Decizia civilă nr. 56/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA Civilă, de M. și A. S., pentru Minori și Familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 56/R/2011
Ședința publică din 21 ianuarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTOR: M.-C. V. GREFIER : A. B.
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ reprezentat prin
PROCUROR : A. SLABU
S-au luat în examinare apelurile declarate de către reclamanta M. L. și de către pârâtul S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - PRIN D. G. A F. P. C. împotriva sentinței civile nr. 482 din 25 mai 2010 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), având ca obiect despăgubiri L. nr. 2..
La apelul nominal făcut la prima și la a doua strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., d-na procuror A., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
A.ul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 19 ianuarie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâtul apelant S.
Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. G. a F. P. a J. C., a depus la dosar completare a motivelor de apel.
Instanța, pune în discuție excepția de neconstituționalitate a art. I și II din O. de U. a G. nr. 62 din 30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, excepție invocată de reclamanta apelantă.
Reprezentanta P.ui arată că, D. C. C. nr. 1. a fost publicată în Monitorul
Oficial al României, partea I, nr. 151/2010, la data de (...), astfel că, începând cu această dată, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. nu produc nici un efect juridic, fiind declarate neconstituționale și, în consecință, suspendate de drept prin pronunțarea acestei Decizii, astfel că nu se mai impune trimiterea cauzei la Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției invocată de reclamanta intimată.
Instanța, după deliberare, conform dispozițiilor art. 29 al. 3 din L.
47/1992, nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a C. C., astfel că, prin urmare nu se va sesiza Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de către reclamanta intimată M. L.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța constată prezenta cauză în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra apelurilor.
Reprezentanta P.ui solicită respingerea apelului declarat de reclamanta M. L. ca nefondat, iar cu privire la apelul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea acestuia, și în consecință a se dispune înlăturarea dispoziției de obligare a pârâtului să plătească reclamantei intimate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea defunctului M. I.
C., reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 482 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M. L., împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de defunctul M. I.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei M. L. despăgubiri pentru prejudiciul moral în sumă de 110.000 Euro, în echivalent în lei la data plății, precum și suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin S. nr. 3. pronunțată de T. M. la R. M. C. în dosar nr. 230/1960 numitul M. I. a fost condamnat la muncă silnică pe viață și confiscarea totală a averii personale pentru comiterea infracțiunii de tentativă la crima de trădare de patrie faptă prevăzută și pedepsită de art. 1944 alin. 2 și art. 1941 alin. 1 Cod penal. Prin aceeași hotărâre, în baza dispozițiilor art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal combinat cu alin. penultim din același text, cu art. 25 pct. 6 alin. 1 și art. 58 Cod penal defunctul a mai fost condamnat și la pedeapsa de 25 de ani muncă silnică, la 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale. În considerentele sentinței penale nr. 3. s-a reținut că inculpatul M. I. s- a încadrat în organizația „martorii lui I. în anul 1947, recrut fiind de către iehovistul Vîtcă V. și a activat în această organizație până în luna aprilie 1959, data arestării sale. În anul 1951 a dispărut de la domiciliu în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, sub pretextul că, credința sa, i-ar interzice acest lucru, devenind fugar. Pentru a nu fi arestat de către organele de stat și a-și conspira activitatea, s-a folosit de o serie de nume conspirative ca I., R., R. și J. și de buletine de identitate false. În cadrul organizației iehoviste, defunctul a avut o activitate de conducător, strângea cotizații de la membrii, coordona fugarii, iar sumele obținute din strângerea cotizațiilor le folosea pentru a întreține și desfășura activitatea subversivă, prin cumpărarea de hârtie, cerneală, tușuri și alte materiale necesare pentru confecționarea șapirofelor în vederea multiplicării materialului de propagandă. Din probele de la dosar a rezultat că defunctul M. I. în perioada anilor 1951-1957 a întreținut legături cu elemente din conducerea clandestină a organizației, inclusiv cu gruparea iehovistă din Moldova. Întreaga activitate desfășurată de M. I. fost îndreptată împotriva orânduirii sociale și de stat din R.P.R, iar activitatea de a culege diferite informații secrete și de redactare a așa-zisului „raport informativ"; pe care a încercat să-l expedieze în S.U.A conducerii centrale a organizației subversive constituie infracțiunea de subminare și trădare a interesului statului democrat. S. nr. 3. a rămas definitivă prin respingerea recursului prin D. nr. 1. a T. S. C. M. D. a început executarea pedepsei la data de 24 aprilie 1959, când a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 158/24 aprilie 1959care a fost anulat prin mandatul de executare a pedepsei nr. 533 din 16 iunie 1960. Conform procesului verbal din 18 ianuarie 1963, încheiat de M. A. I., defunctul M. I. a beneficiat de prevederile D. nr. 5., ceea ce a determinat transformarea pedepsei din muncă silnică pe viață în muncă silnică pe 25 de ani. Din biletul de eliberare nr. 3. emis de M. A. I. - F. G. reiese că M. I. a fost pus în libertate la (...) ca urmare a grațierii în baza D. nr. 411/1964. S-a menționat că din dosarul primit de la C. mai reiese că pe durata executării pedepsei defunctul M. I. a trecut de mai multe ori pe la cabinetul medical, ocazie cu care a fost consultat și tratat pentru chestiuni minore ca: eczemă la antebraț, dop ceară în ureche, carie dentară, otită medie, și a fost internat pentru 4 zile la S. P. din G. pentru amigdalită. În privința greutății este menționat că acesta are 73,5 kg. Din depozițiile martorilor audiați în cauză reiese că la momentul arestării defunctul avea 110 kg, iar după 6 luni de la acest moment slăbise foarte mult, ajungând „o umbră de om";. Deși a fost închis la G., familia nu a cunoscut această locație și nici nu i s-a dat posibilitatea de a-i duce pachete. La momentul arestării defunctul era o persoană săracă, nu avea avere, se ocupa cu agricultura, iar de căsătorit s-a căsătorit după eliberarea din închisoare. Martorul Laza Teofil, care la rândul său a fost deținut a arătat că în primele luni după arestarea defunctului printre deținuți de vorbea despre ancheta dură la care acesta este supus. Au fost colegi în Penitenciarul Cluj în anul 1960, ocazie cu care se vedeau când erau scoși afară, iar martorul conformă că defunctul slăbise foarte mult, astfel că inițial nici nu l-a cunoscut. Datorită condițiilor de detenție la eliberare acesta a avut o stare a sănătății precară. În ceea ce privește condițiile de detenție și modul de anchetare martorul a arătat că acestea constau în: lovituri în talpă, bătăi cu dușul, lovituri în testicule și alte „aspecte înjositoare care îmi este jenă să le relatez";. După eliberarea din închisoare, defunctul M. I. a fost urmărit de securitate, dovadă fiind numeroasele note informative depuse la dosar, note din cuprinsul cărora rezultă că în urma interceptărilor efectuate s-a constat că acesta desfășoară activități ostile sub masca religiei. Reclamanta este soția supraviețuitoare a defunctului M. I., aceștia căsătorindu-se ulterior eliberării din închisoare la data de 26 august 1965. După anul 1990, defunctul M. I. a beneficiat de prevederile D.-L. nr. 1., conform Hotărârii nr. 184/23 august 1990 stabilindu-se că perioada de detenție de 5 ani și 3 luni constituie vechime în muncă. Totodată începând cu data de 1 aprilie 1990 a beneficiat de o indemnizație lunară de 1050 lei. Totodată, prin H. nr. 916 din 3 august 1995 s-a admis cererea defunctului M. I. și s-a stabilit că o perioadă de vechime de 7 ani și 8 luni și 23 zile recalcula constituie 11 ani, 3 luni și 18 zile vechime, acordându-i se o indemnizație lunară de 15.503 lei. Potrivit dispozițiilor art. 1 din L. nr. 2. constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru fapte săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Potrivit alin. 2 constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. (...) Cod penal, 207-209, art. 2091 - 209 4 Cod penal. Prin urmare, condamnarea suferită de către defunctul M. I. este considerată de drept condamnare cu caracter politic, caracter care potrivit dispozițiilor art. 6 din L. nr. 2. este necesar a fi menționat în sentință. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pretinse de către reclamantă pentru prejudiciul moral suferit tribunalul a avut în vedere perioada îndelungată în care defunctul a fost urmărit de către organele fostei miliții anterior arestării, de modul dur în care defunctul a fost anchetat, de condițiile aspre de detenție, precum și de consecințele acestei condamnări care au constat în urmăriri permanente, în dificultăți în găsirea unui loc de muncă. Toate acestea au avut un deosebit impact fizic și psihic asupra condamnatului, iar ulterior asupra familiei care l-au marcat până la deces în anul 1997. Raportat la considerentele mai sus invocate, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată, condamnarea fiind una de drept politică, iar în ceea ce privește cuantumul daunelor acordate pentru prejudiciul moral suferit a apreciat că suma de 110.000 Euro în echivalent în lei la data plății constituie o despăgubire justă, având în vedere și faptul că defunctul mai primit și alte despăgubiri în temeiul D.-L. nr. 1.. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței prin respingerea acțiunii reclamantului. În motivarea recursului a arătat că în acordarea despăgubirilor instanța nu a luat în considerare toate circumstanțele cauzei, nu a ținut cont de faptul că soțul reclamantei a beneficiat de prevederile D.-L. nr. 1.. Instanța a acordat reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare, suma de 110.000 euro cu titlu de despăgubiri, arătând elementele în baza cărora a cuantificat despăgubirile și anume: perioada îndelungată în care defunctul a fost urmărit de către organele fostei miliții anterior arestării, modul dur în care defunctul a fost anchetat, condițiile aspre de detenție, consecințele condamnării care au constat în urmăriri permanente, în dificultăți în găsirea unui loc de muncă. Apreciază că în mod greșit instanța a luat în considerare perioada anterioara condamnării când M. I. a fost urmărit pentru desfășurarea activității religioase în cadrul cultului Martorii lui I. deoarece, pe de o parte, nu întreaga activitate pentru care a fost urmărit a avut un scop politic (ci unul religios) și, pe de altă parte, această perioadă nu constituie o consecință a condamnării. Instanța nu a ținut cont nici de faptul că reclamanta nu era căsătorită cu M. I. la data condamnării și nici în perioada executării pedepsei de către acesta, căsătoria lor intervenind ulterior eliberării din închisoare, la data de 26 august 1965. Ca urmare, reclamanta nu a fost martora suferințelor soțului său din perioada detenției și nu a avut de suferit de pe urma condamnării acestuia. Pe de altă parte, reclamanta a formulat o acțiune întemeiată pe prevederile L. nr. 2. în nume propriu, solicitând acordarea de despăgubiri pentru condamnarea sa la 8 ani închisoare corecțională (din care a executat 4 ani și 4 luni) pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinei sociale (dosar nr. (...) de pe rolul T. C.). Însă, principală critică pe care o aduce hotărârii T. C. constă în aceea că instanța nu a luat însă în considerare măsurile reparatorii deja acordate prin D.-lege nr. 1., motiv pentru care există doar o vagă referire la acest lucru în considerentele sentinței. Prin L. nr. 2. s-a urmărit în principal ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic. L. permite acordarea de către instanța de judecată de despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, căreparația obținută prin efectul D. - lege nr. 118/ 1990 republicat și al OUG nr. 2. nu este suficientă. Art. 5 alin (1) lit. a) din L. nr. 2. menționează în mod expres faptul că la stabilirea despăgubirilor se va ține seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în temeiul D.-lege nr. 1.. Apreciază că instanța trebuia să țină cont de faptul că prejudicial moral suferit de soțul reclamantei prin condamnarea politică este, cel puțin în parte, acoperit prin drepturile recunoscute acestuia prin D.-L. nr. 11811990. Arată că despăgubirile acordate de instanță (110.000 euro) sunt exagerate, ținând cont de durata pedepsei executate de soțul reclamantei (5 ani și 3 luni) și, mai ales, de faptul că se acordă unei persoane care nu a fost ea însăși privată de libertate, nu a suportat regimul de detenție, nu reclamanta a suferit efectiv consecințele directe ale condamnării și nici nu a fost alături de cel condamnat în perioada executării pedepsei. În mod greșit instanța a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, deoarece MFP nu are culpă procesuală, acesta fiind obligat să stea în judecată în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparație. Așa cum se poate observa, art. 4 din L. nr. 2. impune reclamanților să se adreseze instanțelor de judecată pentru realizarea pretențiilor lor, iar alineatul (4) al aceluiași articol stabilește de drept calitatea procesuală pasivă a S.ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care astfel, este obligat să stea în judecată în calitate de pârât pentru opozabilitate și este obligat să suporte consecințele hotărârii de reparație, achitând despăgubirile acordate de instanță. S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are posibilitatea de a plăti despăgubirile solicitate de beneficiarii L. nr. 2. în lipsa unei hotărâri judecătorești deoarece chiar L. nr. 221/12009 impune, pe de o parte, achitarea despăgubirilor doar în baza unor hotărâri judecătorești (pronunțate obligatoriu în contradictoriu cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice) și, pe de altă parte, executarea acestor hotărâri de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale a finanțelor publice județene (art. 5 alin. 2 din L. nr. 221 12009 ). Reclamanta M. L. a solicitat admiterea apelului cu modificarea în parte a sentinței instanței de fond, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate. În motivare arată că instanța de fond nu arată exact considerentele care au determinat reducerea sumei solicitate cu titlu de despăgubiri morale. Astfel, se arată doar faptul că instanța apreciază suma de 110.000 EUR ca fiind o despăgubire justă, raportat și la faptul că defunctul soț a mai primit și alte despăgubiri în temeiul D.-lege nr. 1.. Reclamanta consideră că prin prevederea în art. 5 lit. a) din L. nr. 2. a faptului că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se vor avea în vedere măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1. legiuitorul nu a avut în vedere în mod expres și imperativ obligația instanțelor de a scădea în mod matematic suma despăgubirilor încasate în baza D. mai sus amintit din suma solicitată cu titlu de despăgubiri morale. Astfel, D.-lege nr. 118/1991 viza considerarea anilor de detenție sau de stabilire de domiciliu obligatoriu ca vechime în muncă, or L. nr. 2. are în vedere repararea prejudiciilor ca urmare a daunelor morale suferite de cei condamnați politic pe nedrept. În prezenta cauză practic instanța de fond a procedat la o compensare a celor două sume, cea acordată cu titlu de indemnizație pentru vechimea în muncă și cea solicitată cu titlu de daune morale. Compensația este modul de stingere a obligațiilor civile care constă în stingerea a două obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele. Compensația presupune existența a două raporturi juridice obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă. Mai solicită ca instanța de apel să aibă în vedere la soluționarea prezentului apel faptul că, chiar dacă s-ar lua în considerare și s-ar valida raționamentul care a stat probabil la baza hotărârii primei instanțe, nu s-ar ajunge la situația în care suma solicitată să fie diminuată atât de mult. Astfel, luând în considerare cele două Hotărâri emise pe numele defunctului M. I. în baza D.-lege nr. 1., respectiv hotărârea nr. 184/(...) și hotărârea nr. 916/(...), efectuând un calcul s-ar ajunge la următoarea situație: pentru perioada în care indemnizația s-a acordat în baza Hotărârii nr. 184/1990, respectiv pentru perioada de 4 ani și 11 luni, suma indemnizației acordate se ridică la 61.950 ROL. În ceea ce privește perioada ulterioară emiterii celei de-a doua hotărâri, respectiv H. nr. 9., adică pentru intervalul de 1 an și 7 luni până la decesul lui M. I. (24 martie 1997) s-a acordat indemnizație în cunatum total de 294.557 ROL. În total, la valoarea monedei din intervalul 1990-1997, defunctul M. I. a încasat o indemnizație totală în cuantum de 356.507 ROL. Având în vedere cele de mai sus, este nejustificată și neîntemeiată soluția instanței care a scăzut 40.000 EUR din suma totală solicitată de reclamantă. Analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, curtea reține considerentele ce urmează. Motivele de apel ale pârâtului și ale reclamantei privitor la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate dat fiind că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale. Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este d efinitivă și obligatori e . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acordprevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există. Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus, „își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice. C. mai reține că acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și mai apoi și de fondul cererii. Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale nu poate în apel să schimbe temeiul juridic al cererii pentru că ar schimba cauza acțiunii, iar art. 292 Cod procedură civilă prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță. Cum apelul are efect devolutiv rezultă că instanța de apel poate fi investită doar în limitele în care a fost investită prima instanță. În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta. În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale. Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr. 2., având acest scop. Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal. Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții îndreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii. În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanta are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanta are și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ. Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanta ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care i s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul L. nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanta avea în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C.. Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel. Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională. Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective. Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politiceîn perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin urmare, C. de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1.. Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată. Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare. Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale. Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanta nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării. Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care potsă întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești. În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Față de aceste considerente C. de A. reține că nu poate fi primit motivul de apel al pârâtului ce vizează cheltuielile de judecată dat fiind că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii S. este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției L. nr. 2. iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamanților ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel. Dat fiind că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, se cuvine ca statul să suporte măcar plata cheltuielilor de judecată. În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să admită ca fondat în parte apelul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 482 din 25 mai 2010 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va schimba în parte în sensul că va înlătura dispoziția privind obligarea pârâtului să plătească reclamantei M. L. despăgubiri pentru prejudiciul moral în sumă de 110.000 euro în echivalent în lei la data plății. Dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de defunctul M. I. și obligare a pârâtului să plătească reclamantei M. L. suma de 800 lei cheltuieli de judecată vor fi menținute. În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul reclamantei M. L. împotriva aceleiași sentințe. În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă va obliga pe apelantul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatei M. L. suma de 800 lei, cheltuieli de judecată în apel constând în onorariu avocat potrivit chitanței de la fila 7. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Admite în parte apelul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 482 din 25 mai 2010 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o schimbă în parte în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului să plătească reclamantei M. L. despăgubiri pentru prejudiciul moral în sumă de 110.000 euro în echivalent în lei la data plății. Menține dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de defunctul M. I. și obligare a pârâtului să plătească reclamantei M. L. suma de 800 lei cheltuieli de judecată. Respinge ca nefondat apelul reclamantei M. L. împotriva aceleiași sentințe. Obligă pe apelant să plătească intimatei M. L. suma de 800 lei, cheltuieli de judecată în apel. D. este definitivă și executorie. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Dată și pronunțată în ședința publică din 21 ianuarie 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER I.-D. C. M.-C. V. A. B. Redactat de I., dactilografiat de S. În 5 ex., la data de (...) Judecător fond - S. A.S., Tribunalul Cluj
| ← Decizia civilă nr. 4455/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1775/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
