Decizia civilă nr. 3481/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3481/R/2011
Ședința publică din data de 7 octombrie 2011
Instanța constituită din: Președinte : ANA I.
Judecători : D.-L. B.- vicepreședinte al Curții de A. C.
A. C. Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T. C. împotriva sentinței civile nr. 6., pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr.(...), privind și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. B.- N., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul recurent și reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de A. C., procuror S. A. , lipsă fiind reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de
13 septembrie 2011, D. G. a F. P. B. - N., a solicitat respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă.
Instanța comunică cu reclamantul recurent și reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de A. C., un exemplar din întâmpinarea formulată de D. G. a F. P. B.-N.
Nefiind formulate alte cereri ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reclamantul recurent, susține recursul astfel cum a fost formulat, solicitând admiterea lui, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare T. B.-N. apreciind soluția primei instanțe ca nelegală.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de A. C. solicită respingerea recursului, precizând că în cauză au fost combinate trei temeiuri de drept diferite, acțiunea fiind legal soluționată raportat la acestea.
C U R T E A
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul T. C. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice să constate caracterul politic al condamnării penale dispuse prin sentința penală nr. 307/ 26 noiembrie 1952, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul penal nr. 465/52, conexat cu 580/52 - prin care tatăl său, T. I. D., a fost condamnat la: moarte, pentru crima de uneltiri contra securității interne și externe a RPR; muncă silnică pe viață și 10 ani degradare civică, pentru crima de trădare de patrie; muncă silnică pe viață și 10 ani degradare civică, pentru crima de procurare și transmitere către o putere străină de documente secrete; să oblige Stalul R., prin Ministerul Finanțelor
Publice, la plata echivalentului in lei a sumei de 3.000.000 euro, plătibili în lei, la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnărilor respective. Cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 6. din (...) pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...)s-a respins, în întregime, acțiunea formulată de reclamantul T. C., în contradictoriu cu S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în proces de D. G. a F. P. B.-N. astfel:
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea întemeiată pe dispozițiile L. nr. 2..
S-a respins ca fiind prescris dreptul la acțiune în ce privește cerereaprivind despăgubiri pentru daunele morale solicitate în temeiul art. 998-999 din Codul civil și ca fiind tardiv formulată cererea de acordare a daunelor morale întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 C.pr.penală .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Referitor la cererea prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării numitului T. D., tatăl reclamantului, întemeiată pe dispozițiile art. 1. alin. 1 și alin. 2 litera „i"; din L. nr. 2.:
Prin sentința penală nr. 307/(...) dată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul nr. 465/1952, conexat cu dosarul nr. 580/1952 numitul T. D., tatăl reclamantului T. C. a fost condamnat la moarte pentru crima de uneltire contra securității interne și externe a RSR, în baza art. 1 litera „c"; din Decretul nr. 199/1950(f. 9-14).
Potrivit art. 1 alin. 2 litera „i"; din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea dispusă pentru faptele prevăzute în Decretul nr. 199/1950 și cum condamnarea tatălui reclamatului a avut loc pentru o astfel de faptă aceasta constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Cum, în conformitate cu art. 4 alin. 1 din aceeași lege, acțiunea îninstanță pentru constatarea caracterului politic al condamnării este prevăzută doar pentru persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv moștenitorii acestora, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 și cum, pentru condamnările pentru care art. 1 alin. 2 prevede că sunt condamnări cu caracter politic de drept nu se impune formularea unei cereri pentru constatarea caracterului politic al condamnării, acest caracter fiind stabilit de însuși textul legal, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului T. C. având obiect constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său, numitul T. D., condamnare dispusă prin sentința penală nr. 307/(...), dată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul nr. 465/1952, conexat cu dosarul nr. 580/1952.
Cererea având obiect obligarea S.ui R. la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera „a"; din L. nr. 2. este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare având în vedere considerentele ce urmează:
Deși nu se pot contesta suferințele îndurate de reclamant și familia acestuia, tribunalul a reținut că cererea de acordare a daunelor morale, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera „a"; din L. nr. 2., solicitate de reclamant, prin acțiunea introductivă, nu este întemeiată întrucât, prin deciziile nr. 1. și nr. 1., pronunțate de Curtea Constituțională la data de 21 octombrie
2010, publicate în M. O. al R. la data de 15 noiembrie 2010, prevederile art. 5alin. 1 lit. a din L. nr. 2., care recunoșteau dreptul persoanelor îndreptățite laplata de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit au fost declarate neconstituționale.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție dispozițiile dintr-o lege constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval P.ul nu pune de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. La expirarea termenului de 45 de zile, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice.
Prin urmare, până la împlinirea celor 45 de zile (adică până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv) aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. a fost suspendată, iar începând cu data de 1 ianuarie 2011, acestea și-au încetat aplicabilitatea.
În consecință, începând cu data de 1 ianuarie 2011 în cuprinsul L. nr. 2.,act normativ pe care, în acțiunea introductivă, reclamantul își întemeiază pretențiile, nu mai există vreo dispoziție legală care să recunoască dreptul reclamantei, în calitate de moștenitoare al persoanei condamnate politic, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, astfel încât instanța nu poate acorda asemenea despăgubiri, în lipsa unei reglementări legale adoptată de P., prin care să se recunoască în favoarea celor condamnați politic dreptul la despăgubiri pentru suferința încercată.
Cererea prin care reclamantul solicită obligarea S.ui R. la plata dedespăgubiri cu titlu de daune morale pentru prejudiciu suferit în urma condamnării tatălui său, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 din Codul civil, ca având la bază răspunderea delictuală a S.ui R., așa cum se arată în precizarea formulată la data de 2 februarie 2011, depusă la fila 88, a fost respinsă ca fiind prescris dreptul la acțiune, pentru considerentele ce urmează.
Având în vedere data la care a fost formulată această cerere, 2 februarie
2011, atât instanța din oficiu, cât și reprezentantul Parchetului, au ridicat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost pusă în discuție și unită cu fondul cauzei.
T. a reținut că excepția este întemeiată și urmare a admiterii ei cererea a fost respinsă. Pentru a hotărî astfel se statuează că, prin acest capăt de cerere , deși se urmărește apărarea unei valori nepatrimoniale, repararea acesteia nu se cere a fi realizată printr-o măsură cu același caracter, ci prin adoptarea uneia cu o evidentă natură patrimonială. Scopul clar și concret urmărit prin declanșarea demersului judiciar este acela de a se obține un efect patrimonial, exprimat în bani, astfel că acțiunea se califică drept personală și fără dubiu intră sub incidența Decretului nr. 167/1958, care guvernează prescripția extinctivă de 3 ani în categoria drepturilor de creanță.
Articolul 8 alin. 1 din decret dispune că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Sub acest aspect, afirmația reprezentantului reclamantului prin notele de ședință depuse la fila 97 și în ședința publică di n 30 martie 2011 în sensul că , prin adoptarea și de la momentul aplicării L. nr. 2. s-a născut dreptul discutat și a început să curgă termenul de trei ani, nu poate fi acceptată decât în cazul în care reparația s-ar stabili sub imperiul și prin efectul aplicării actului normativ special. Întemeierea ei însă pe dispozițiile de drept comun nu permite preluarea unor consecințe ale legii speciale, derogatorii, care nu mai este în ființă, și transpunerea lor în rezolvarea cererii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. T. condițiile exercitării dreptuluimaterial la acțiune sunt cele ce se regăsesc în reglementarea pe care se bazează cererea.
Este real că articolul 5 alin. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale instituie dreptul la reparații pentru orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol dar, din analiza textului, nu rezultă caracterul imprescriptibil al cererii de obținere a lor. În cuprinsul lui nu se menționează că dreptul poate fi exercitat oricând, nelimitat în timp. În lipsa unei atari stipulații, satisfacerea dreptului se supune cerințelor dreptului intern.
Dacă în timpul regimului comunist o acțiune de acest fel s-ar fi privit contrară ordinii de drept de atunci, după 1 ianuarie 1990, reclamanta a avut deschisă calea accesului la justiție. La acest moment, reclamantul, a cunoscut, fără dubiu atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și el trebuia să acționeze statul în judecată în termenul de 3 ani indicat în art.3 alin. 1 din Decretului nr. 167/1958.
Prin promovarea acțiunii, doar la 2 februarie 2011, s-a depășit termenul legal, așa încât i se aplică sancțiunea prescrierii.
Nu poate fi primită nici susținerea reclamantului, conform căreia prin L. nr. 2., în forma ei inițială, S. a recunoscut dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral urmare a condamnării cu caracter politic al tatălui său și, prin urmare ar fi operat o întrerupere a termenului de prescripție.
Pentru a fi în prezența întreruperii termenului de prescripție, în primul rând, actul invocat ca fiind de recunoaștere a dreptului trebuie să intervină în interiorul termenului de prescripție și nu după împlinirea acestuia deoarece, la împlinirea termenului obligația se stinge. Or, în speță, termenul de trei ani, care a început să curgă la începutul anului 1990, s-a împlinit cu mult înaintea adoptării legii nr. 2. astfel că apare de prisos a mai fi examinat în ce măsură L. nr. 2. reprezintă un act de recunoaștere a dreptului reclamantului de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat urmare a condamnării cu caracter politic al tatălui său .
Cererea de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 504-
506 C.pr.penală este tardiv formulată, excepția invocată în acest sens fiindîntemeiată.
Astfel , potrivit art. 506 alin. 2 C.pr.penală acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Dispozițiile art. 504 fac referire la hotărârile de achitare, la situația intervenirii prescripției, amnistiei sau dezincriminării.
Chiar dacă, în speță, nu este incident niciunul din aceste motive, având în vedere că, potrivit art. 2 din L. nr. 2. „toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept"; tribunalul reține că și dacă s-ar aprecia că înlăturarea efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare prin însuși textul legal echivalează cu o achitare și ar deveni incidente dispozițiile art. 504 C. care consacră dreptul la despăgubiri, termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. 2 ar fi început să curgă cel târziu de la data intrării în vigoare a L. nr. 2..
De altfel și reprezentantul reclamantului susține că de la data intrării în vigoare a L. a început să curgă termenul de 18 luni.
Cum L. nr. 2. a intrat în vigoare la 15 iunie 2009, termenul de 18 luni s- a împlinit la 15 decembrie 2010, precizarea de acțiune prin care se invocă drept temei dispozițiile art. 504 C.pr.civ. fiind formulată după împlinirea acestuitermen, la 2 februarie 2011(f. 88), astfel că cererea a fost respinsă ca fiind tardiv formulată.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse, acțiunea reclamantului a fost respinsă în întregime, fiecare capăt de cerere în modalitatea anterior arătată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T. C. solicitândcasarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare s-a arătat că în ceea ce privește petitul având ca obiect plata de despăgubiri întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. în mod greșit s-a făcut aplicarea deciziei nr. 1. a Curții Constituționale, această decizie nefiind aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării sale astfel cum s-a reținut de către Curtea de A. O.
A aprecia altfel ar însemna să existe un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură.
Prin aplicarea deciziei nr. 1. s-ar încălca principiul egalității în drepturi
și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive și irevocabile ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în baza dispozițiilor art. 998,
999 cod civil chiar dacă nu ar mai fi aplicabile prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2..
Această acțiune nu este prescrisă, abia prin L. nr. 2. recunoscându-se caracterul politic al condamnărilor de felul celor suferite de tatăl reclamantului
și fiind înlăturate de drept toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic.
În perioada 1 ianuarie 1990 - 2009 reclamantul a făcut nenumărate demersuri pentru a se constata și recunoaște caracterul politic al condamnării tatălui său, demersuri rămase fără rezultat.
Chiar dacă acțiunea fi considerată prescriptibilă, termenul ar începe să curgă la data intrării în vigoare a L. nr. 2., acțiunea fiind înregistrată în (...).
La această perioadă 14 iunie 2009 - 30 martie 2010 trebuie raportat și termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. 2 C.
Este de observat că pârâtul a recunoscut prin întâmpinarea depusă la dosar dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri, adoptând poziția contrară numai după publicarea în M. O. a deciziei nr. 1. a Curții Constituționale.
Prin urmare, până la data de 15 noiembrie 2010 a operat o întrerupere a termenului de prescripție, recunoașterea intervenind în interiorul acestui termen care a început să curgă la data intrării în vigoare a L. nr. 2..
În drept au fost invocate dispozițiile art. 312 și art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare solicitând respingerearecursului.
În motivare s-a arătat că interpretarea dată de reclamantă art. 2 din L. nr. 2. este vădit neîntemeiată, din analiza logico-semantică a dispozițiilor invocate rezultând fără putință de tăgadă că legiuitorul a înțeles să înlăture doar efectele generate prin sentințele judecătorești de condamnare cu caracter politic și nu așa cum susține reclamanta să genereze o imixtiune în dreptul depetiționare în sensul de a întrerupe sau modifica în vre-un sens termenul de la care curge prescripția.
Termenul de 3 ani prevăzut la art. 5 din L. nr. 2. se referă strict la cererile formulate în temeiul L. nr. 2..
După anul 1989 nimic nu îl împiedica pe reclamant să se adrese justiției în vederea obținerii unor despăgubiri, în mod corect fiind admisă excepția prescripției dreptului la acțiune.
În mod corect a reținut instanța de fond că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 C. era împlinit la data invocării dispozițiilor art. 504-506 C.
În drept au fost invocate prevederile art. 115-118 C.pr.civ.
Analizând recursul declarat de reclamantul T. C. împotriva sentinței civilenr. 6. din 6 aprilie 2011 a T. B.-N., Curtea reține următoarele:
Referitor la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr.1., se apreciază și de către Curte că în mod corect a reținut tribunalul că aceasta este incidentă în cauză.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Rezultă deci că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu Constituția a unui act normativ de natura celor sus- menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu Constituția a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția.
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căreia reclamanta își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei Curții Constituționale, cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate de reclamantă.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și
Justiție prin decizia nr.12/(...), fiind admis recursul în interesul legii și stabilindu-se că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1. și 1. dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din L. nr.2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O..
Referitor la constatarea caracterului politic a condamnării tatălui reclamantului, în mod corect a reținut instanța de fond că fiind vorba despre o condamnare care are de drept caracter politic conform art.1 alin.2 din L. nr.2., nu se mai impune constatarea instanței de judecată în acest sens.
Soluția pronunțată de către prima instanță este legală și în ceea ce privește acțiunea întemeiată în drept pe dispozițiile art.998, 999 C.civ.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958, respectiv dreptul la acțiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a Decretului -Lege nr.118/1990, act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și a celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist, pagube care s-ar fi apreciat că nu au fost reparate prin această lege specială.
Prin adoptarea Decretului Lege nr. 118/1990 intrat în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada următoare datei de 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituind 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție. Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi.
Totodată, din considerentele Deciziilor nr. 1. și 1. ale Curții
Constituționale reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost adoptate mai multe acte normative, art.4 din Decretul lege nr. 118/1990 republicat și art.5 alin.1 lit.a din L. nr. 2. având aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate sau constituite prizonieri. Diferența constă doar în modalitatea de plată, respectiv prestații lunare sau o sumă globală. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu s-a născut la apariția L. nr. 2. atâta timp cât anterior, persoanelor condamnate politic li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
Nu se poate pune problema unei repuneri în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O astfel de interpretare este de natură să aducă atingere principiului securității raporturilor juridice civile, astfel cum acesta rezultă din art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
Susținerea recurentului în sensul că termenul de prescripție în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe prevederile art.998,999 C.civ. s-ar fi întrerupt prin recunoașterea pârâtului astfel cum aceasta rezultă din întâmpinare, este nefondată.
În primul rând, termenul de prescripție în ceea ce privește o acțiune întemeiată pe dreptul comun era deja împlinit anterior acestei date, nemaiputându-se pune problema întreruperii sale, nelipsit de relevanță fiind și aspectul că recunoașterea a privit pretențiile întemeiate pe prevederile L. nr.2. iar nu cele întemeiate pe dreptul comun.
Referitor la celălalt temei de drept invocat, art.504 C., în mod corect a apreciat instanța de fond care este momentul de la care începe să curgă termenul de 18 luni în care poate fi introdusă acțiunea, adică data intrării în vigoare a L. nr.2. prin care la art.2 se prevede că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept. D. de (...) ca moment de la care începe să curgă termenul de 18 luni nu este contestat de către reclamant. De la această dată nimic nu l-a împiedicat pe reclamant să formuleze acțiunea și raportat la acest temei de drept, dacă îlaprecia incident, ori acesta a fost indicat numai prin precizarea de acțiune din (...).
În ceea ce privește o eventuală întrerupere a acestui termen prin recunoașterea pârâtului rămân valabile precizările făcute anterior.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea, în temeiul art.3041, art. 312 alin.1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T. C. împotriva sentinței civile nr. 6. din 6 apr. 2011 a T. B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T. C. împotriva sentinței civile nr. 6. din 6 apr. 2011 a T. B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
D. și pronunțată în ședința publică din 7 octombrie 2011.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR,
ANA I. D.-L. B.
A. C.
Grefier, S.-D. G.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond: R.-I. B.
| ← Decizia civilă nr. 2034/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 5112/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
