Decizia civilă nr. 545/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 545/R/2011
Ședința publică din 11 februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P. JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. G. : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta D. E., împotriva sentinței civile nr. 1984 din 19 noiembrie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. A J. M., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, C. constată că recursul declarat de reclamanta D. E. a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar, în baza art. 4 alin. 4 din L. nr. 2..
De asemenea, C. constată că recursul a fost redactat de doamna avocat D. I. din Baroul Maramureș, care a depus la dosar împuternicire avocațială doar pentru redactarea și motivarea cererii de recurs (f. 8 din dosarul instanței de recurs), iar prin memoriul de recurs reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar întâmpinare în două exemplare, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, iar în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C., din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ. invocă și pune în discuție inadmisibilitatea cererii formulate pentru prima dată în calea extraordinară a recursului, respectiv a cererii prin care se solicită constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind deportarea antecesorului reclamantei recurente în U.R.S.S.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra recursului declarat de reclamantă, cu precizarea ca aceasta să se refere și la excepția invocată din oficiu de către instanță.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii prin care se solicită constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind deportarea antecesorului reclamantei recurente în U.R.S.S., având în vedere că aceasta a fost formulată pentru prima dată în recurs și de asemenea, solicită respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, având în vedere că instanța de apel a considerat că măsura administrativă luată împotriva antecesorului reclamantei recurente este abuzivă, dar nu are caracter politic, iar la dosar nu sunt dovezi din care să rezulte caracterul politic al măsurii administrative.
C U R T E A
Prin sen tinț a c iv il ă n r. 1984/(...), pronunțată de T ribu n alul M ar amu reș în dosar nr. (...), s-a respins acțiunea formulată de reclamanta D. E., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. M., având ca obiect acordarea în favoarea reclamantei a unor daune morale în sumă de 5000 E., în temeiul art. 5 alin.
1 din L. nr. 2..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că antecesorul reclamantei, V. A., decedat la (...), a fost luat prizonier în U. în perioada (...)-(...).
Față de textul expres al Legii nr. 2., care se referă la condamnările cu caracter politic intervenite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este evident că prizonierilor de război nu li se aplică dispozițiile Legii nr. 2..
S-a mai invocat de către prima instanță decizia C. nr. 1.10, precum și deciziile nr. 1. și nr. 1360/2010, prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., text care în conformitate cu dispozițiile art. 147 din C. R., fiind declarat neconstituțional, și nefiind pus de acord cu C. în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei C., și-a încetat efectele juridice.
Împ o tr iv a aces te i sen tințe a decl ar at recur s, în ter men leg al, re cl aman ta
D. E., solicitând admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 3041
C., cu consecința modificării sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că recurenta este îndreptățită la daune morale pentru suferințele îndurate de tatăl său, ca urmare a măsurii administrative luate față de acesta prin deportarea în U. în perioada (...)-(...), impunându-se obligarea pârâtului la plata acestor daune.
S-a arătat de către recurentă că este greșită reținerea instanței de fond, în sensul că, deportarea antecesorului recurentei în U. și ținerea în prizonierat a acestuia - dovada deportării în U. fiind făcută cu livretul militar al acestuia -, nu intră în categoria măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de L. nr. 2., sau că, în lipsa unei hotărâri de condamnare, această deportare nu s-ar încadra în dispozițiile Legii nr. 2..
Chiar dacă reclamanta nu deține un înscris în baza căruia tatăl său să fi fost deportat în U., instanța de fond era obligată în virtutea rolului său activ să solicite de la instituțiile abilitate comunicarea înscrisurilor cu privire la această deportare, care, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic ce se încadrează în dispozițiile art. 3-4 din lege.
S-a mai invocat de către recurentă și faptul că tatăl său a fost beneficiar al dispozițiilor D.ui-lege nr. 1., împrejurare care nu exclude acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în baza Legii nr. 2., care are caracter de complinire, această lege, nr. 2., fiind elaborată și adaptată după aplicarea D.ui-lege nr. 1. și a O. nr. 2..
Recurenta a precizat ce anume se înțelege prin condamnări cu caracter politic și prin măsuri administrative cu caracter politic, susținând că în măsura în care măsurile și condamnările nu sunt cuprinse în cele enumerate expres de L. nr. 2., instanța de judecată, cu participarea procurorului, va trebui să constate, în acord cu dreptul de acces la justiție garantat de C. civil, de C. R. și de art. 6 C., caracterul politic al condamnării penale sau a măsurii administrative.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor în condițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., instanța va trebui să țină seama și de măsurile reparatorii acordate prin D.-lege nr. 1. și prin O. nr. 2..
S-a mai susținut de către recurentă că deciziile C. C. invocate de instanța de fond, precum și de procuror, nu sunt incidente în cauză, față de dat înregistrării cererii reclamantei, pentru că astfel s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, precum și dispozițiile art. 16 alin. 1 din C. R., care prevăd că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, p âr âtul in timat a solicitatrespingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că antecesorul reclamantul a fost prizonier de război, însă prin decizia nr. 1358/(...) a C. C. s-a constatat că prevederile art. 5 alin.
1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Recursul este nefondat.
În ceea ce privește acele motive de recurs prin care se solicită instanței de recurs, a urmare a admiterii recursului, să constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea antecesorului recurentei în U., C. constată că acestea intră sub incidența excepției inadmisibilității, excepție întemeiată pe prevederile art. 316 C., rap. la art. 294 C.
Astfel, potrivit art. 316 C., dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
Art. 294 alin. 1 C. prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Din coroborarea prevederilor art. 316 C. cu cele ale art. 294 alin. 1 C. rezultă faptul că în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Or, nicăieri în fața primei instanțe, nici prin cererea introductivă de instanță, și nici ulterior printr-o precizare a acestei cereri, reclamanta nu a învestit instanța de fond cu un petit având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii deportării antecesorului său în U..
Prin urmare, cererea prin care reclamanta solicită, pentru prima dată prin memoriul de recurs, constatarea caracterului politic al măsurii deportării antecesorului său în U., este o cerere nouă, formulată pentru prima dată direct în fața instanței de recurs, cerere care intră astfel sub incidența excepției inadmisibilității, întemeiată pe prevederile art. 316 rap. la art. 294 alin. 1 C.
Cererea introductivă de instanță formulată de reclamantă a avut exclusiv un singur petit, și anume, obligarea pârâtului S. Român prin
Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri morale în sumă de
5000 E., în baza art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., motivat pe faptul că antecesorul său, V. A., a fost prizonier de război în U. în perioada (...)-(...), aspect confirmat de livretul miliar seria EU nr. 0. (f. 5-8 dosar fond).
L. nr. 2., așa cum o spune chiar titulatura sa, a fost edictată în scopul de a asigura despăgubirea celor care au suferit prejudicii morale în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, din cauza unor condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri administrative asimilate acestora, domeniul de aplicare a acestei legi vizând condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative cu caracter politic, pronunțate în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Însă, pentru ca instanța să constate, în condițiile art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., că perioada în care antecesorul reclamantei a fost prizonier în U., constituie o măsură administrativă cu caracter politic, ar fi fost necesar ca instanța să fi fost învestită procedural, prin cererea de chemare în judecată, cu un petit având ca obiect constatarea caracterului politic al acestei măsuri.
În absența învestirii instanței de fond cu un astfel de petit, și a invocării pentru prima dată doar în fața instanței de recurs a acestei solicitări, este evident că nu se poate soluționa favorabil cererea recurentei, de constatare, pentru prima dată, de către instanța de recurs a caracterului politic a măsurii deportării antecesorului recurentei în prizonierat în U., decât cu nesocotirea prevederilor art. 129 alin. final C., coroborat cu art. 316
C. și art. 294 C.
În ceea ce privește soluția vizând respingerea petitului de acordare a daunelor morale în sumă de 5000 E., în favoarea reclamantei recurente, suma de 5000 E. fiind prevăzută de O. nr. 6., C. constată că Tribunalul Maramureș a pronunțat o soluție legală, motivat pe următoarele considerente:
Prin petitul unic al cererii introductive de instanță, reclamanta a solicitat daune morale în sumă de 5000 E., în temeiul art. 5 alin. 1 din L. nr.
2., motivat pe faptul că la acea dată, respectiv la (...) când a fost introdusă acțiunea, era deja în vigoare O. nr. 6., care a modificat și completat L. nr. 2., și care în art. I alin. 1 lit. a pct. 2 prevedea despăgubiri de 5000 E. pentru descendenții de gradul I ai celui care a fost condamnat politic sau a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic.
Dispozițiile O. nr. 6. nu mai pot fi aplicate, dat fiind că prin D. C. C. nr. 1354/(...), publicată în M. O. nr. 761/(...), au fost declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și ale art. II din O. nr. 6. și întrucât în termenul de 45 de zile de la publicarea D. C. în M. O. aceste prevederi legale nu au puse de acord cu dispozițiile constituționale nesocotite, conform art. 147 din C. R., acestea și-au încetat efectele juridice.
În ceea ce privește temeiul legal pe care reclamanta și-a întemeiat din punct de vedere juridic cererea introductivă de instanță, respectiv, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., C. constată că acestea, de asemenea, au fost declarate neconstituționale prin D. C. nr. 1358/(...), publicată în M. O. nr. 761/(...).
L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu afost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.
Art. 147 din C. R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*) (modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. C. se publica în M. O. al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională. (5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din C. R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din
L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.
1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Susținerea recurentei, conform căreia, acțiunea este admisibilă prin prisma art. 6 C., nu poate fi primită de către Curte, motivat pe următoarele considerente :
În primul rând, reclamanta și-a întemeiat cererea introductivă de instanță exclusiv pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., și abia în fața instanței de recurs - după pronunțarea de către C. a deciziilor nr. 1.10
și 1. - a invocat un nou temei juridic al cererii sale, respectiv, art. 6 CEDO, invocare care, însă, intră sub incidența excepției inadmisibilității reglementată de art. 316 C., rap la art. 294 alin. 1 C. proc. civ., text legal care în mod imperativ prohibește schimbarea cauzei juridice ori a obiectului cauzei în apel.
În al doilea rând, este adevărat că art. 148 alin. 2 din Constituție consacră principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul intern, întrucât prevede că "tratatele constitutive ale Uniunii E.pene" și "celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" au prioritate față de
"dispozițiile contrare din legile interne", dar nu este mai puțin adevărat că instanța de apel nu are posibilitatea la acest moment să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul național - declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională a R. - cu anumite dispoziții comunitare, - care nici nu au fost invocate procedural, în fața primei instanțe, de către reclamant - respectiv, să înlăture aplicarea unei norme juridice interne, în favoarea unei norme comunitare, dat fiind că această normă juridică internă și-a încetat efectele juridice în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.
Este nefondată susținerea recurentei, conform căreia, în esență, nu este corect ca recurenta să fie privată de orice despăgubire morală cuvenită pe drept pentru suferințele îndurate de antecesorul său, având în vedere că legiuitorul român de după anul 1989 a încercat, prin mai multe acte normative adoptate de-a lungul timpului, să repare nedreptățile cauzate propriilor cetățeni de statul comunist în perioada anterioară anului 1989.
Astfel, în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate înperioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin fondului funciar nr. 18/1991, republicată în M. O. al R., Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin nr. 1. pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin nr. 1. pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 279 din
29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin nr. 1. privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, republicată în M. O. al R., Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.
De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a G. nr. 8. privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în M. O. al R., Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.
În raport de toate aceste reglementări, C. constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, C. constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile D.ui-lege nr. 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. O. al R., Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă înspitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ( 4 din D.-lege nr. 1.); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale ( 8 din D.- lege nr. 1.); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit ( 5 din D.-lege nr. 1.); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2.]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 1. [. 5 alin. (1) lit. b) din L. nr. 2.]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [. 5 alin. (1) lit. c) din L. nr.
2.].
Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a C.ui E.pei.
C. apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun
(H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupraadmisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra
Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin
H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, C. constată, în deplin acord cu jurisprudența C. C. și a C.
E.pene, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și nr. 2., având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor Legii nr. 24/2000.
C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - , prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin D.-lege nr. 1., legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. E.pene a D. O.) laacordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. - de exemplu, prin H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad- hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O.
Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie
2008, în Cauza Viașu împotriva R..
Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din nr. 2. sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.
Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. E.pene a D. O. (H. din
5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Afirmația reclamantei recurente, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, recurenta ignorând prevederile art. 147 alin. 1 și 4 din C. R. revizuită și ale art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr.
47/1992, republicată, dispozițiile legale care prevăd imperativ faptul că Deciziile C. C. sunt obligatorii erga omnes, de la momentul publicării lor în M. O., fiind incidente în toate cauzele care se întemeiază pe norma juridicădeclarată neconstituțională prin respectivele decizii, acestea nefiind obligatorii strict în litigiul în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.
Nefondată este și argumentația recurentei, conform căreia, dacă s-ar ține seama de D. nr. 1. a C. C., ar însemna practic să se recunoască efecte retroactive acestei decizii, având în vedere că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din C. R. și art. 1 C. civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Constatându-se, așadar, că în prezent nu există o normă juridică în L. specială nr. 2., care să servească drept temei juridic al cererii reclamantei, de acordare a despăgubirilor morale, C. urmează să aprecieze în sensul că se impune respingerea cererii de chemare în judecată.
Pe cale de consecință, în temeiul considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 C., C. urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
Intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D. E., împotriva sentinței civile nr. 1984 din 19 noiembrie 2010 a T.ui M., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C.
G. A. A. M.
Red.CMC/dact.MS
2 ex./(...)
J.fond: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 14/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4698/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
