Decizia civilă nr. 3470/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA 1 CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 3470/R/2011
Ședința publică din 07 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ JUDECĂTORI: I.-D. C.
A.-A. P. GREFIER : A.-A. M.
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., precum și recursul declarat de reclamanta B. (născută MOȘ) D., împotriva sentinței civile nr.
2394 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reclamanta recurentă personal și reprezentanta P.ui de pe lângă
C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. C., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
Recursul declarat de reclamanta B. (născută Moș) D., a fost formulat
și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care, reclamanta recurentă solicită lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a da reprezentantului său posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
În urma verificărilor efectuate, C. constată că la dosar nu există o împuternicire avocațială, care să ateste că reclamanta recurentă și-a angajat un avocat care să o reprezinte în dosarul C. de A. C.
C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reprezentanților părților posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta recurentă, asistată de avocat N. V. și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent.
C. pune în vedere domnului avocat N. V. să depună la dosar împuternicirea avocațială, care atestă că a fost împuternicit de reclamanta recurentă să o reprezinte în dosarul C. de A. C.
Domnul avocat N. V. arată că a fost angajat de reclamantă să o reprezinte în fața instanței de fond, iar în virtutea acelui mandat a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de către instanța de fond, însă se obligă ca până la sfârșitul dezbaterilor să expedieze prin fax împuternicireaavocațială, care atestă că a fost împuternicit de reclamanta recurentă să o reprezinte în dosarul C. de A. C.
La întrebarea instanței, referitoare la împrejurarea dacă reprezentanta
P.ui de pe lângă C. de A. C. contestă sau nu calitatea de reprezentant a domnului avocat N. V., aceasta arată că nu contestă calitatea de reprezentant a domnului avocat N. V.
Reprezentantul reclamantei recurente și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C., sub rezerva că domnul avocat N. V. va face dovada calității sale de reprezentant al reclamantei recurente, pune în discuția acestuia și a reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. aplicarea în cauză a dispozițiilor D. nr. 12/(...) a Î. C. de C. și Justiție, pronunțată în dosar nr. 14/2011.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantului reclamantei recurente în susținerea recursului declarat de reclamantă și pentru a pune concluzii pe recursul declarat de pârât, iar reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. îi acordă cuvântul pentru a pune concluzii pe cele două recursuri care formează obiectul prezentului dosar, cu mențiunea ca aceștia să se refere și la D. nr. 1. a Î. C. de C. și J.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului declarat de reclamanta B. D. așa cum a fost formulat, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs, fără cheltuieli de judecată în recurs și, de asemenea, solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. C.
În ceea ce privește critica pârâtului recurent, referitoare la caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, reprezentantul reclamantei recurente arată că tatăl reclamantei a fost condamnat în temeiul art. 209 C. pen. în vigoare la acea vreme și o astfel de condamnare avea caracter politic, iar caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei a fost dovedit prin actele depuse la dosarul instanței de fond.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamantă, cu titlu de daune morale, reprezentantul reclamantei recurente arată că prin aplicarea dispozițiilor D. nr. 1. a Î. C. de C. și Justiție, efectele dispozițiilor Legii nr. 2. referitoare la acordarea daunelor morale au încetat.
De asemenea, reprezentantul reclamantei recurente arată că suferințele reclamantei recurente doar instanța de judecată putea să le cuantifice și să pronunțe o soluție corectă în cauză.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamantă, reprezentantul reclamantei recurente arată că a încercat pe toate căile să dovedească aceste despăgubiri, chiar și prin efectuarea unei expertize extrajudiciare în cauză.
Reprezentantul reclamantei recurente arată că pârâtul recurent susține că acea vacă care a fost confiscată de la tatăl reclamantei a fost o vacă slabă, însă reclamanta i-a comunicat că acest fapt nu este real, întrucât acea vacă dădea între 20 și 25 litri de lapte pe zi și de asemenea, arată că prin expertiza extrajudiciară care a fost depusă în dosarul instanței de fond au fost cuantificate despăgubirile solicitate de reclamantă, însă această expertiză extrajudiciară nu reflectă nici pe departe valoarea reală a despăgubirilor care s-ar cuveni reclamantei.
De asemenea, reprezentantul reclamantei recurente arată că prin memoriul de recurs, pârâtul recurent a formulat o critică referitoare la cuantumul onorariului avocațial, spunând că acesta este prea mare, iar înprivința acestei critici, arată că onorariul avocațial a fost stabilit la înțelegere cu reclamanta și apreciază că nu este prea mare, raportat la onorariile avocațiale practicate în dosare similare cu prezentul dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că în dosarul instanței de fond există dovezi în ceea ce privește confiscarea bunurilor de la tatăl reclamantei, iar instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 5 lit. b din L. nr. 2..
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea recursului declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. C. și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea chiriei percepută de S. Român, pentru imobilul proprietatea familiei reclamantei, reactualizată în funcție de rata inflației.
De asemenea, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamanta B. D. și aplicarea dispozițiilor D. nr. 1. a Î. C. de C. și Justiție în ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru bunurile confiscate de la tatăl reclamantei.
În replică, reprezentantul reclamantei recurente arată că obligarea pârâtului la plata contravalorii chiriei percepută de S. Român, pentru imobilul proprietatea tatălui reclamantei și a familiei acestuia este întemeiată, întrucât această măsură are un caracter politic, având în vedere faptul că în urma condamnării tatălui reclamantei, membrii familiei acestuia au fost obligați să plătească chirie la stat, deși locuiau în propria lor casă, astfel încât, aceste persoane trebuie despăgubite.
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sen tinț a c iv il ă nr. 2394/(...), pronunț ată de T ribun alul S ăl aj î n dosar nr. (...), s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta B. D., născută Moș, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice și, în consecință, pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei despăgubiri după cum urmează: 1.020 lei reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate în anul 1960; 860 lei contravaloarea chiriei pe 3 ani, sume ce urmează a fi reactualizate în funcție de rata inflației.
S-a respins capătul de cerere privind plata daunelor morale.
Pârâtul a fost obligat la 2.380 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că reclamanta este succesoarea defunctului
Moș G., născut la data de (...) și decedat la data de (...).
Prin sentința penală nr. 340/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 357/1960, antecesorul reclamantei a fost condamnat, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a C., la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii, pedeapsa fiind executată începând cu data de (...), până la data de (...), când acesta a fost eliberat, iar pedeapsa grațiată prin D. nr. 5..
Din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc rezultă faptul că au fost confiscate în baza acestei hotărâri penale de condamnareurmătoarele: cota de ½ din casă, o vacă, o bicicletă, 2 mese, 2 scaune și un cântar, toate în valoare totală de 22.597 lei.
În anul 1966 s-a restituit cota de ½ parte din casa confiscată.
În anul 1962 mama reclamantei, numita Moș Ana, pentru a putea folosi întreaga casă, a încheiat un contract de închiriere pentru suprafața confiscată, achitând o chirie lunară în valoare de 24 lei.
În ceea ce privește cota de ½ parte din casă, confiscată în urma condamnării, aceasta a fost restituită în anul 1966.
În ceea ce privește bunurile mobile confiscate, pentru dovedirea valorii acestora, în cauză s-a făcut o expertiză extrajudiciară, care însă nu a fost luată în considerare de către prima instanță, întrucât valorile menționate în aceasta sunt exagerat de mari față de vechimea și vârsta bunurilor, expertul evaluând aceste bunuri ca și când ar fi fost bunuri noi.
În consecință, s-a luat în considerare valoarea acestor bunuri, astfel cum a fost indicată în procesul-verbal de confiscare, actualizată cu rata inflației.
Tot astfel, s-a procedat și în privința chiriei.
În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamantă, câte
50.000 Euro pentru fiecare dintre cei 4 ani de detenție, prima instanță a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile D. C. C. nr. 1..
Împ o tr iv a aces te i se n tințe au decl ar at re curs, în ter men leg al , pe de o
p ar te recl aman ta B. D., născu tă Moș, iar pe de al tă p ar te, p âr âtul S. Ro mân prin Ministerul F in an țelor Publ ice pr in D. G. a F. P. S.
1. Prin propriul recurs, reclamanta a solicitat, în principal, casareahotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului a fost reprodusă hotărârea primei instanțe, apreciindu-se de către reclamanta recurentă că sentința recurată este nelegală și netemeinică în raport de modalitatea în care a fost reactualizată de către instanța fondului contravaloarea bunurilor confiscate și a chiriei pe
3 ani, în mod eronat prima instanță apreciind că la data confiscării ar fi fost vorba despre bunuri vechi, uzate și degradate.
S-a mai arătat de către reclamantă că prin neacordarea de către instanțele de judecată a despăgubirilor morale în baza Legii nr. 2., se ajunge practic la eludarea acestei legi prin neaplicare.
2. Prin propriul recurs, pârâtul a solicitat desființarea sentinței recurate
și respingerea în întregime a acțiunii reclamantei, cu motivarea că sentința este nelegală pentru cele ce urmează:
Instanța de fond nu putea acorda despăgubiri în favoarea reclamantei fără o prealabilă constatare a caracterului politic al condamnării.
Prejudiciul suferit de reclamantă sau de antecesorii acesteia a fost suficient reparat conform D.ui-lege nr. 118/1990.
Despăgubirile materiale pretinse de reclamantă nu se încadrează în textul art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. și, în plus, acest petit nu a fost suficient dovedit, inventarul bunurilor preluate de la familia reclamantei nefiind suficient pentru admiterea acțiunii, instanța trebuind să procedeze la stabilirea contravalorii respectivelor bunuri.
Chiria în sumă de 24 lei pe lună, pentru casa care a și fost restituită în anul 1966, nu poate fi asimilată noțiunii de echivalent al valorii bunurilor confiscate.
Pârâtul nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată, impunându-se respingerea acestei cereri sau micșorarea onorariului avocațial, conform art.
274 alin. 3 C.pr.civ., proporțional cu valoarea pricinii și cu munca îndeplinită de avocat.
Cererea de acordare de daune morale în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 2. nu poate fi primită raportat la D. C. C. nr. 1., iar cea întemeiată pe art. 998 - 999 C. se impune a fi respinsă, întrucât nu există o obligație a statului la reparație.
Recursul reclamantei este nefondat, iar recursul pârâtului este fondat în parte.
Cu pr iv ire l a susț ine re a p âr âtulu i, conf orm c ăre ia ins tanț a de f ond ar f i
trebu it în pre al ab il s ă cons tate c ar ac terul pol itic al cond amn ăr ii.
Antecesorul reclamantei, numitul Moș G., a fost condamnat prin sentința penală nr. 340/(...), pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C.
Potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., condamnările dispuse pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 209 C. constituie de drept condamnări cu caracter politic, astfel încât, nu se mai impune constatarea acestui caracter de către instanța de judecată, el fiind prevăzut prin chiar textul legii.
Drept urmare, C. urmează să respingă ca nefondată această susținere a pârâtului recurent.
Cu pr iv ire l a mo tivel e de recurs pr in c ar e se cr itic ă v alo are a bunur ilo r
conf isc ate, as tf el cum ace as tă a f ost s tab il ită de c ătre pr ima ins tanț ă .
Ca urmare a condamnării penale aplicate antecesorului reclamantei, prin procesul-verbal încheiat la data de (...), în dosar execuțional nr.
337/1960, în aplicarea sentinței penale nr. 340/1960, s-au confiscat de la antecesorul reclamantei, numitul Moș G., următoarele bunuri: cota de ½ parte din casa situată în comuna S. O. nr. 548, cotă evaluată la suma de
251.577 lei; o vacă de culoare roșie slabă, în vârstă de 10 ani, în valoare de
650 lei; o bicicletă bărbătească, în stare de funcționare, marca Ideal, în valoare de 200 lei; 2 mese de lemn în culoare maro, degradate, în valoare de
100 lei; un cântar de metal în stare slabă de funcționare, nefiind verificat de mai mulți ani, cu două greutăți, în valoare de 30 lei; 2 scaune cu 7 lemne, de paltin, vechi și uzate, în valoare de 40 lei (f. 7-8 dosar fond).
Raportat la faptul că în procesul verbal de confiscare a fost descrisă nu numai starea faptică a bunurilor confiscate la momentul respectiv, dar a fost făcută și o evaluare a acestora în raport de starea lor din momentul confiscării, C. constată că în mod legal prima instanță, în aprecierea cuantumului daunelor materiale solicitate de reclamantă, reprezentând contravaloarea acestor bunuri confiscate, s-a pornit tocmai de la valoarea pe care aceste bunuri au avut-o la data confiscării.
Nu se justifica, așa cum nefondat susține reclamanta, efectuarea unei expertize de evaluare a acestor bunuri, câtă vreme, o astfel de expertiză nu ar fi putut reliefa valoarea reală a bunurilor confiscate, la momentul confiscării, pentru simplul motiv că la data la care s-ar fi efectuat această expertiză bunurile nu mai existau în materialitatea lor.
În mod corect prima instanță, la aprecierea cuantumului daunelor morale, a pornit de la singura valoare afirmativ reală a bunurilor confiscate, cea indicată în procesul-verbal de confiscare, valoarea ca apoi în mod legal a fost actualizată prin aplicarea ratei inflației.
Este neîntemeiată susținerea pârâtului recurent, în sensul că nu s-a dovedit existența bunurilor confiscate și valoarea acestora, câtă vreme, atât valoarea, cât și existența acestor bunuri rezultă din chiar procesul-verbal de confiscare depus la fila 7 dosar fond.
Susținerea pârâtului recurent, în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă și de antecesorii săi a fost reparat ca urmare a aplicării D.ui-lege nr. 118/1990, este nefondată, întrucât, o atare împrejurare ar fi prezentat relevanță juridică doar în ceea ce privește soluționarea petitului având ca obiect daune morale în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., în timp ce, pentru despăgubirile materiale, pentru bunurile confiscate, la care sunt îndreptățite persoanele ce se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 2., sunt aplicabile exclusiv prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din aceeași lege.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., persoanele care se circumscriu dispozițiilor acestei legi, pot solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, solicitarea reclamantei, de acordare a despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al hotărârii penale de condamnare, se circumscrie exclusiv dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., fiind pe deplin admisibilă dacă este dovedită conform art. 1169 C., dovadă care în speță a fost făcută prin procesul-verbal de confiscare depus la fila 7 dosar fond.
Cu privire la criticile din ambele recursuri, având ca obiect restituirea contravalorii chiriei achitate de mama reclamantei.
Prin propriul recurs reclamanta a apreciat că i s-ar cuveni o sumă mai mare, decât cea stabilită de prima instanță, cu titlu de contravaloare chirie achitată de mama reclamantei pentru cota de ½ din casa confiscată, în timp ce pârâtul a susținut prin propriul recurs că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea acestei chirii pe motiv că textul art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. nu se referă decât la bunurile confiscate, iar nu și la chirii.
Într-adevăr, art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. se referă doar la „. de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare";, iar nu și la despăgubiri reprezentând eventualele chirii suportate de cei care au fost condamnați politic ori de familiile acestora.
Pe cale de consecință, întrucât eventuala chirie plătită nu reprezintă un bun confiscat ca efect al hotărârii penale de condamnare, C. constată, prin prisma art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., că în textul acestei legi speciale nu există un temei juridic care să fundamenteze o astfel de cerere, de restituire a contravalorii chiriei.
Drept urmare, C. constată că recursul pârâtului este fondat în aceste limite, impunându-se admiterea acestuia în parte, cu consecința modificării sentinței recurate, în sensul înlăturării dispoziției referitoare la obligarea pârâtului la plata sumei de 864 lei reprezentând contravaloarea chiriei pe 3 ani, actualizată în funcția de rata inflației.
În temeiul acelorași considerente și a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., C. constată că este nefondată susținerea recurentei reclamante, în sensul că i s-ar cuveni o sumă mai mare cu titlu de contravaloare chirie.
În cee a ce pr iveș te s usț inere a recl aman te i recuren te, în sens ul c ă pr in
apl ic are a D. C. C. nr. 1. este pr ac tic e lud ată L. nr. 2., pr in ne apl ic are , C.constată că această este vădit nefondată, atât prin raportare la prevederile art. 147 din Constituția României și art. 31 din L. nr. 47/1992, cât și prin raportare la D. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, nr. 12/(...), decizie prin care s-a statuat în sensul că „urmare a Deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării Deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial";.
Cu pr iv ire l a mo tivul d in recursul p âr âtu lu i pr in c are se cr itic ă greș ita obligare a pârâtului l a pl ata chel tu iel ilor d e judec ată în f aț a ins tanțe i de f ond .
Potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., partea care a câștigat procesul este îndreptățită să solicite instanței obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câștigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.
În speță, în lumina jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 274
C.proc.civ., C. constată că este întemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, la pronunțarea acestei soluții C. având în vedere faptul că L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu o procedură judiciară în vederea acordării despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada de referință a legii menționate, putându-se afirma că, în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care solicită acordarea lor.
Curtea Constituțională a României, prin D. nr. 401/(...), respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cer, lichid și exigibil.
În același sens s-a pronunțat constant și C. Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Astfel, în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României (cererea nr. 28104/03), publicată în Monitorul Oficial nr. 597/(...), C. a statuat în sensul că un „reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului";.
Examinând recursul pârâtului, sub aspectul susținerii conform căreia cheltuielile de judecată la care a fost obligat, nu sunt justificate, întrucât, pârâtul nu este în culpă procesuală și nu a căzut în pretenții, C. constată că acesta este vădit nefondat, motivat pe următoarele argumente:
Reclamanta a promovat cererea introductivă de instanță la momentul la care textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I, text legal pe care reclamanta și-a întemeiat din punct de vedere juridic acțiunea, era în vigoare.
La data la care reclamanta a învestit instanța T.ui S. cu această cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., reclamantul avea o „speranță legitimă"; în sensul soluționării favorabile a cererii sale, astfel cum aceasta a fost formulată.
Pentru a putea obține drepturile recunoscute de L. nr. 2., reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanței de judecată și să parcurgă un întreg demers procedural, întrucât, L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu necesitatea parcurgerii unei proceduri judiciare în scopul recunoașterii caracterului politic al condamnării ori al măsurii administrative, respectiv, în scopul obținerii de despăgubiri morale de către cei îndreptățiți.
Or, nu i se poate imputa în niciun fel reclamantei faptul că demersul său procedural, legal demarat în baza Legii nr. 2., a fost brusc curmat, din inițiativa unui terț, respectiv, ca urmare a pronunțării de către Curtea
Constituțională a D. nr. 1358/(...).
Dacă nu ar fi intervenit această Decizie a C. C., cel mai probabil reclamanta ar fi beneficiat de o soluție de admitere a cererii sale, sub aspectul tuturor petitelor, și, concomitent, ar fi fost îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată, ocazionate cu purtarea procedurii judiciare prevăzute de L. nr. 2., în integralitatea lor.
Drept urmare, C. constată că reclamanta este în continuare îndreptățită la a beneficia de recuperarea cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate cu demararea procedurii judiciare obligatorii reglementate de L. nr. 2., neputându-i-se imputa acestuia faptul că temeiul legal din L. nr.
2., pe care aceasta și-a fundamentat demersul procedural, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., a fost declarat neconstituțional, prin D. nr.
1., publicată cu mult după promovarea de către reclamant a cererii de chemare în judecată.
Chiar dacă S. este cel care se află, eventual, în culpă pentru această situație, nu trebuie ignorat faptul că, în aceste litigii, întemeiate pe L. nr. 2., conform art. 4 alin. 4 din L. nr. 2., S. este reprezentat prin Ministerul
Finanțelor Publice.
De altfel, și în orice alte litigii S. este reprezentat tot de Ministerul
Finanțelor Publice, așa cum prevede art. 25 din D. nr. 31/1954.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și art. 312 alin. 1 C.proc.civ., C. urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei și să admită în parte recursul pârâtului, conform dispozitivului prezentei decizii.
Față de soluția de respingere a recursului reclamantei, în recurs nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile numărul 2394 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică în parte în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului la plata sumei de 864 lei - contravaloare chirie pe 3 ani, reactualizată în funcție de rata inflației.
Respinge recursul declarat de reclamanta B. D. împotriva aceleiași sentințe.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P.
GREFIER A.-A. M.
Red.CMC/dact.MS
3 ex./(...) J.fond: R.M.P.
| ← Decizia civilă nr. 3469/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3416/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
