă niciodată consiliului local spre aprobare, ci a fost soluționată de aparatul propriu de specialitate al primăriei, astfel încât tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă este mai mult decât evident.
Culpa perpetuată din anul 1983, nu poate conduce la privarea ei de posibilitatea de a dobândi în proprietate locuința deținută în temeiul contractului de închiriere.
Potrivit art. 6 din H.G. nr. 11/1997, dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, îl au numai chiriașii care având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii. Acest drept nu poate fi declarat ca pierdut prin prisma motivelor invocate de autoritatea administrativ-locală în justificarea refuzului de vânzare.
Obligarea unității administrativ-teritoriale la vânzarea spațiului locativ aflat sub incidența Legii nr. 112/1996, în condițiile prevăzute de acest act normativ, nu aduce atingere dreptului sau de dispoziție asupra bunului, deoarece obligația de a vinde este o obligație in rem, instituită înconsiderarea obiectului, iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea subiectului.
Obligația de a vinde este instituită printr-o dispoziție legală conformă prevederilor art. 41 din Constituție, care garantează dreptul de proprietate, prevăd expres și că limitele și conținutul acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Determinând conținutul și limitele acestor drepturi, legiuitorul are în vedere ocrotirea unor valori politice, sociale sau juridice deosebite, în considerarea cărora stabilește dimensiuni și limite.
În prezent, pârâții procedează la vânzarea locuințelor în mod discriminatoriu, așa cum rezultă din hotărârea nr. 99 din 22 martie 2011 a consiliului local.
Prevederile tratatelor internaționale și normele naționale, apără principiile nediscriminării și egalității în fața legii.
În speță, discriminarea este evidentă conform P. nr. 12 la C., care prevede că drepturile stabilite prin lege vor fi exercitate fără nicio discriminare pe bază de rasă, culoare, asociere cu o minoritate națională sau alt statut.
După ce presupusa victimă aduce probe și sugerează existența discriminării directe sau indirecte, sarcina probei îi revine pârâtului, care trebuie să dovedească faptul că acțiunile sale nu au violat directiva, dar în speță nu s-a făcut o astfel de probă.
Starea de fapt dedusă judecății în raport cu conduita autorității publice dovedește clar o discriminare care nu poate fi explicată și nici menținută de instanța de judecată.
În situația unui tratament diferențiat și discriminatoriu în ceea ce privește procedura de vânzare a locuințelor pentru persoanele care reușesc cumpărarea acestora fără niciun impediment în raport cu persoanele care indiferent de motiv nu au reușit să facă acest lucru decât în momentul în care au găsit oportun.
Pârâții-intimați prin întâmpinare depusă la dosar f. 10-11, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Acțiunea reclamantei împotriva pârâților, având ca obiect obligarea pârâților să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare asupra locuinței compuse dintr-o cameră cu dependințe, situate în C.-N., str. G.
Bilașcu nr. 22, ap. nr. 1, (fostă str. Republicii), a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (1) din L. nr. 1. și ale art. 43 din L. nr. 10/2001.
Imobilul din care face parte apartamentul în litigiu, înscris în CF nr.
7757 C., transcris ulterior în CF nr. 11130 C.-N., nr. top 876, a fost proprietatea Societății Agrare Ardelene, de la care a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 86311/1949 a M.ui Justiției și a deciziei nr.
33324/1949 a M.ui Afacerilor Interne.
Potrivit art. 9 alin. (1) din L. nr. 1., chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Obiectul Legii nr. 1., l-a constituit numai imobilele cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului cu titlu, din proprietatea foștilor proprietari persoane fizice.
Or după cum se poate observa, imobilul din care face parte apartamentul în litigiu, a trecut în proprietatea statului de la S. A. A., care era o persoană juridică, iar nu o persoană fizică.
Aceasta înseamnă că pârâții nu îi puteau vinde reclamantei apartamentul în litigiu în temeiul Legii nr. 1., deoarece fiind preluat de la o persoană juridică, nu făcea obiectul acestei legi.
După apariția Legii nr. 10/2001, situația imobilelor cu destinația de locuințe, ce nu se restituie persoanelor îndreptățite, a fost reglementată prin art. 43 alin. (3) conform căruia imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1) pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preemțiune.
În art. 52 din aceeași lege, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziții contrare.
După republicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a modificărilor și completărilor aduse, fostul art. 43 alin. (3) a devenit art. 42 alin. (3).
Așa după cum în mod corect au reținut prima instanță și instanța superioară de fond, prin sintagma „. fi înstrăinate";, se înțelege posibilitatea deținătorului de a înstrăina locuința, situație în care dacă optează pentru această conduită, se naște dreptul de preemțiune al chiriașului la cumpărarea locuinței.
Așadar, chiriașul are un drept de preemțiune la cumpărarea locuinței închiriate, locuință ce face obiectul Legii nr. 10/2001, numai în ipoteza în care deținătorul se hotărăște să o înstrăineze, astfel proprietarul nu poate fi obligat să își vândă bunul, fiindcă i s-ar încălca dreptul de proprietate și nu s-ar respecta principiul libertății contractuale.
Faptul că alte apartamente din același imobil ar fi fost vândute chiriașilor in timpul când au fost in vigoare dispozițiile Legii nr. 1., nu formează obiectul prezentului litigiu, pentru ca instanțele să aibă posibilitatea cenzurării acelor acte de înstrăinare, ceea ce nu înseamnă că reclamanta ar fi fost discriminată în raport cu alte persoane, prin prisma P. adițional nr. 12 la C. E. a D. O.
Contrar susținerilor recurentei, nu toate raporturile juridice civile sunt identice, între ele există deosebiri în privința obiectului, cauzei și părților.
Totodată, nu toate raporturile sociale devin raporturi juridice civile și ajung să fie deduse judecății, dar atunci când instanțele sunt sesizate cu acțiuni similare cu cea din speță, practica judiciară este în sensul respingerii lor.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 8,9, și art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge ca nefondat recursul reclamantei împotriva deciziei tribunalului.
PENTRU ACESTE M.IVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. E. V. împotriva deciziei civile nr. 3. din 20 septembrie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
T. D. A.-T. N. M.-C. V.
GREFIER M.-L. T.
Red.TD:(...) Dact.CC:(...)-2 ex. Jud.apel:T. D., Luca E. Jud.fond:P. D.
| ← Decizia civilă nr. 422/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2312/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
