Decizia civilă nr. 63/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA Civilă, de M. și A. S., pentru Minori și Familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 63/R/2011
Ședința publică din 21 ianuarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTOR: M.-C. V. GREFIER : A. B.
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ reprezentat prin
PROCUROR : AURELIA S.
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamantul B. P. și de către pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D. G. a F. P. a J. C., împotriva sentinței civile nr. 814 din 5 octombrie 2010 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal se prezintă reclamantul apelant B. P. asistat de avocat
G. N., lipsă fiind reprezentantul pârâtului apelant S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice.
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de d-na procuror S. A.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
A.ul este declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 11 ianuarie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâtul apelant S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar precizări în completarea motivelor de apel depuse la dosarul cauzei ca urmare a schimbărilor legislative intervenite prin pronunțarea de către Curtea Constituțională a D. nr. 1. și 1., dar și ca întâmpinare la apelul formulat de către reclamantul apelant.
Reprezentantul reclamantului apelant depune la dosar împuternicirea avocațială și arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Reprezentantul P.ui arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța constată prezenta cauză în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra apelurilor.
Reprezentantul reclamantului apelant arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea apelului declarat de acesta, iar cu privire la apelul declarat de pârâtul apelant S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea acestuia ca nefundat. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentanta P.ui solicită respingerea apelului declarat de reclamantul B. P. și admiterea apelului declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a se dispune respingerea ca nefondată a acțiunii reclamantului.
C., reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 814 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul B. P. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat să îi achite reclamantului suma de 10.000 E. cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că prin D.nr. 15257/(...) a M.ui A. I. s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna R., raionul Fetești, regiunea Constanța pentru familia reclamantului, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, decizie emisă în conformitate cu H. C. de M. nr. 337 din 11 martie 1954, completată cu HCM nr. 237 din
12 februarie 1957.
Prin D. nr. 15 818/11 martie 1960 emisă de către M. A. I.reclamantului B. P. i s-a ridicat restricția domiciliară impusă prin D. nr.
15257/(...) a M.ui A. I..
Astfel cum rezultă și din probatoriul testimonial administrat, de fapt spațiul locativ unde efectiv și-a dus existența reclamantul pe perioada stabilirii domiciliului obligatoriu reprezenta în esență un adevărat lagăr, reclamantul locuind pe perioada iernii în locuințe neîncălzite, fără lumină, fără apă curentă, fiind doar o fântână în acel sataspect relevat de către martorul C. V.
Același martor prin depoziția de la fila 23 din dosar a relevat că pe perioada dislocării a suferit unele traume psihice întrucât era frecvent vizitat de organele de miliție și în fiecare duminică trebuia să se prezinte la postul de poliție întrucât venea comandantul securității căruia trebuia să i se răspundă la un set de întrebări.
În continuarea depoziției sale martorul a apreciat că reclamantului în mod evident i-a fost restrânsă libertatea de mișcare în acea perioadă, întrucât putea să se deplaseze doar în interiorul comunei, aspecte reiterate și de către martorul C. Ș.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din L. nr. 2. constituie măsurăadministrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative printre care și cele prevăzute la lit. b respectiv H. C. de M. nr. 2., H. C. de M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, H. C. de M. nr. 344 din 15 martie 1951, H. C. de M. nr. 3., H. C. de M. nr. 1.554 din 22 august 1952, H. C. de M. nr. 337 din 11 martie 1954, H. C. de M. nr. 237 din 12 februarie 1957, H. C. de M. nr. 282 din 5 martie 1958 și H. C. de M. nr. 1.108 din 2 august 1960, reclamantul fiind îndreptățit în conformitate cu prevederile art. 5 din același act normativ la repararea prejudiciului material și moral suferit.
Reglementând dreptul la reparație, dat fiind caracterul politic alcondamnării, prin dispozițiile L. nr. 2. nu a fost stabilit modul de determinare a cuantumului daunelor, drept urmare în soluționarea unor astfel de cereri, devin incidente dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, careprin dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza prejudiciul produs persoanei victimă a unei astfel de măsuri administrative.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții persoanei.
Or, tocmai prin aplicarea măsurii administrative reclamantului, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană și se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
Efectul imediat al măsurii dislocării, în sensul stabilirii domiciliuluiobligatoriu, îl reprezintă restrângerea libertății individului, afectarea iremediabilă a onoarei, demnității umane, astfel că acestuia i s-au vătămat de asemenea moralitatea, poziția socială, prestigiul profesional, drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege.
Este necesar totodată a se avea în vedere durata măsurii efectiv executate, suferințele fizice și psihice la care a fost supus reclamantulprecum și urmările acestei măsuri pur arbitrare produse ulterior încetării efectelor acesteia.
Luând în considerare toate aceste elemente, tribunalul a apreciat, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. 1 astfel cum au fost modificate prin dispozițiile OUG nr. 6. că suma de 10.000 euro, reprezintă uncuantum rezonabil al despăgubirilor, proporțional cu prejudiciul suferitde reclamant.
Așa fiind, raportat la considerentele expuse, tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 3 lit. b și 5 alin. 1, lit. a, pct. 1 din L. nr. 2. a admis în parte acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul S. R. prin
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și reclamantul B. P.
Pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitatadmiterea apelului.
În motivarea apelului critică sentința susținând că aceasta, se bazează în cea mai mare parte pe prezumții și probe administrate la dosarul cauzei care cântăresc puțin și care nu sunt în măsura sa ateste cu adevaratsuferința fizică și psihică a reclamantului pe parcursul stabilirii domiciliului obligatoriu. Intrucât, în speță, nu este vorba despre o condamnare și executare a pedepsei într-un loc de detentie (reclamantul, conform depozitiilor martorilor, putând să se miște în interiorul comunei O.) în aprecierea apelantului, reclamantul, putea să trăiască și să-și ducă viața de zi cu zi fără privare totală de libertate precum cei deținuți. In această situație, în mod greșit s-a stabilit despăgubirea la nivelul maxim prevăzut de OUG nr. 6., motivându-se că acesta ar fi cuantumul rezonabil al despăgubirilor, proporțional cu prejudiciul suferit de reclamant.
O alta critica pe care o aduce sentinței atacate consta în faptul că, instanța fondului, nu s-a preocupat să afle dacă reclamantul a beneficiat de despăgubiri în temeiul D.-L. nr. 1. și care este cuantumul acestora pentru a fi deduse din cuantumul despăgubirilor acordate deja.
Pe de altă parte, așa cum de altfel rezultă din expunerea de motive a proiectului L. nr. 2., prin aceasta s-a realizat mai multe obiective printre care:
ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea sau degradarea militară; reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic precum și, afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudicial moral suferit daca se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin efectul D. L. nr. 1., republicat, cu modificările și completările ulterioare și al Ordonanței de U. a G. nr. 2. nu este suficientă.
Rezultă în cele din urmă, că la pronunțarea hotărârii atacate cu prezentul apel, instanța de fond s-a întemeiat în cea mai mare parte pe prezumții reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 din Codul civil.
Potrivit textului menționat, "magistratul nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții, care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea".
Or, acest text de lege a fost ignorat, întrucât în realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu situația reclamantului sau reținut împrejurări care nu se afla într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.
Pe acest ultim aspect, instanța de fond, cu prea multă ușurință și probe care cântăresc puțin a stabilit în sarcina S.ui R. prin Ministerul Finanțelor
Publice cu titlu de despăgubiri suma de 10.000 E..
Rezultă că aceste argumente, care au justificat soluția instanței de fond cu referire la prezumții, nesocotesc de fapt accepțiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă (prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut - art. 1199 din Codul civil).
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin sentinta criticata.
Reclamantul B. P. a solicitat admiterea apelului, modificarea hotărârii și majorarea sumelor achitate cu titlu de daune morale, considerând suma de
10.000 E. ca fiind insuficientă pentru o reparație dreaptă a prejudiciului moral suferit.
În motivarea apelului a arătat că a locuit împreună cu familia în comuna P., jud. Alba. În anul 1958, tatăl subsemnatului a fost arestat și a executat o pedeapsă privativă de libertate de 3 ani. Tot în același an, mama și cei 5 copii, printre care și reclamantul au fost deportați în comuna O., județul Călărași, fosta regiune București, toată averea familiei fiind confiscată, reclamantul neputând continua studiile decât după ridicarea restricțiilor.
Potrivit prev. art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrativă cu caracter politic stabilirea de domiciliu obligatoriu.
Potrivit prev. art. 5 din același act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, respectiv despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
În ceea ce privește pe reclamanta acesta a suferit pe nedrept de la o vârstă fragedă, pentru vina că a fost fiul tatălui său, deci are calitatea de persoană îndreptățită pentru a solicita despăgubiri atât pentru daunele morale.
În mod constant, C. E.peană a Drepturilor Omului a statuat, referitor la prev. art. 5 paragraful 1 lit. a din Convenția E.peană, că dreptul la libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță iar libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, se referă la necesitatea ca nici o persoană să nu fie privată de libertatea sa în mod arbitrar.
Acordarea unor daune morale se justifică prin aceea că familia reclamantului a executat o condamnare pe nedrept, respectiv pentru o vină inexistentă, inventată de regimul politic de la acea vreme.
Având în vedere perioada mare de timp, regimul foarte crunt de executare al pedepsei, care avea ca scop declarat exterminarea așa zișilor dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare, consecințele negative avute în plan familial, social, precum și intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe, se justifică acordarea daunelor morale.
De altfel, C. E.peană a statuat constant că sub acest aspect, sunt întemeiate pretențiile de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unor condamnări nedrepte.
În ceea ce îl privește, a solicitat cu titlu de despăgubire pentru daune morale suma de câte 300 E. pentru fiecare zi de domiciliu forțat, respectiv în total, pentru cele 1952 zile de închisoare pe nedrept, suma totală de 585.600
E.. Consideră că acest cuantum va fi în măsură să repare nedreptatea suferită, sumă în măsură să repare și să îndrepte pagubele inestimabile aduse numelui, onoarei, reputației, imaginii, încrederii acordate de societate reclamantului.
Toată viața a suportat urmările acestei pedepse nedrepte, în sensul că la data arestării tatăl era în plină putere de muncă, era unul dintre fruntașii comunei în care locuia, familia reclamantului era una dintre cele mai respectate familii din comună, iar după arestare, tatăl acestuia a fost bolnav toată viața, averea a fost risipită și la întoarcere a trebuit să o ia de la început, de data aceasta cu handicapul etichetei de deportați.
Consideră că distrugerea unei familii, distrugerea sănătății proprii, pentru vina de a fi împotriva unui regim totalitar nu pot fi recompensate doar cu suma de 10.000 E., cu titlu de daune morale.
Analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, curtea reține considerentele ce urmează.
Motivele de apel privitor la cuantumul despăgubirilor, din ambele apeluri formulate în cauză, nu vor mai fi analizate dat fiind că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este d efinitivă și obligatori e . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus, „își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
C. mai reține că acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și mai apoi și de fondul cererii.
Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale nu poate în apel să schimbe temeiul juridic al cererii pentru că ar schimba cauza acțiunii, iar art. 292 Cod procedură civilă prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță. Cum apelul are efect devolutiv rezultă că instanța de apel poate fi investită doar în limitele în care a fost investită prima instanță.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. E.pene a Drepturilor Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E.peană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 1. și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanții au un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței
C. E.pene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții au și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanții ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul L. nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanții aveau în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, C. de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1..
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. E.peană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R.ia, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin
O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr. 329 din
18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să admită ca fondat apelul declarat de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 814 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va schimba în sensul că va respinge ca nefondată acțiunea reclamantului B. P.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul reclamantului B. P. formulat împotriva aceleiași sentințe.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite apelul declarat de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 814 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o schimbă în sensul că respinge ca nefondată acțiunea reclamantului B. P.
Respinge ca nefondat apelul reclamantului B. P. formulat împotriva aceleiași sentințe.
D. este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
I.-D. C. M.-C. V.
A. B.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 4 ex., la data de (...)
Judecător fond - D. A., Tribunalul Cluj
| ← Decizia civilă nr. 2020/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2907/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
