Decizia civilă nr. 718/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 718/R/2011
Ședința publică din 24 februarie 2011
I. constituită din: PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTORI : A. C.
: A. A. C. GREFIER : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamanta recurentă P. R.-C. SF. M. împotriva deciziei civile nr. 5. din (...) a Tribunalul Cluj, pronunțată în dosarul nr. (...) în contradictoriu cu intimații I. C. M., I. C. M., K. I. și K. M. F. F., având ca obiect evacuare.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentantul reclamantei recurente P. R.-C. Sf.M., avocat R. N., cu împuternicire avocațială la dosar, reprezentanta pârâților intimați, avocat M. O. D., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 8 februarie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâților intimați întâmpinare, un exemplar fiind comunicat.
Reprezentanta pârâților intimați depune la dosar o notificare adresată recurentei P. R.-C. Sf.M..
Nemaifiind alte excepții sau cereri, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului formulat, modificarea deciziei pronunțate în apel, în sensul respingerii ca neîntemeiat a apelului cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 7. pronunțată de J. C., cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii de constatare a dreptului de creanță.
Apreciază că recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului este lipsită de interes în ipoteza respingerii cererii de evacuare. I. de apel a procedat la greșita aplicare a legii, când a recunoscut în favoarea intimaților un drept de retenție asupra imobilului, deși nu a dispus evacuare acestora.
De altfel, invocarea și recunoașterea dreptului de creanță al intimaților, drept de creanță căruia instanța de apel i-a atașat și un drept de retenție nu sunt de natură a paraliza cererea de evacuare, în sensul de a o lipsi de fundament.
Admițând cererea reconvențională în sensul constatării existenței în favoarea intimaților a unui drept de creanță aferent investițiilor efectuate și a recunoașterii unui drept de retenție, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 109, ale art. 111 și art. 294 C. proc. civ. precum și principiul disponibilității.
În ce privește cheltuielile de judecată, arată că le va solicita pe cale separată.
Reprezentanta pârâților intimați solicită respingerea recursului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
Având în vedere că, de peste 5 ani, de când se soluționează acest proces, chiria este plătită la zi, iar investițiile sunt recunoscute și confirmate de expertize, dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligațiilor, constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun debitorului, aflat în detenția sa, până la plata datoriei legată de acel bun.
Prin urmare, față de această ostilitate și nerecunoaștere a obligației plății anticipate a dreptului de creanță, nu se putea dispune evacuarea, din moment ce exista un contract de închiriere pe durată nedeterminată, valid, și chiria este achitată la zi, integral, conform înțelegerii reciproce, de 70 E. lună.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 7034 din (...) a Judecătoriei C. -N., a fost admisă acțiunea civila formulata de reclamanta P. R. C. Sf. M. în contradictoriu cu parații I. C. M., I. C. M., K. I. și K. M. F. F. și respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocata de reclamanta și cererea reconvenționala formulata de parații, reclamanți reconvenționali, în contradictoriu cu reclamanta, parata reconvenționala; s-a dispus evacuarea paraților din imobilul situat în C.-N., str. Arany Janos nr. 15, ap. 6, jud. C.; au fost obligați pârâții la plata către reclamanta a sumei de 10,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, la data de (...), reclamanta a încheiat cu paratul I. C. M.l un contract de închiriere având ca obiect folosința apartamentului nr. 6 din imobilul situat în C.-N., str. Arany Janos nr. 15, compus din 4 camere și dependințe, pentru chiriaș și familia să, pe termen de 2 ani, începând cu data de (...) pana la data de (...), cu mențiunea expresa ca este exclusa tacita relocațiune. Chiria a fost convenita de părți la suma de 70 E., în echivalent lei.
La data de (...), reclamanta l-a înștiințat pe cocontractantul său asupra imposibilității prelungirii contractului de închiriere sus identificat, solicitându-i să îi predea două camere și să își exprime acordul pentru încheierea unui nou contract de închiriere pentru două camere și dependințe, cu folosință comună.
Primirea adresei de către parați și refuzul acestora asupra ofertei reclamantei sunt confirmate de semnătura aplicată pe adresa sus amintită și lipsa nejustificată la administrarea probei interogatoriului, potrivit art. 225
C. proc. civ.
Una dintre obligațiile principale ale locatarului este aceea de a restitui bunul la încetarea locațiunii, iar, în situația în care restituirea lucrului nu este realizată de buna voie, aceasta poate fi cerută de către locator printr-o acțiune în justiție.
Cum termenul locațiunii s-a împlinit și, prin convenția părților, este exclusă în mod expres tacita relocațiune, reglementată de art. 1437, 1438 C. civ., având în vedere și notificarea pârâților și refuzul lor expres decontinuare a închirierii în condițiile oferite de reclamantă, urmează ca pârâții, reclamanți reconvenționali, continuă să locuiască în imobilul în cauza fără nici un titlu care să le confere acest drept.
Potrivit dispozițiilor art. 1436 C.civ., locațiunea făcuta pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului fără să fie trebuința de o prealabila înștiințare.
Cu privire la cererea reconvențională, s-a retinut că lipsa consimțământului la încheierea actului juridic nu se sancționează cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă a acestuia, perspectiva din care cererea reconvenționala formulată de pârâți este neîntemeiată deoarece nulitatea absolută se constată pe când anularea se dispune.
Chiar trecând peste terminologia improprie din cererea reconvențională, cu probele administrate, nu se poate retine că pârâtul I. C. M. a fost lipsit de discernământ la încheierea contractului de închiriere cu reclamanta. De asemenea, chiar și în condițiile în care s-ar fi probat lipsa discernământului chiriașul semnatar al convenției de locațiune, acesta nu justifică nicio vătămare care i s-a produs prin încheierea contractului de închiriere, ori actele juridice încheiate de incapabil sunt anulabile doar în măsura în care nu i-au profitat, ceea ce nu se poate susține în cazul de față.
Este adevărat ca s-a încercat a se acredita ideea ca, anterior contractului de închiriere încheiat de părți la data de (...), acestea ar fi încheiat un contract de închiriere pe durata nedeterminată, context în care, dacă contractul din (...) ar fi fost anulat, ar fi însemnat ă raportul juridic dintre părți ar fi fost reglementat de normele legale ce privesc locațiunea fără termen, ceea ce ar fi presupus din partea reclamantei o acțiune în reziliere și doar subsecvent în evacuare, motiv pentru care, până la analiza celorlalte dovezi administrate în cauză, excepția lipsei de interes în ce privește primul capăt de cerere din acțiunea reconvențională apare ca neîntemeiata și prin urmare a fost respinsă ca atare.
Insa, apărarea pârâților, reclamanți reconvenționali, în sensul existentei unui contract de închiriere încheiat cu reclamanta pe durata nedeterminată nu se verifica cu probele administrate, ci chiar este infirmată de contractele de închiriere depuse la dosar de reclamantă, la filele 33 și urm.
Pentru toate aceste considerente, instanța a constatat că cererea de constatare a nulității absolute a contractului de închiriere nr. 189/(...) încheiat de părți este neîntemeiată și a fost fi respinsa.
Relativ la dreptul de retenție invocat de pârâții reclamanți reconvenționali instanța a retinut ca una din condițiile de recunoaștere a acestuia în favoarea chiriașului o constituie existenta unei creanțe certe, lichide și exigibile.
Or, potrivit dispozițiilor art. 379 C. proc. civ., creanța certa este aceea a cărei existență rezulta din însuși actul de creanța sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, care nu au fost produse de pârâții, reclamanți reconvenționali, drept care, în lipsa unei acțiuni în realizarea dreptului promovată cu succes de pârâții, reclamanți reconvenționali, creanța relevată nu poate fi opusă reclamantei printr-o cerere în constatarea dreptului de retenție.
Și este așa întrucât existenta creanței dă naștere dreptului de retenție
și nu dreptul de retenție determină caracterul cert, lichid și exigibil alcreanței, din care ultimele doua cerințe sunt, de asemenea, neîndeplinite în lipsa titlului constatator al creanței.
Prin decizia civilă nr. 560 din (...) a T.ului C. , a fost admis apeluldeclarat de pârâții I. C. M., I. C. M., K. I., K. M. împotriva sentinței civile nr.
7034 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Judecătoriei C.-N., care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta P. R.-C. Sf. M., privind evacuarea pârâților.
A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată și precizată și, în consecință, s-a constatat dreptul de creanță al pârâților cu privire la suma de 59.589,64 lei și s-a stabilit în favoarea acestora un drept de retenție asupra imobilului situat în C.-N., str. Arany Janos, nr. 16, până la achitarea integrală a creanței, au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii, iar intimata P. R.-C. Sf. M. a fost obligată să le plătească apelanților I. C. M., I.
C. M., K. I., K. M. suma de 9563 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prima instanță a fost învestită cu acțiune având ca obiect evacuarea pârâților, ca urmare a încetării dreptului lor locativ, prin expirarea duratei contractului.
A fost formulată o cerere reconvențională, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a unei convenții și recunoașterea unui drept de retenție.
Cererea reconvențională a fost precizată, prin care se solicită ca la pronunțarea hotărârii să se aibă în vedere suma determinată prin cele două expertize, respectiv recunoașterea dreptului de retenție în apartament, până la plata integrală a acestor sume.
Raportat la aceste pretenții ale celor două părți potrivnice, instanța era datoare să stabilească cadrul procesual și să dea o interpretare corectă a pretențiilor formulate, plecând de la prev art. 129 alin. 4 C. pr. civ.
Potrivit acestor dispoziții, judecătorul este în drept să ceară părților să prezinte explicații, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
I. avea obligația de a califica corect natura pretențiilor formulate, plecând de la interesul urmărit în promovarea cererii de chemare în judecată.
Așa cum s-a reținut și în doctrină, în situația soluționării unui astfel de litigiu, instanța este obligată să pună în discuția părților în mod expres, în exercitarea rolului său activ, toate aspectele legate de restituirea lucrurilor, pentru ca tot ceea ce ține de folosința imobilului, să fie soluționat.
Aceasta, în primul rând, pentru evitarea unui litigiu distinct.
În atare condiții, reținerea instanței de fond cu privire al dreptul de retenție, cum că acest drept nu poate fi recunoscut în condițiile în care nu s-a făcut dovada că pârâții chiriași nu ar deține o creanță și care, astfel, să dea nașterea la dreptul de creanță, nu poate fi primit, plecând de la cererile formulate și probele administrate.
În opinia instanței de apel, este fără dubiu că acesta a fost interesul solicitării în probațiune a efectuării a două expertize de evaluare și stabilire a conținutului dreptului de creanță, mai exact întinderea să, financiară, cele două expertize urmărind determinarea cuantumului creanței.
De aceea, apărarea intimatului că cererea de constatare a dreptului de creanță s-a făcut doar în apel, lucru inadmisibil plecând de la prevederileart. 294 C. pr. civ. nu poate fi primit. De altfel, ne aflăm în prezența unei veritabile cereri în realizare ce nu este întemeiată pe prev. art.111 C.pr.civ..
Ca urmare a acestei interpretări, apelanții au achitat taxa de timbru la valoare, atât pentru apel, dar și pentru fond, lucru ce denotă intenția urmărită de apelanți prin promovarea cererii de chemare în judecată.
Probele administrate, respectiv expertize tehnice și interogatorii, dovedesc caracterul cert, lichid și exigibil al creanței invocate în justificarea dreptului de retenție afirmat al apelanților.
Continuând, urmare aceste statuări, tribunalul a apreciat că acțiunea în evacuare a reclamantului este paralizată, în ciuda împrejurării că temeiul în baza căruia apelanții justifică ocuparea imobilului, respectiv contractul de închiriere și-a încetat efectele.
Apărările intimaților-apelanți legate de lipsa de discernământ și implicit, constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, pe lângă faptul că nu sunt dovedite, în mod corect fiind decăzut din probă apelantul
I. C., nu au putut fi primite.
În primul rând, lipsa de discernământ, ca și viciu al consimțământului, nu atrage sancțiunea nulității absolute ci eventual, în condițiile dovedirii, doar anularea convenției.
În al doilea rând, intimaților nici nu le-ar profita constatarea nulității acestei convenții, întrucât ar veni în întâmpinarea pretențiilor reclamanților care afirmă că această convenție nu mai poate produce efecte ca urmare a împlinirii termenului, or sancțiunile ce intervin în cazul anulării sunt guvernate de principiile repunerii în situația anterioară și a restituirii în întregime.
Plecând de la aceste considerente, soluția judecătoriei cu privire la legalitatea convenției a fost corect analizată.
Pentru considerentele arătate, ca urmare a admiterii apelului declarat, sentința civilă 7034 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) a Judecătoriei C.- N., a fost schimbată în parte, în sensul că s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta P. R.-C. Sf. M., privind evacuarea pârâților; s-a admis în parte cererea reconvențională formulată și precizată și, în consecință s-a constatat dreptul de creanță al pârâților cu privire la suma de
59.589,64 lei și a fost stabilit în favoarea acestora un drept de retenție asupra imobilului situat în C.-N., str. Arany Janos, nr. 16, până la achitarea integrală a creanței.
Apelanta a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată solicitând sume reprezentând onorariu de avocat, onorariu expert, taxe de timbrul.
Intimații au făcut cheltuieli de judecată, cu angajarea unui avocat, în cuantum de 7000 lei.
Obligarea unei părți la plata cheltuielilor de judecată, se circumscrie culpei sale procesuale. Este adevărat că una dintre părțile procesului, căreia i s-au respins pretențiile, este considerată în culpă procesuală, însă și dreptul de a cere cheltuieli de judecată, ca și orice alt drept, trebuie exercitat cu bună credință, astfel încât exercitarea acestuia să nu fie de natură a crea părții adverse un prejudiciu, susceptibil de a fi reparat pe cale a răspunderii civile delictuale.
De aceea, în fiecare caz în parte, este necesar a se evalua, raportat la toate elementele și circumstanțele speței, culpa procesuală a părții căzute în pretenție, prin prisma cererii de obligare la cheltuieli de judecată.
În fiecare caz în parte, trebuie verificat cât reprezintă un cuantum rezonabil și necesar pentru sancționarea culpei procesuale, pentru stabilirea sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu.
Este real că art. 274 al. 3 C. pr. c. conferă posibilitatea cenzurării onorariului de avocat, însă aceasta se poate face doar în condițiile arătate mai sus, prin raportare la culpa procesuală a unei din părți.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că un onorariu de
3000 lei, este suficient și rezonabil, pentru a sancționa culpa procesuală a reclamantului.
În temeiul art. 274 C. pr. civ., a obligat intimatul să le plătească apelanților suma de 9563 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, a formulat în termen legal recurs reclamanta
P. R.-catolică Sf. M. , solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului
pârâților și menținerii hotărârii primei instanțe.
În motivarea recursului său, reclamanta învederează că în mod greșit a fost respinsă acțiunea principală de evacuarea în considerarea recunoașterii unui drept de retenție, întrucât, astfel, instanța a lipsit obligația de restituire a imobilului de caracterul ei exigibil, or, fără exigibilitatea obligației de restituire, invocarea dreptului de retenție este lipsită de interes, subzistând, astfel, motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
I. de apel a acordat intimaților mai mult decât au cerut, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 6 Cod proc. civ., întrucât aceștia nu au solicitat recunoașterea unui drept de retenție în cazul respingerii cererii de evacuare, ci doar în subsidiar, în caz de admitere a acesteia.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7
Cod proc. civ., vorbind de o acțiune în evacuare paralizată ca urmare a constatării unui drept de creanță și a recunoașterii unui drept de retenție în beneficiul pârâților, întrucât dreptul de retenție paralizează exigibilitatea obligației de restituire, amânând executarea ei până la realizarea creanței.
I. de apel a admis cererea reconvențională, constatând un drept de creanță al pârâților și recunoscându-le un drept de retenție, cu încălcarea dispozițiilor art. 109, 111 și 294 Cod proc. civ., motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. (în realitate, pct. 5, fiind vorba de încălcarea unor norme de drept procesual și nu a unor norme de drept substanțial), întrucât, pe de o parte, pârâții nu au solicitat constatarea unui drept de creanță, ci constatarea unui drept de retenție până la plata investițiilor, fiind vorba de o cerere nouă în apel, în sensul art. 294 Cod proc.civ., iar, pe de altă parte, acțiunea în constatarea dreptului de creanță este inadmisibilă în condițiile în care pârâții au la dispoziție o acțiune în realizare, conform art. 111 Cod proc.civ.
Pârâții intimați, prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că pârâții au formulat apel tocmai pentru că primainstanță nu s-a pronunțat asupra unui lucru pe care l-au cerut, și anume, recunoașterea dreptului lor de retenție asupra apartamentului închiriat până la achitarea creanței, investițiile efectuate de pârâți fiind confirmate de expertizele dispuse în cauză și recunoscute de către reclamantă, pârâții formulând o notificare în cursul lunii decembrie 2010 pentru încasarea sumei stabilite de instanța de apel.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat
la dispozițiile art. 3 04 pct. 5, 6, 7 și 9 C od proc. civ., ce constituie temeiul
său în drept, curtea apreciază că acesta este fondat, din considerentele ce
urmează a fi expuse.
Astfel, în esență, instanța de recurs este chemată să analizeze cuprinsul cererii reconvenționale formulate de pârâți și, în funcție de aceasta, excepțiile invocate pe calea recursului.
În cauză, au fost exercitate două acțiuni, respectiv acțiunea principală, având ca obiect evacuarea, ca urmare a împlinirii termenului de locațiune, fără posibilitatea tacitei relocațiuni și cererea reconvențională a pârâților, având ca obiect constatarea nulității contractului de închiriere și recunoașterea unui drept de retenție până la plata integrală a investițiilor efectuate de aceștia în apartament, conform ultimei precizări de acțiune.
Instanțele de fond au statuat irevocabil cu privire la valabilitatea contractului de închiriere și ajungerea acestuia la termen, divergențe existând doar cu privire la capătul de cerere din cererea reconvențională referitor la recunoașterea unui drept de retenție, prima instanță reținând că pârâții nu au solicitat creanța pe calea unei acțiuni în realizarea dreptului, astfel că, în lipsa unei astfel de acțiuni, nu se poate recunoaște în favoarea lor un drept de retenție, în timp ce instanța de apel a apreciat că pârâții au formulat o veritabilă cerere în realizare a dreptului, constatând doar existența dreptului de creanță și stabilind în favoarea pârâților un drept de retenție.
În realitate, nici măcar din dispozitivul hotărârii pronunțate în apel, neatacat cu recurs de către pârâți, nu rezultă existența unei acțiuni în realizarea creanței, în dispozitiv constatându-se un drept de creanță și nu dispunându-se obligarea reclamantei la plata vreunei sume de bani.
I. de apel vorbește în considerente de o veritabilă acțiune în realizare, motiv pentru care respinge excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale, invocată de reclamantă în temeiul art. 111 Cod proc. civ., însă, nici în considerente, nici în dispozitiv nu pronunță o hotărâre de condamnare a reclamantei la plata vreunei sume de bani.
Se reține, în considerentele hotărârii din apel, că prima instanță nu
și-a exercitat rolul activ, în sensul art. 129 alin. 4 Cod proc. civ., nedepunând diligențe pentru a stabili voința reală a pârâților, însă, din practicaua sentinței obiect al apelului, rezultă că excepția inadmisibilității acțiunii în constatare în condițiile în care pârâții aveau la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului, în temeiul art. 111 Cod proc. civ., a fost pusă în discuția părților de către prima instanță.
Prin urmare, cererea reconvențională, chiar în versiunea favorabilă pârâților reținută de instanța de apel, cuprinde un capăt de cerere referitor la constatarea unui drept de creanță și stabilirea unui drept de retenție până la plata creanței.
Pârâții nu au atacat cu recurs această statuare a instanței, iar reclamantei nu i se poate înrăutăți situația în propria cale de atac, în sensul de a fi obligată la plata creanței.
Așadar, în condițiile în care pârâții aveau la dispoziție o acțiune în realizarea creanței, o acțiune în simpla constatare a acesteia este inadmisibilă, conform art. 111 Cod proc. civ., subzistând, astfel, motivul de recurs rezultând din dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod proc.civ.
În lipsa unei acțiuni în realizarea creanței, stabilirea unui drept de retenție este inadmisibilă, instanța de apel făcând o greșită aplicare a normelor de drept substanțial, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Codproc. civ. Aceasta, deoarece dreptul de retenție este un drept real accesoriu (o garanție imperfectă), or acesta nu poate fi constatat fără a se constatatadreptul principal, care este unul de creanță, iar, fiind unul de creanță, acesta poate fi realizat, astfel că simpla acțiune în constatare este inadmisibilă, din considerentele deja arătate.
Acțiunea în evacuare este admisibilă, indiferent de constituirea sau nu a unui drept de retenție în favoarea pârâților, dreptul de retenție afectând doar exigibilitatea obligației de predare a imobilului și nu însăși existența ei, astfel că, din toate punctele de vedere, acțiunea în evacuare a fost greșit respinsă, și sub acest aspect fiind greșit aplicate normele de drept substanțial.
În temeiul art. 312 alin. 1-3 Cod proc. civ., recursul reclamantei va fi admis, decizia pronunțată în apel urmând a fi modificată, în sensul respingerii apelului pârâților și menținerii sentinței primei instanțe.
Reclamanta recurentă, prin reprezentantul prezent în fața instanței, a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe calea unui proces separat.
PENTRU ACESTE M.IVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E :
Admite recursul declarat de reclamanta P. R.-C. SF. M. împotriva deciziei civile nr. 560 din (...) a T.ului C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de pârâții I. C. M., I. C. M., K. I. K. M. împotriva sentinței civile nr. 7034/(...) a Judecătoriei C. napoca, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Plecată în C.O., semnează
Judecător V. M., Președintele curții
Red. CAA dact. GC
3 ex/(...)
Jud. apel: D. Tatu, S.S. Bolchiș
| ← Decizia civilă nr. 45/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2447/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
