Decizia civilă nr. 4748/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA 1 CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 4748/R/2011
Ședința publică din 18 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C. JUDECĂTORI: A.-A. P.
C.-M. CONȚ
GREFIER : A.-A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții D. A. M. și D. I., împotriva sentinței civile nr. 340 din (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reclamanții recurenți personal și reprezentanta P.ui de pe lângă
C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanții D. A. M. și D. I. a fost formulat și motivat în termen legal și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamanți ca nefondat, precum și judecarea cauzei în lipsă.
Instanța înmânează reclamantului recurent D. A. M. un exemplar din întâmpinarea pârâtului intimat.
Reclamanții recurenți și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. constată că, prin memoriul de recurs, reclamanții recurenți solicită despăgubiri morale și despăgubiri materiale pentru că soțul reclamantei, respectiv tatăl reclamantului a fost închis vreme de 3 ani în Penitenciarul din Gherla și un an a avut domiciliul forțat în B.
Instanța aduce la cunoștința reclamanților recurenți că în fața instanței de fond aceștia nu au cerut despăgubiri materiale, astfel încât, această cerere apare ca fiind formulată pentru prima dată în recurs.
C. din oficiu, invocă excepția inadmisibilității cererii noi formulate pentru prima dată în recurs și pune în discuția reclamanților recurenți și a reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. această excepție.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reclamanților recurenți pentru susținerea recursului și reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar, cu mențiunea ca aceștia să se refere și la excepția invocată din oficiu de către instanță.
Reclamanții recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris și lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției inadmisibilității cererii noi formulate pentru prima dată în recurs, invocată din oficiu de către instanță.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii noi formulate pentru prima dată în recurs, invocată din oficiu de către instanță și, de asemenea, solicită respingerea recursului declarat de reclamanți, având în vedere că la dosarul cauzei nu există dovezi cu privire la deportarea soțului reclamantei, respectiv a tatălui reclamantului în B.
În replică, reclamantul recurent arată că la dosarul cauzei au fost depuse copii de pe dosarul C., din care rezultă că tatăl său a fost deportat în B.
C. reține cauza în pronunțare.
C.
Prin sentința civilă nr. 340 din (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...) s-a admis excepția prescripției cu privire la capetele de cerere având ca obiect despăgubiri și, în consecință s-a respins ca prescrise cererile de obligare la plata de daune morale, formulate de reclamanții D. A. M. și D. I., împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a respins cererea de constatare a caracterului politic al condamnării și respectiv al deportării.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că așa cum rezultă din actele aflate în arhiva C. și depuse în copie la dosar, numitul D. S., tatăl reclamantului și soțul reclamantei, a fost arestat la data de (...) și apoi condamnat prin S. penală nr. 330 din (...), pronunțată de T. M. O., în dos. nr. 344/1956, la 3 ani închisoare corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, în baza art. 267 al. 1 C.pen.
După executarea pedepsei, i s-a fixat domiciliul obligatoriu în sat C., comuna R., raion Brăila, pe o perioadă de 12 luni. După expirarea domiciliului obligatoriu, acesta s-a stabilit în comuna Î.
Instanța a reținut că potrivit art. 1 alin. 2 din L. nr. 2., condamnările pentru faptele prevăzute de anumite texte de lege, printre care și art. 267
C.pen., constituie de drept condamnări cu caracter politic. În consecință, nu se mai impune ca instanța să hotărască dacă această condamnare constituie sau nu o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește cererea de constatare a caracterului politic al măsurii fixării de domiciliu obligatoriu, instanța a reținut că o astfel de constatare, în ceea ce-l privește pe D. S., în prezent decedat, este lipsită de interes, iar în ceea ce-l privește pe reclamantul D. A. M., nu este dovedită. Astfel, din certificatul de naștere al reclamantului, depus în copie la fila 10, rezultă că acesta s-a născut în octombrie 1960. Din actele depuse de C. la dosar rezultă că tatălui reclamantului i s-a ridicat domiciliul obligatoriu în august 1960 și apoi acesta s-a instalat în alt sat, astfel că la dosar nu există dovezi că reclamantul s-ar fi născut în timp ce tatăl său avea domiciliul obligatoriu și nici că reclamantului însuși i-ar fi fost fixat domiciliul obligatoriu.
Cât privește solicitările reclamantei D. I., instanța a observat că pentru perioada în care aceasta a avut domiciliul obligatoriu (și nu soțul ei, cum s-a cerut în prezentul dosar), reclamanta a format un alt dosar, înregistrat sub nr. (...) pe rolul T. C.
În ceea ce privește petitul având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției.
Analizând această excepție, instanța a reținut că petitul de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri a fost întemeiat, inițial, pe art. 5 din L. nr.
2. și apoi, după declararea ca neconstituțional a acestui text de lege, pe art. 998 Cod civil, L. 2., jurisprudența CEDO, C. E.peană a Drepturilor Omului, Constituția R.iei și art. 504, 506 C.pr.pen.
Instanța a observat că, așa cum a reținut chiar și C. E.peană a
Drepturilor Omului, în deciziile sale, statele sunt libere să reglementeze termene și proceduri speciale de urmat pentru valorificarea unor drepturi.
Potrivit art. 1 din D. L. nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. T. general de prescripție este de 3 ani. Art. 8 din același act normativ, arată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o.
În speță, atât paguba cât și cel care a pricinuit-o au fost cunoscute chiar din momentul condamnării. S.ul represiv care exista în R.ia până în 22 decembrie 1989 constituie un caz de forță majoră care a împiedicat reclamanții să formuleze o acțiune cum este cea de față, de aceea se poate aprecia că până la data de 22 decembrie 1989, cursul prescripției acțiunii în despăgubiri a fost suspendat.
Însă, din momentul în care regimul comunist represiv întreținut cu sprijinul Securității a fost înlăturat, nimic nu împiedica reclamanții să formuleze acțiunea în despăgubiri pentru suferințele morale cauzate prin condamnarea politică a defunctului D. S..
Recunoașterea caracterului abuziv al măsurilor represive la care au fost supuși foștii deținuți politici în timpul regimului comunist a fost făcută de către S. R. cu mult înaintea adoptării Legii 2., prin D.-L. nr. 1., astfel încât termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsurile represive luate de organele comuniste a început să curgă cel mai târziu de la data adoptării D.ui-L. nr. 1..
După încheierea termenului de 3 ani de la acea dată, nu se mai poate discuta de întreruperea termenului de prescripție prin acte normative ulterioare, întrucât cauza întreruptivă trebuie să intervină înăuntrul termenului. Raportând la data introducerii prezentei acțiuni ((...)), la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune în despăgubiri, respectiv data intrării în vigoare a D.ui-L. nr. 1., rezultă că dreptul la acțiune în despăgubiri era prescris la momentul înaintării cererii de chemare în judecată.
Neexercitarea dreptului de a formula acțiunea în despăgubiri în termenul stabilit de lege face inutilă analizarea fondului, adică a faptului dacă prin condamnarea suferită în timpul regimului comunist au fost încălcate drepturile conferite prin C. europeană a drepturilor omului ori dacă sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998
Cod civil.
De asemenea, nici prevederile art. 504 - 506 C.pr.pen. nu sunt aplicabile în speță, întrucât acestea se referă la numite cazuri, în care, în urma rejudecării, se stabilește prin hotărâre definitivă că nu a fost săvârșită fapta imputată ori că acea fapta nu există, fiind reglementată și o procedură specială. Astfel, conform art. 405 alin. 2 C.pr.pen, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
Astfel fiind, în temeiul art. 137 Cod pr.civ coroborat cu art. 1 și art. 8 din D. nr. 167/1958, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral și pe cale de consecință, a respins ca prescrise cererile formulate de reclamanți având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin condamnare și deportare.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții D. A. M. și D. I. solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii cu admiterea în întregime a cererii.
În motivarea recursului au arătat că la data de 1958 reclamanta a fost deportată de la domiciliul din comuna P. jud. Alba împreună cu familia în R. Călmățui jud. Brăila, locuind într-un bordei, cu acoperișul găurit, în care ploua, dormea pe jos pe paie, ca animalele pentru că nu au avut mobilier, toate bunurile fiind doar hainele de pe ei.
Reclamantul, din aceleași motive a fost încorporat la detașamentele de muncă când i-a venit vremea să meargă în armată, iar acolo a avut de suferit un regim dur, care l-a îmbolnăvit, motiv pentru care și în prezent suferă din cauza acelor boli.
După anul 1990, a beneficiat de drepturile conferite de D. lege nr.1., astfel cum rezultă din hotărârea nr. (...)/1996, pe de o parte.
Potrivit prev. art. 2 din L. nr. 2., constitute de drept condamnare politică, printre altele, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 Cod penal din 1936. Potrivit prev. art. 5 din același act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, respectiv despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită pentru a solicita despăgubiri atât pentru daunele morale provocate prin deportarea nedreaptă a acestora și a familiei, cât și pentru condamnarea nedreaptă a defunctului soț și tată, mai ales că ei nu au avut parte de nici un fel de proces, deportarea fiind hotărâtă printr-o simplă decizie administrativă.
Deoarece măsura administrativă se încadrează în prevederile legale astfel încât să fie considerată de drept ca fiind condamnare politică, prezenta acțiune este fondată.
De la data deportării și până la ridicarea interdicției, au executat în un număr de 2 ani și 2 luni deportat, până familia a avut posibilitatea să se întoarcă. În mod constant, C. E.peană a Drepturilor Omului a statuat, referitor la prev. art. 5 paragraful 1 lit. a din C. E.peană, că dreptul la o libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță iar libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, se referă la necesitatea ca nici o persoană să nu fie privată de libertatea sa în mod arbitrar.
Acordarea unor daune morale se justifică prin aceea că au executat practic o condamnare penală pe nedrept, respectiv pentru o vină inexistentă, inventată de regimul politic de la acea vreme, doar pentru simplul fapt că erau rude cu un condamnat politic.
De altfel, C. E.peană a statuat constant că sub acest aspect, sunt întemeiate pretențiile de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unor condamnări nedrepte.
În ceea ce îi privește, au solicitat cu titlu de despăgubiri pentru daune morale suma de câte 300 E. pentru fiecare zi de domiciliu obligatoriu, respectiv pentru cei trei ani de închisoare executați integral de defunct, acest cuantum fiind în măsură să repare cel puțin în parte nedreptatea suferită de reclamanți alături de familia, sumă în măsură să repare și să îndrepte pagubele inestimabile aduse numelui, onoarei, reputației, imaginii, încrederii acordate de societate reclamanților și familiei , mai ales că urmările acestei nedreptăți i-au urmărit pe fiecare în parte alături de familiile mult timp după ridicarea acestor interdicții.
Consideră că sentința atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în speță, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.p.c.
În ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii introductive, au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a S.ui R. în temeiul art. 998 C.civ.999
C.civ., L. nr. 2., Jurisprudența C.E.D.O., practica instanțelor interne.
Prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale prin D. nr.1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., astfel încât dispozițiile art. 998 C.civ care reprezintă regula, dreptul comun în materia răspunderii, și C. E.D.O., constituie temeiul de drept al acțiunii.
De asemenea, au invocat și prevederile art. 504, 506 Cod. Pr. pen.
Astfel, dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului moral s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 2., fiind primul act normativ care stabilește caracterul politic al condamnărilor dispuse in perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, respectiv repunerea in drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus o astfel de condamnare.
Pentru prima data după anul 1989, prin art. 1, 2 din L. 2., constituționale, infracțiunile care au atras condamnarea politica au fost dezincriminate, toate efectele hotărârilor judecătorești fiind înlăturate de drept.
Concluzionând, dreptul la repunere a în drepturi, respectiv de a solicita repararea daune lor provocate prin condamnările abuzive, s-a născut la data intrării în vigoare a Legii 2., efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic fiind înlăturate prin art. 2 din legea indicată.
Abia prin această lege a fost în mod oficial recunoscut caracterul abuziv al condamnărilor politice pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, anterior acestui moment neputând fi promovata o acțiune în despăgubiri contra S.ui R. pentru crimele si abuzurile comise de acesta în perioada comunista.
Astfel, în privința temeiului de drept, având în vedere că art. 5 alin 1 din L. 2. a fost declarat ca fiind neconstituțional, textul art. 998 C.civ. instituie regula, dreptul comun în materia răspunderii și prin urmare, el poate fi reținut în toate situațiile în care nu este reglementata o răspundere speciala.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, C. de
A. urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:
În ce privește invocarea din nou în recurs a prevederilor art. 504 - 506
C.pr.pen. nu se arată care este critica concretă ce se aduce hotărârii instanței de fond. O. aceste dispoziții nu sunt incidente în situația de fapt invocată de reclamanți, deoarece acestea se referă la numite cazuri, în care, în urma rejudecării, se stabilește prin hotărâre definitivă în materie penală că nu a fost săvârșită fapta imputată ori că acea fapta nu există, fiind prevăzută o procedură specială, care nu e incidentă în cauză.
Cu privire la termenul de prescripție, acesta curge, așa cum corect a reținut prima instanță, de la momentul apariției D.ui-L. nr. 1., publicat în Monitorul Oficial nr. 50/(...), acesta fiind momentul și primul act normativ prin care statul a recunoscut existența persecutării de către regimul politic anterior și posibilitatea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Orice act normativ ulterior care dispune acordarea de drepturi speciale nu înseamnă o repunere în termenul de prescripție pentru persoanele care cer acordarea de despăgubiri potrivit dreptului comun, cât timp acesta a început odată să curgă potrivit celor de mai sus, cât timp momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este singular și este posibil să fie suspendat sau întrerupt, dar o astfel de chestiune nu s-a invocat în cauză.
Aceasta cu atât mai mult cu cât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din L. 2. au fost declarate neconstituționale, și prin urmare nu mai produc efecte în cauza de față.
Cu privire la limitarea exercițiului dreptului la reparație, trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C. dar pe perioada cât a fost în vigoare au produs efecte și au conferit calitate procesuală activă reclamanților.
Prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Față de aceste considerente C. de A. reține că poate fi primit motivul de recurs ce vizează cheltuielile de judecată dat fiind că, și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, S. este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii și modificarea ei, fiind datorată apariției Legii nr. 2. iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamanților, ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.
Dat fiind că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondateprin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, se cuvine ca statul să suporte măcar plata cheltuielilor de judecată.
Față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct.
9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea urmează să admită în parte recursul declarat de reclamanții D. A. M. și D. I. împotriva sentinței civile nr. 340 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va modifica în parte, în sensul că va înlătura din sentință dispoziția referitoare la respingerea cererii reclamanților privind cheltuielile de judecată și, în consecință va obliga pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să plătească reclamanților D. A. M. și D. I. suma de 800 lei cheltuieli de judecată în fond, reprezentând onorariu avocat potrivit chitanțelor de la filele 103-104 dosar fond.
Restul dispozițiilor din sentința recurată vor fi menținute ca legale și temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite în parte recursul declarat de reclamanții D. A. M. și D. I. împotriva sentinței civile nr. 340 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte, după cum urmează:
Înlătură din sentință dispoziția referitoare la respingerea cererii reclamanților privind cheltuielile de judecată și, în consecință:
Obligă pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să plătească reclamanților D. A. M. și D. I. suma de 800 lei cheltuieli de judecată în fond.
Menține restul dispozițiilor din sentința recurată. D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. D. C. A. A. P. C. M. CONȚ
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - G. R.O. - Tribunalul Cluj
GREFIER A. A. M.
| ← Decizia civilă nr. 1749/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4755/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
