Decizia civilă nr. 3489/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3489/R/2011
Ședința publică din data de 7 octombrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : ANA I.
Judecători : D.-L. B.- vicepreședinte al C. de A. C.
A. C. Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții M. M. N., M. S., M. G., S. M., M. P., H. ANA, M. N., M. M. G. și M. I. împotriva sentinței civile nr. 551/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. A J. C., având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A. , lipsă fiind reclamanții recurenți și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin memoriul cuprinzând motivele de reclamanții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nefiind formulate alte cereri ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 551/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
S-a respins cererea de chemare in judecata completata si precizata formulată de reclamanții M. M. N., M. S., M. G., S. M., M. P., H. ANA, M. N.,
M. M. G. și M. I., împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor
Publice prin D. G. a F. P. C.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare in judecata completata si precizata, reclamanții M. M. N., M. S., M. G., S. M.,M. P., H. Ana, M. M., M. M. G., M. I. au solicitat tribunalului, in contradictoriu cu paratul S. R. reprezentat prin M. F., ca prin hotărârea ce o va pronunța sa oblige paratul la plata despăgubirii de 350.000 EURO pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica a antecesorului M. S., precum si la plata cu titlul de despăgubiri a sumei de 5.000 lei actualizata cu rata inflației din anul 1952 si pana la data plății reprezentând amenda corecționala dispusa in sarcinaantecesorului lor prin sentința penala nr. 110/1952; fara cheltuieli de judecata .
In motivarea cererii lor precizate, reclamanții arata, in esența, ca antecesorul lor, defunctul M. S., a suferit o condamnare politica, condamnare ce a avut grave repercursiuni în plan fizic, social, material, psihic, prejudicii nepatrimoniale care in temeiul L. 2., art. 3,5,8,9 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2, 5 din C., Rezoluția APCE nr. 1096/1996 si 1481/2006, art. 998 C.civ se impun a fi reparate.
Paratul a depus întimpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepțiile lipsei calității procesual active, excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond arătând, in esența, ca raportat la considerentele deciziei nr.1358/. a C. C. nu se poate retine in speța întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale.
Din actele dosarului, instanța a reținut următoarele :
In ce privește excepția lipsei calității procesual active, invocata in întimpinarea inițiala, tribunalul a respins-o in ședința publica din data de
(...), cu motivarea ce se regăsește in aceasta încheiere .
In ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a apreciat ca aceasta excepție nu este îndeplinita in speța raportat la fundamentul juridic al acțiunii. Astfel, prezenta acțiune nu se întemeiază exclusiv pe prevederile art. 998-999 C.civ., ci se întemeiază si pe prevederile L. 2., apreciata a fi incidenta in speța întrucât acțiunea a fost promovata anterior declarării sale ca neconstituționale. Or, pentru acest temei juridic termenul de prescripție a început de la intrarea in vigoare a L. 2., astfel ca acest termen de 3 ani nu este îndeplinit in speța.
Conform actelor, antecesorul reclamanților a fost condamnat la 10 ani închisoare si 5.000 lei amenda pentru infracțiunea prevăzuta de art.2 lit. a din Decretul 183/1949
Antecesorul reclamanților a fost judecat in sat, in comuna C. M. si dus la „. unde a murit la mai puțin de doi ani de la condamnare .A fost înmormântat acolo unde a murit, fără ca trupul sa-i fie trimis acasă. Familia compusa din soție si 8 copii s-au descurcat foarte greu doar cu ajutorul vecinilor, fiindu-le confiscata toate averea si lăsându-li-se doar pământul pentru a-l lucra si a preda roadele la stat.
In temeiul art. 1 lit. f din Legea 2., tribunalul a constatat ca antecesorul reclamanților a suferit o condamnare considerata a fi de drept o condamnare cu caracter politic.
Așa cum s-a arătat mai sus, antecesorul reclamanților a fost dus la „. unde este de notorietate ca se muncea excesiv, se suferea de frig, iar aceste persoane erau subnutrite. Aceste condiții i-au și provocat moartea, in certificatul de deces arătându-se ca acesta a decedat datorita unui sindrom carențial, enterocolita gravă .
Legea 2. a fost declarat neconstituțională, prin decizia nr. 1358 /. a C. C., sub aspectul posibilității acordării daunelor morale
Declararea acestui text de lege ca fiind neconstituțional in anul 2010, anterior soluționării prezentei acțiuni in prima instanță, face ca acordarea de daune morale la data de 10 iunie 2011 să nu mai fie posibilă. Astfel, introducerea cererii de chemare in judecată nu a dat naștere unui raport de drept material in baza căruia statul sa fie obligat la plata de despăgubiri .In realitate, acest raport de drept material se naște doar la data pronunțării unei hotărâri definitive, intrucât instanța verifică dacă a existat o condamnare ,care au fost suferințele de ordin moral etc.Ca atare, aplicarea in speță a deciziei nr.1358/., sus menționată, nu reprezintă o aplicareretroactivă, ci reprezintă aplicarea legii in vigoare la data la care instanța stabilește daca există sau nu in speță un raport juridic de drept material intre reclamanți si pârât .
T. a apreciat că repararea aceluiași prejudiciu moral nu este posibilă nici pe calea dreptului comun având in vedere considerentele cuprinse in D. nr. 1358/. a C. C. și că pârâtul nu intruneste in persoana sa conditiile necesare pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale.
In privinta daunelor acordate pentru suferintele morale, s-a aratat ca";scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei";.
In justificarea existentei obligatiei de reparare a acestor daune s-a aratat "că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei,
H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, C. constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda"; .
Pornind de la aceste considerente rezulta asadar ca raspunderea civila delictuala a paratului nu poate fi antrenata nici in temeiul dreptului comun pentru suferintele produse de regimul comunist .
Totodata, se poate retine ca o asemenea obligatie nu exista nici din perspectiva C. care nu obliga statele sa repare nedreptatile produse deantecesorii lor altfel spus C. si jurisprundenta create in baza sa nu se aplica pentru incalcari ale drepturilor pe care le reglementeaza anterioare ratificarii acestei conventii de catre statul membru .
Aceeasi obligatie nu poate fi retinuta nici in temeiul Declaratie
Universale a Drepturilor Omului cata vreme noul stat democratic nu este culpabil de nedreptatile produse in timpul regimului comunist .
In ce priveste rezolutiile adoptate in anul 1996 respectiv 2006 ele nu au valoare obligatorie ci doar o valore de recomandare,transformarea cuprinsului lor intr-un act normativ obligatoriu pentru parat presupunind adoptarea unei legi speciale.
In consecinta se poate retine ca in speta nu sunt intrunite cerintele pentru antrenarea raspunderii civile delictuale intrucit nu exista obligatia paratului de a repara prejudiciul creat de regimul comunist si totodata inaplicabilitatea in speta a textelor C. ,inaplicabile unei condamnari anterioare anului 1994 cum este cea din speta .
Ca atare, tribunalul a apreciat ca in speța nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale neexistând o fapta ilicita a paratului săvârșita de acesta cu vinovăție care sa impună acordarea de daune morale in temeiul dreptului comun astfel ca in baza art. 998 C.civ, art. 1 alin. 2, art. 2 din Legea 2. si a tuturor textelor de lege invocate de către reclamanți tribunalul a respins ca nefondate petitele privind daunele morale.
In ce privește despăgubirile materiale solicitate, constând in amenda aplicata in temeiul art. 2 lit. a din Decretul 183/1949 actualizata cu rata inflației, tribunalul a apreciat ca aceasta amenda nu se încadrează in prevederile art. 5 lit. b din Legea 2. care vizează exclusiv bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare. Or, aceasta amenda nu a fost un bun confiscat, ci o pedeapsa principala aplicata antecesorului reclamanților care, probabil, ca urmare a morții acestuia, nici nu s-a mai executat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții M. M. N., M. S., M. G., S. M., M. P., H. Ana, M. N., M. M. G. și M. I.
Motivând recursul, reclamanții apreciază că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu au fost respectate principiul egalității în drepturi și principiul neretroactivității legii civile, dispozițiile Deciziei nr. 1358/. a C. C. nefiind aplicabile cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei.
La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la despăgubiri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2.. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C. (H. 8 martie 2006 privind cauza Blecic contra Croației).
Arată recurenții că efectele deciziei C. C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor și în consecință respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Sunt invocate și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor
Omului, C. Europene ale Dreptului Omului Rezoluției APCE nr. 196/1996 , nr. 1481/2006, reglementări internaționale în baza cărora a fost elaborată și Legea nr. 2..
Faptul că legiuitorul nu a intervenit, ulterior Deciziei C. C., pentru a modifica Legea nr. 2., nu este imputabil părților și nu poate reprezenta un temi legal pentru ca cererile să fie respinse.
Recurenții invocă și jurisprudența C. de A. O., formulată în sensul admiterii unor astfel de acțiuni.
Se apreciază că restrângerea drepturilor prin modificări legislative forțate și excesive semnifică tocmai o încălcare a siguranței naționale, iar asigurarea caracterului unitar al jurisprudenței ar fi grav afectată dacă soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Or, practica neunitară este sancționată explicit de C. în cauza Beian contra R..
Recursul este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamanții își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate.
În prezentul proces, reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile privitoare la obligarea S. Român la plata de daune morale au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanții îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. Român la a le plăti reclamanților, de pe temeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciulmoral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C. C..
Nu poate schimba această concluzie a instanței nici argumentul potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I- a din Legea nr. 2. ar fi născut o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale. Este de avut în vedere că eventuala speranță legitimă rezultată din adoptarea de către autoritățile statale legiuitoare a unor dispoziții legale care vin să instituie un drept la despăgubire întemeiat pe săvârșirea de către stat, în trecut, a unor fapte de abuz împotriva actualilor reclamanți, nu poate fi acceptată și recunoscută decât sub condiția, general - valabilă pentru oricare lege sau ordonanță, ca acestea să fie conforme cu C., adică, altfel spus, să nu fie neconstituționale.
Neconformitatea cu C. R. a unor prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță este de natură a le vicia fundamental, justificând intervenția corectivă a instanței constituționale pentru a restabili acordul cu legea fundamentală.
În concluzie, dacă un drept sau cel puțin o speranță legitimă nu pot fi recunoscute potrivit unei norme legale interne deoarece aceasta este în dezacord cu C., rezultă, în mod logic, că de pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu s-ar putea invoca existența unui asemenea drept sau speranța legitimă (în sens larg, a unui bun) câtă vreme legea sau ordonanța ce le afirma a fost lăsată fără efecte ca urmare a declarării neconstituționalității ei. În aprecierea C., este de principiu că speranța legitimă nu poate, în circumstanțe precum cele din prezentul proces, să supraviețuiască normei care a generat-o.
Nu s-ar putea considera nici că s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
Jurisprudența de speță a Î. C. de C. și Justiție, cu atât mai puțina altor instanțe din țară, precum C. de A. O., nu poate constitui, de lege lata, izvor de drept, după cum este de avut în vedere și că deși adoptarea unei legi sau ordonanțe care, ulterior, ar fi declarată neconstituțională în tot sau în parte, evocă o culpă a autorității legiuitoare, această situație nu poate conduce la efecte contrare acelora impuse, cu forță imperativă, prin prevederile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992.
În considerarea tuturor celor ce preced, de pe temeiul art. 312 alin.1
C.proc.civ., se va respinge recursul reclamanților ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M. M. N., M. S., M. G., S. M., M. P., H. ANA, M. N., M. M. G. și M. I. împotriva sentinței civile nr.551 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
JUDECĂTOR
ANA I. D.-L. B.
A. C.
S.-D. G.
GREFIER
Red.DB/dact.MS
2 ex.
J.fond: A.A.M.
| ← Decizia civilă nr. 2011/2012, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 429/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
