Decizia civilă nr. 1847/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR.1847 /R/2011
Ședința publică din 25 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
T.-A. N.
T. D. - președintele Secției civile
M.-C. V.
G.:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. N., împotriva sentinței civile nr. 397 din 24 februarie 2011, pronunțată de
Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. R. PRIN
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M. având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S. A.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 9 mai
2011, pârâtul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă. Se comunică un exemplar din întâmpinare reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Se constată de asemenea, că prin memoriul de recurs, reclamantul- recurent a solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa de la dezbateri.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat și în consecință menținerea ca temeinică
și legală a sentinței recurate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 397 din 24 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul M. N., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin Sentința penală nr. 469 din 22 februarie 1949 pronunțată de T. M. C. reclamantul M. N. a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului de instigare publică prevăzut și pedepsit de art. 327 alin. 1 și 3 Cod penal.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumeră care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie
1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D. - Lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fiesuficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a R.iei în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva R. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. a constantat că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, respectiv suma de 200.000 lei reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de
1000 lei amendă aplicată prin sentința penală, instanța a apreciat că aceste pretenții nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamantul și-a întemeiat în drept aceste pretenții pe dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2.. Conform acestui text de lege se pot acordadespăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada (...) - (...), sau a L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Din cele de mai sus a reieșit că, legea precizează că, daunele ce pot fi acordate vizează bunuri ce au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Ori pretențiile solicitate de reclamant și care vizează amenda penală achitată nu intră în categoria bunurilor enumerate în mod expres în textul de lege amintit.
În cursul procesului reclamantul a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
R. fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și
3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele D.ui nr.
31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, a reieșit că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, instanța a constatat că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea șipresupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția R.iei privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr. 883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul
2010. Termenul de prescripție a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și D. - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. A. că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. C., dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Instanța a reținut că deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din Constituția R.
Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din C. consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..
Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situațiearătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamant și anume mai multe Rezoluții CE și D. de la V. nu au putut fi luate în considerare. Conform dreptului comunitar izvoarele primare sunt Tratatele, protocoale, iar izvoarele secundare sunt: regulamentul, directiva și decizia. Obligatorii sunt toate cele arătate cu precizarea că, tratatele cu protocoalele aferente și regulamentele sunt obligatorii fără transpunerea lor în sistemul de drept național.
Pe cale de consecință, instanța a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
La cuvântul în fond reprezentanta reclamantului a formulat, oral, un nou petit, și anume constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, petit care de asemenea a fost respins, fiind formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 112, art. 132 Cod procedură civilă. A. nu împiedică dreptul de a se formula o nouă cerere într-un dosar separat, deși condamnarea suferită vizează o infracțiune care se regăsește printre cele enumerate de L. nr. 2. ca fiind condamnare de drept.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M. N.,solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare T. M.,pentrucercetarea cauzei pe fond, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat în esență că instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă și neîntemeiată și nu a analizat cauza prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 1 din L. nr. 2., D. Universală a D. O., C. E. a D. O., Tratatul de P. și jurisprudența CEDO.
Instanța de fond a soluționat cauza cu încălcare art. 4 pct. 3 din L. nr.
2., nefăcând demersuri pentru comunicarea dosarului de la C., încălcându- se dreptul la apărare al reclamantului prin respingerea cererii de amânare în vederea pregătirii apărării.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și raportat la prevederile art. 129 alin. 5 C.pr.civ., aceasta având obligația să lămurească cauza sub toate aspectele în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
În mod greșit s-a apreciat că sunt excluse prevederile art. 998-999 Cod civil și că s-a împlinit termenul de prescripție în anul 1993, neexistând o cauză de repunere în termenul de prescripție.
Potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. reclamantul a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, chiar în condițiile declarării neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2..
D. nr. 1. a C. C. nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acestora fiind eventual aplicabile cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă șiirevocabilă deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură.
Prin aplicarea deciziei C. C. se încalcă principiul neretroactivității, invocându-se în acest sens și jurisprudența CEDO.
S-a invocat, de asemenea, practica altor instanțe de judecată care este în sensul celor învederate de către reclamant, prin aplicarea deciziei C. C. cauzelor aflate pe rol încălcându-se și Protocolul nr. 12 la C. E. a D. O.
În mod greșit instanța de fond nu a luat în considerare precizarea de acțiune prin care s-a solicitat în mod expres constatarea caracterului politic al condamnării, această solicitare putând fi dedusă și din cererea de chemare în judecată inițiale, prin care s-a invocat caracterul politic al condamnării.
Au fost invocate și actele normative internaționale care reclamă un tratament egal victimelor justiției totalitare comuniste: R. nr. 1. și nr. 1. a A. P. a C. E., D. asupra Principiilor de B. ale Justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată de A. G. a ONU prin R. nr. (...), D. de la V., a A. P. a O. pentru Securitate și Cooperare în Europa din
2009, precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza
Dictaturii Comuniste din R., numită prin D. nr. 8. a P. R.
Cu privire la daunele materiale s-a învederat că suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal reprezintă un bun incorporabil care se încadrează la prevederile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2..
S-a mai arătat că prevederile legale internaționale la care R. a aderat și care au dus la apariția L. nr. 2. au creat o speranță legitimă la măsuri reparatorii în sensul C.i Europene a D. O.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 312 raportat la art. 304 pct. 8
și 9 și art. 3041 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată ( f. 14-17), intimatul a solicitat respingerearecursului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că în mod corect instanța de fond a reținut că prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. ca neconstituțional, prin decizia nr. 1., trimiterile la acest text de lege rămân fără obiect.
În mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune întemeiat pe art. 998-999 Cod civil s-a prescris raportat la prevederile art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 din D.-Lege nr. 167/1958.
În ceea ce privește dreptul de acces la un tribunal și respectarea principiului securității raporturilor juridice, analizate în lumina dispozițiilor art. 6 din C., C. a afirmat în mod constant că în principiu puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă introducând noi dispoziții normative cu efect retroactiv.
Analizând recursul declarat, curtea îl va respinge ca nefondat, pentruurmătoarele considerente:
Reclamantul a solicitat în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea cauzei pe fond, apreciind că cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Din considerentele sentinței recurate curtea reține că instanța a analizat fondul cauzei și a respins acțiunea ca nefondată și nu ca inadmisibilă, situație în care nu se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece instanța a analizat fondul cauzei.
În ceea ce privește solicitarea subsidiară de modificarea sentinței și admiterea acțiunii, curtea apreciază că nici acest motiv subsidiar de recurs nu este fondat.
Acțiunea promovată de către reclamant a fost redactată de către un avocat, care avea obligația să indice temeiul juridic al acțiunii. Dispozițiile de procedură permit părții să cumuleze mai multe cereri separate într-un singur dosar, însă fiecare capăt de cerere formulat poate avea un singur temei juridic și nu mai multe temeiuri juridice.
Ori, în cazul de față, reclamatul, inițial, și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 1, 4 și 5 din L. nr. 2., iar ulterior (f.64), reclamantul a arătat că își completează temeiul de drept al acțiunii, invocând dispozițiile art. 998-999 C. civil, R. nr. 1. a A. P. a C. E., R. nr. 1. a A. P. a C. E., privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, D. asupra principiilor de bază ale justiției privind victimelor infracțiunilor și abuzului de putere adoptată de A. G. a ONU prin rezoluția nr. 4., D. de la V., a A. P. a O. pentru Securitate și Cooperare în Europa din
2009, precum și jurisprudența C. Europene a D. O.
După cum rezultă din cele mai sus reținute, reprezentanta reclamantului a invocat ca temei legal al acțiunii în despăgubiri atât dispozițiile generale în materia răsputerii civile delictuale, cât și o serie de acte adoptate de instituții internaționale, fără să indice articolele care îndreptățesc reclamantul la despăgubiri morale.
Nu este fondată critica reclamantului potrivit căreia instanța nu a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate, întrucât tribunalul a arătat că nu pot fi acordate daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. pentru că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale. Apoi a fost analizată cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, art. 998-
999 C. civil, însă și raportat la dispozițiile art. 1 și 3 din D. nr. 167/1958, care reglementează prescripția în materia acțiunilor patrimoniale.
Termenul de prescripție pentru o acțiune care vizează angajarea răspunderii civile delictuale curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau a trebuit să cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea.
În mod corect tribunalul a considerat că a început să curgă termenul de prescripție după 1990, după instaurarea regimului democratic, respectiv (...), când a fost publicat D. - lege nr. 1., care a recunoscut posibilitatea persoanelor persecutate politic să solicite și să obțină despăgubiri pentru drepturile încălcate.
Apoi, instanța a analizat și celelalte temeiuri de drept, rezoluțiile curții europene, declarațiile de la V., motivând de ce aceste temeiuri de drept nu pot fi luate în considerare.
Este lipsită de interes critica reclamantului potrivit căreia completarea temeiului de drept a acțiunii depusă la termenul din (...) ( f. 71 dos. fond) nu a fost comunicată pârâtului. D. pârâtul ar fi apreciat că i-a fost lezat dreptul la apărare prin faptul că nu i s-a comunicat completarea temeiului de drept al acțiunii, ar fi avut posibilitatea să promoveze recurs împotriva sentinței, însă pârâtul nu a uzat de posibilitatea de a exercita calea de atac.
Reclamantul a criticat hotărârea, arătând că au fost încălcate și dispozițiile art. 4 pct. 3 din L. nr. 2., deoarece prin adresa emisă de C. s-a arătat că se impune a fi comunicate datele de identificare ale defunctului M. Iosif, pentru a se demara procedurile de verificare necesare soluționării cauzei, însă, instanța nu a mai comunicat datele solicitate.
Reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare era necesară pentru a putea acorda despăgubirile morale, însă în prezenta acțiune, dispozițiile legale care permiteau acordarea daunelor morale prevăzut de legea specială, 2., au fost declarate neconstituționale, iar acțiunea întemeiată pe răspundere civilă delictuală era prescrisă, prin urmare era inutilă administrarea probațiunii prev. de art. 4 alin. 3 din aceeași lege.
Nu este fondată critica potrivit căreia instanța nu a respectat dispozițiile art. 129 al. 5 C.Pr.Civ. a analizat fiecare cerere cu care a fost investită a răspuns tuturor argumentelor invocare de reclamant.
Este nefondată și critica potrivit căreia termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală, de drept comun, curge de la data adoptării L. nr. 2..
Termenul de 3 ani prev. de art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. se referă exclusiv la acțiunile care pot fi exercitate în temeiul acestei legi speciale, fără să existe o dispoziție care să repună în termen cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, prev. de art. 998-999 C. civil.
Reclamantul a invocat faptul că decizia nr. 1. pronunțată de C. C. nu era aplicabilă cauzelor aflate pe rol, ci eventual cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. Dispozițiile art. 31 din L. nr. 47/1992 stipulează faptul că decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege este definitivă și obligatorie, iar de la data publicării în Monitorul oficial, deciziile sunt opozabile erga omnes, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 C..
Așadar, la data publicării deciziei de neconstituționalitate, reclamanta nu avea o hotărâre irevocabilă, ci acțiunea se afla pe rolul tribunalului, nefiind pronunțată sentința. Întrucât dispozițiile legale în baza cărora reclamantul a promovat acțiunea au fost declarate neconstituționale, judecătorul era obligat să aplice dispozițiile deciziei de neconstituționalitate, potrivit normelor legale mai sus arătate.
Pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal producând consecințele expres prevăzute de art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 (decizia este definitivă și obligatorie), și de art. 31 alin. 3 din același act normativ
(încetarea efectelor juridice a dispoziției constatate ca fiind neconstituțională după 45 de zile de la publicarea deciziei dacă P.ul sau Guvernul, după caz, nu intervine pentru a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile C.).
Reiese că aplicarea deciziilor C. C. urmează regimul special reglementat prin art. 31 din L. nr. 47/1992, neputând fi asimilată cu aplicarea legii care, într-adevăr, este guvernată de principiul neretroactivității, cu excepțiile expres prevăzute.
Printr-o decizie anterioară - nr. 169/(...) - Curtea Constituțională, referitor la efectele deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, a reținut următoarele:
„D.ziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.
Dispozițiile art. 23 alin. (3) si (6) din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., republicată, își au reazemul constituțional in mai multe dispoziții constituționale, după cum urmează: a) Conform art. 145 alin. (2) fraza întâi, teza întâi, "D.ziile C. C. sunt obligatorii [...]". Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă că ele se aplică și deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din C.. b) Potrivit alin. (1), "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări", iar conform art. 51, "Respectarea C., a supremației sale și a legilor este obligatorie". În lumina acestor două texte constituționale trebuie observat că, în măsura în care deciziile C. C. nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a C. C. - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, sa se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare:
- egalității cetățenilor "în fața legii și a autorităților publice" [art. 16 alin. (1) din C.], fiindcă ar însemna: sub cel dintâi aspect, că o lege declarată neconstituțională prin decizia C. C. să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a C. C.), dar să se aplice față de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți în procesul în cadrul căruia a fost ridicata excepția de neconstituționalitate;
- asigurării "respectării C." si a "supremației" acesteia (art. 51 din legea fundamentala).
De altminteri, Curtea Constituțională a reținut că, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile C. C., pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstracție de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituționalitate a fost stabilita - in mod definitiv, pe căile si de către autoritatea prevăzută de C. - să se mai aplice încă.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor C.
C., pronunțate în baza art. 144 lit. c) din C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-si de drept efectele pentru viitor, si anume de la data publicării deciziei C. C. in Monitorul Oficial al R.iei, potrivit tezei a doua din fraza întâi a alin. (1) din C.. În urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a uneiordonanțe P.ul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar aceasta nu însemnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s- ar produce ori ar întârzia, decizia C. C. și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc in continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației C., potrivit din aceasta.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de P. ori o ordonanța emisă de G. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin C., de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor alin. (3) din C., potrivit cărora "R. este stat de drept [...]". Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, in lumina dispozițiilor art. 11 si 20 din C., răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a C. C. poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a C. Europene a D. O. împotriva S.ui R..";
D. prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei dispoziții nu poate fi asimilată legii și nici aplicarea acestora nu este similară: decizia C. C. este definitivă și obligatorie, aplicându-se de la data publicării tuturor litigiilor care au ca temei de drept dispoziția legală cu privire la care s-a constatat neconstituționalitatea, iar legea este obligatorie de la data intrării în vigoare, aplicându-se însă numai de la acest moment, neputând retroactiva.
Nu sunt fondate criticile reclamantului potrivit cărora prin sentința pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 1 din protocolul nr. 1 la C. E. a D. O.
La data intrării în vigoare a L. nr. 2. reclamanta nu avea un „bun"; sau „o speranță la bun"; în sensul jurisprudenței C. E. a D. O. generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. pe care să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărârea judecătorească pe care să o execute după momentul rămânerii ei definitive în apel.
Pe de altă parte, în considerentele deciziei nr. 1. Curtea Constituțională a analizat cererile reclamanților și din perspectiva speranței la bun, constatând că în cauzele înregistrate, reclamanții nu au dobândit o
„speranță la bun";, instanțele nemaiavând posibilitatea să mai analizeze din altă perspectivă această noțiune.
Reclamantul nu este discriminat în raport cu alte persoane în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la C., deoarece toți reclamanții aflați în situația lui beneficiază de același tratament juridic.
Faptul că la C. de A. O. au fost admise acțiuni de genul prezentei acțiuni, nu obligă instanța să procedeze identic, deoarece practica judiciarănu constituie izvor de drept, iar sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii revine Înaltei Curți de C. și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 126 al. 3 din C..
Actele normative internaționale invocate de reclamant stabilesc principii de condamnare internațională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, însă nu stabilesc modul în care aceste state vor repara prejudiciul creat propriilor cetățeni, ca urmare a abuzului de putere, urmând ca măsurile reparatorii să fie alese de fiecare stat.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate, curte constată că în mod corect instanța de fond a respins și cererea de a i se acorda suma de
200.000 lei pentru reactualizarea cu rata inflației a sumei de 1000 lei care reprezenta cheltuieli de judecată.
Teza potrivit căreia, suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli judiciare reprezintă bunuri incorporale care au ieșit din patrimoniul reclamantului în mod forțat pot fi incluse în categoria bunurilor confiscate, tinde să modifice noțiunea de bunuri confiscate prevăzută de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2.. În considerentele deciziei C. C. nr. 1557/2010 legiuitorul a apreciat că modificarea și completarea textelor de lege intră în competența legiuitorului și nu a instanței, care, nu poate pe bază de interpretare să modifice o noțiune expres prevăzută de un act normativ.
Având în vedere că nu se verifică criticile de nelegalitate invocate de reclamant, prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., în temeiul art. 312
Cod proc.civ., curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. N.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. N.,împotriva sentinței civile nr. 397 din 24 februarie 2011 a T. M., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. T. A. N. T. D. M. C. V. M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: G. P.
| ← Decizia civilă nr. 1531/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4455/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
