Decizia civilă nr. 1531/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1531/R/2011
Ședința publică din 4 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției civile
M.-C. V. T.-A. N.
GREFIER:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. I., împotriva sentinței civile nr. 135 din 15 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privindu-l și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.
2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S. A.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reclamantul-recurent M. I., lipsă fiind reprezentantul pârâtului-intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care la întrebarea instanței, reclamantul-recurent arată că va susține singur recursul, întrucât nu l-a mai angajat pe domul avocat G. N. și depune la dosar chitanța prin care se atestă plata onorariului avocațial.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamantul-recurent solicită admiterea recursului așa cu a fost formulat în scris și în consecință, admiterea cererii introductive de instanță așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat și în consecință menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică. Arată că deși prima instanță a reținut caracterul politic al condamnării, în speță a operat prescripția dreptului la acțiune.
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A,
Prin sentința civilă nr. 135 din 15 februarie 2011 a T.ui C., s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri.
S-a luat act de renunțarea la judecarea acțiunii civile intentate de reclamantul M. I., împotriva pârâtului S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR
PUBLICE, pentru constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului prin sentința penală nr. 605/1954, pronunțată de T. M. T. O. în dosarul penal nr. 494/1954.
S-a respins acțiunea civilă intentată de reclamantul M. I. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice pentru obligare la despăgubiri în sumă de 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 605/1954 a T.ui M. T. O., reclamantul M. I. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare corecțională cu suspendarea executării, pentru delictul de răspândire de publicații interzise, prevăzut de art. 325 Cod penal.
Reclamantul a fost inițial reținut începând cu data de 11 iunie 1954, pentru o durată de 5 zile, iar la data de 16 decembrie 1954, a fost pus în libertate.
În temeiul D.ui-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 2025 din (...), pentru arestarea timp de 6 luni, reclamantului i s-a recunoscut o vechime în muncă de 9 luni, i s-a acordat o indemnizație lunară de 1.000 lei, și i s-a acordat scutire de la plata taxelor și a impozitelor, asistență medicală gratuită, medicamente gratuite, transport gratuit în mijloacele de transport în comun, etc.
Martorii Petricaș I. și Ceclan Ștefan, au declarat că urmare a condamnării, reclamantul a avut probleme de sănătate și și-a găsit cu greu un loc de muncă.
Condamnarea reclamantului în baza art. 325 Cod penal, constituie de drept condamnare cu caracter politic, nefiind necesar ca instanța să constate acest caracter; de altfel reclamantul a renunțat la acest capăt de cerere.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamant în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., tribunalul a reținut că aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1..
Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999
Cod civil, art. 504 și 506 din Codul de procedură penală precum și pe dispozițiile art. 3,5,6,7,8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Acțiunea reclamantului precizată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, este prescrisă ca acțiune patrimonială față de prevederile art. 1 și art. 3 din D. nr. 167/1958, în termen de 3 ani de la data de 21 decembrie 1989, când prin D. nr. 3. a fost desființat Departamentul Securității S.ui, dată de când reclamantul nu mai era împiedicat să introducă o acțiune în justiție împotriva S.ui R..
În baza art. 504 Cod procedură penală, acțiunea poate fi introdusă numai înăuntrul termenului de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) din același cod, deoarece L. nr. 2. a intrat în vigoare la data de (...), iar termenul de 18 luni s-a împlinit la data de (...), anterior formulării precizării de acțiune.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de R. prin L. nr. 3., pentru perioada anterioară Convenția neproducând efecte, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența C. Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii precizate.
În motivarea recursului, reclamantul a susținut că sentința atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Reclamantul a fost condamnat la 1 an închisoare corecțională, din cauza căreia a avut probleme cu angajarea în muncă.
După apariția D.ui-lege nr. 118/1990, reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de acest act normativ.
Potrivit art. 5 din același act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, poate solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, or reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri pentru daunele morale și materiale provocate prin condamnarea lui nedreaptă.
Întrucât condamnarea reclamantului se încadrează în prevederile legale, acțiunea este fondată.
C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în mod constant referitor la art. 5, paragraful 1, lit. a) din C. că dreptul la libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță, iar libertatea individuală se referă la necesitatea ca nicio persoană să nu fie privată de libertatea sa în mod arbitrar.
Reclamantul a fost expus unor măsuri nedrepte fără să aibă dreptul la un proces echitabil, iar regimul de executare a fost foarte crunt, având ca scop exterminarea așa-zișilor dușmani ai poporului.
Cuantumul de 10.000 euro solicitat ca daune, nu este în măsură să repare nedreptatea suferită și urmările pedepsei nedrepte, având dificultăți de reintegrare în societate.
Prima instanță a încălcat prevederile art. 20 și art. 21 din Constituția
R.iei, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., respectiv art. 1, art. 4, art. 16 din Constituție, art. 14 din C. și art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.
Raportat la declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., prima instanță trebuia să aplice direct prevederile C., deoarece la momentul edictării legii, statul a creat o speranță legitimă la dobândirea unei despăgubiri, a unui bun, iar prin respingerea acțiunii, s-a încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr.1, raportat la art. 14 din C.
În mod greșit a constatat prima instanță că s-a prescris dreptul la acțiune, care a început să curgă din momentul apariției Legii nr. 2..
Repunerea în dreptul de a solicita repararea daunelor provocate prin condamnarea abuzivă, s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 2., efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic fiind înlăturate prin art. 2 din această lege.
Recunoașterea dreptului la reparație și limitarea exercițiului acestui drept, constituie o disfuncție legislativă ce crează o imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat și îl face o instituție juridică iluzorie, un instrument de indemnizație fictiv.
Reclamantul a criticat sentința și în privința neacordării cheltuielilor de judecată la prima instanță, în sumă de 400 lei.
Examinând recursul, curtea reține următoarele:
Reclamantul M. (u) I. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare corecțională prin sentința penală nr. 605/1954 pronunțată de T. M. T. O., înbaza art. 325 lit. c), art. 304 și art. 463 din Codul justiției militare, pentru delictul de răspândire de publicații interzise.
Această condamnare are caracter politic de drept, conform art. 1 alin. (2) din L. nr. 2..
Despăgubirile ce puteau fi acordate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., au fost plafonate la limita maximă de 10.000 euro prin O. de urgență a G. nr. 6., ale cărei dispoziții cuprinse în art. I pct. 1 și art. II, au fost declarate neconstituționale prin decizia C. C. nr. 1..
Ulterior însă, prin decizia C. C. nr. 1., au fost declarate ca fiind neconstituționale și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2..
Prestația la care a solicitat reclamantul să fie obligat statul în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., a fost una rezultată dintr-o situație legală ce urma că aibă loc la finalul unei proceduri judiciare.
Așa fiind, reclamantul nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 2. un „bun"; în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., pe care trebuia să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care putea să o execute cel mai devreme după ce rămânea definitivă în apel.
Dar întrucât decizia C. C. nr. 1. a intervenit anterior soluționării apelului, caracterul ei erga omnes se impune și în prezenta cauză.
Este adevărat că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care R. este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Numai că reclamantul a fost condamnat politic în anul 1954, în timp ce R. a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului abia prin L. nr.
3.. Aceasta înseamnă că reglementarea europeană nu se poate aplica retroactiv, pentru perioada anterioară datei de 21 mai 1994.
Pentru pretențiile solicitate în baza art. 998-999 Cod civil, dreptul la acțiune al reclamantului s-a prescris în termen de 3 ani, conform art. 1 alin. (1) și art. 3 din D. nr. 167/1958, termenul începând să curgă din data de 31 decembrie 1989, când prin D. nr. 3. a fost desființat Departamentul Securității S.ui, dată de la care reclamantul nu a mai avut nicio piedică în exercitarea dreptului la acțiune.
Pentru daunele solicitate în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., art. 14 din C. și art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la C., L. nr. 2. nu a repus persoanele condamnate politic în termenul de exercitare a acțiunii, această lege stabilind un termen de 3 ani de la intrarea ei în vigoare, doar cu privire la acțiunile întemeiate pe prevederile acesteia.
Or prin decizia C. C. nr. 1., au fost declarate ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 221/2010.
Criticile reclamantului în privința neacordării de către prima instanță a cheltuielilor de judecată sunt întemeiate, deoarece acțiunea reclamantului a fost înregistrată la data de 31 august 2010, când dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. erau în vigoare, nu erau încă declarate neconstituționale, astfel că în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă, se va admite în parte recursul reclamantului împotriva sentinței tribunalului, care va fi modificată în parte, în sensul că va fi obligatpârâtul să îi plătească reclamantului cheltuieli de judecată la prima instanță, reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 400 lei.
PENRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantul M. I., împotriva sentinței civile nr. 135 din 15 februarie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
400 lei în favoarea reclamantului M. I.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 4 mai 2011.
Președinte Judecători
T. D. M.-C. V. T.-A. N.
Grefier
M. T.
Red.TD:(...) Dact.CC:(...)
- 3 ex.
| ← Decizia civilă nr. 260/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1847/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
