Decizia civilă nr. 84/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 84/A/2011
Ședința publică de la 4 februarie 2011
Instanța constituită din : PREȘEDINTE: I. D. C.
JUDECĂTOR : M. CAERMEN V. GREFIER : A. B.
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ reprezentat prin
PROCUROR : AURELIA SLABU
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelurile declarate de către pârâtul S. ROMAN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. S. și de către P. DE PE L. TRIBUNALUL SĂLAJ, împotriva sentinței civile nr. 3052 din 17 iunie 2010 a T.ui S., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta intimată P. D., având ca obiect despăgubiri L. nr. 2..
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2011, când a fost amânată pronunțarea hotărârii pentru data de 28 ianuarie 2011 și apoi pentru data de astăzi, încheieri ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3052 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul
Sălaj în dosarul nr. (...), a fost admisă în parte acțiunea reclamantei P. D. împotriva S. ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, astfel cum aceasta a fost precizată.
S-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate față de reclamantă în perioada 11 noiembrie 1985 - când s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantei și 26 decembrie 1989 - când reclamanta a fost reîncadrată pe postul anterior deținut.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 75.000 Euro, plătibilă în lei la cursul din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit și la 111.456 lei despăgubiri, reprezentând salariul neîncasat și la 800 lei cheltuieli parțiale de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că reclamanta, repartizată în anul 1980 ca profesor de limba engleză la o școală din Municipiul Z., a solicitat în anul 1984 plecarea definitivă din țară, în SUA, demers care a avut drept consecință desfacerea contractului său de muncă, sub motiv că prin solicitarea plecării definitive din țară nu-și poate îndeplini îndatoririle prevăzute de art. 142 din L. educației și învățământului nr.
28/1978, devenind necorespunzătoare pentru instruirea și educarea elevilor.
Ulterior, reclamanta nu a mai fost angajată, a susținut concursuri în vederea angajării însă a fost dinainte înștiințată că nu va fi admisă, s-a adresat
M. Î. în vederea reîncadrării, cererea sa fiind respinsă.
Sunt invocate apoi aspecte privind ingerința organelor de securitate în viața reclamantei și a familiei sale, documente emanând de la C. care confirmăaceastă ingerință menționându-se în final că abia la data de 29 decembrie
1989 reclamanta a primit o adresă de la I. Ș. S. prin care i se aduce la cunoștință că se anulase O. nr. 6416/1985, emis de M. E., prin care fusese eliberată din învățământ în vederea plecării definitive din țară și dispoziția nr.
143/1985 emisă de I. Ș. S.
Prin întâmpinare, pârâtul (care a invocat inițial lipsa calității procesuale pasive a D.G.F.P. S., această excepție rămânând însă fără obiect ca urmare a precizărilor ulterioare) solicită respingerea acțiunii.
Invocă pentru aceasta argumentul că reclamanta a solicitat personal încetarea raporturilor de muncă sub motiv că pleacă din țară, asumându-și astfel toate consecințele acestei solicitări.
Asupra cauzei civile de față, tribunalul a reținut următoarele:
După cum rezultă din carnetul de muncă al reclamantei P. D., aceasta a fost repartizată ca profesor titular la Ș. G. „. B. din Z. la data de 1 septembrie
1980, pentru ca la data de 11 noiembrie 1985 să se dispună desfacerea contractului său de muncă.
A fost încadrată ca profesor suplinitor la data de 1 septembrie 1989, titularizarea fiindu-i recunoscută la data de 26 decembrie 1989.
Ceea ce instanța este chemată a lămuri în cauza de față poartă asupra motivelor care au determinat desfacerea contractului de muncă al reclamantei, apoi asupra motivelor pentru care aceasta nu a fost încadrată în muncă în intervalul sus arătat și, în fine, relevarea circumstanțelor în care aceasta a fost reîncadrată pe postul anterior deținut, toate acestea urmând a fi apreciate prin raportare la prevederile L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
T. a reținut astfel că la data de 7 februarie 1984 reclamanta a solicitat plecarea definitivă din țară, în SUA. La rubrica „motivul plecării"; din cuprinsul formularului tip, d-na. P. D. a menționat „dorință personală"; (fila 7).
Cu maximă promptitudine, respectiv la data de 9 februarie 1984 organele securității județului S. solicită I. J. C. al M.I. - securitate - să dispună efectuarea de investigații complexe privind persoana reclamantei (fila 8).
Î.-un „. informativ"; întocmit de organele de securitate („serviciul 4";), se evocă persoana d-nei. P. D., se fac mențiuni privind intențiile sale de a pleca din țară, ofițerul de securitate menționând textual „Se așteaptă hotărârea inspectoratului școlar cu privire la măsurile ce trebuie luate în legătură cu P. D., dat fiind faptul că ea predă limba română iar inspectoarea P. E. a afirmat că nu poate educa elevii cu astfel de idei";.
Acest raport a fost întocmit la data de 18 februarie 1985 (filele 9, 10).
Ulterior, la data de 2 octombrie 1985 a avut loc Adunarea G. a personalului didactic de la Ș. G. S. B. Z., cu ordinea de zi „. biroului executiv privind cazul P.";.
Colegii reclamantei și-au exprimat dezacordul în legătură cu opțiunea sa de a părăsi România, adoptând în unanimitate hotărârea ca acesteia să i se desfacă contractul de muncă (proces-verbal, fila 12). Drept consecință, în baza acestei hotărâri conducerea școlii a notificat reclamantei că începând cu data de 2 octombrie 1985 aceasta „este considerată în perioada de preaviz";.
La dosarul cauzei au fost depuse rapoarte întocmite de un ofițer al securității, care consemnează informări ale unor „surse"; privind adunarea generală, hotărârea adoptată, precum și atitudinea fermă a reclamantei, care a declarat în ședință că nu poate fi dată afară din serviciu decât când va primi pașaportul, căci altfel i s-ar încălca un drept cetățenesc elementar, că salariul său și al soțului este insuficient și că cei doi nu sunt realizați profesional.
Cu dispoziția nr. 143/1985 I. Ș. al J. S. dispune desfacerea contractului de muncă al reclamantei, cu motivul explicit că prin „. plecării definitive din țară nu-și poate îndeplini îndatoririle prevăzute de art. 142 din L. educației și învățământului nr. 28/1978, devenind necorespunzătoare pentru instruirea și educarea elevilor";.
Până la reîncadrarea sa ca profesor titular, în data de 29 decembrie
1989, reclamanta a inițiat numeroase demersuri pentru a fi angajată, sens în care s-a prezentat la concursuri, a fost luată în evidența DPMOS (Oficiul forței de muncă), s-a adresat cu cereri de angajare M. E. și Î. al R., I. J. S., P. S. al C. P. al J.
Toate aceste demersuri au ajuns la cunoștința organelor de securitate, care s-au preocupat să încheie rapoarte și note privind încercările sale de angajare, precum și răspunsul autorităților.
Fără a evoca în detaliu conținutul acestor documente întocmite de securitate, tribunalul subliniază ca fiind evidentă activitatea de supraveghere a reclamantei, inclusiv prin utilizarea unor „surse";.
Spre exemplificare, raportul întocmit la data de 12 ianuarie 1986 consemnează întâlnirea lucrătorului de securitate cu primul secretar al Comitetului Municipal, care l-a informat pe ofițer în legătură cu faptul că reclamanta s-a prezentat la secretarul U. care „răspunde"; de învățământ, că a avut o atitudine „necorespunzătoare"; și că și-a exprimat dorința de a preda carnetul de membru U. deoarece nu mai dorește să aibă această apartenență.
Probele dosarului relevă nu numai că organele de securitate au supravegheat îndeaproape pe reclamantă ci și că s-au preocupat pentru ca împotriva acesteia să înceapă urmărirea penală.
Doi lucrători ai securității au întocmit la data de 28 noiembrie 1985 un proces-verbal privind „…constatarea de acte premergătoare";, întemeiat în drept pe prevederile art. 224 Cod procedură penală. Acest text legal recunoștea lucrătorilor operativi din cadrul M. de I. abilitarea de a strânge date necesare organelor de urmărire penală, în vederea începerii urmăririi penale.
Din probele prezentate de reclamantă rezultă și faptul că organele de securitate au fost informate de către sursa „M."; că în data de 7 august 1987 familia P. intenționa să viziteze ambasada SUA la B., în problema vizei, ofițerul menționând în nota întocmită la data de 6 august 1987 „Se vor întreprindemăsuri de prevenire a deplasării elementului la ambasada S. .
Soțul reclamantei a dat o „declarație"; a doua zi, în care menționează că intenționează a efectua o deplasare începând cu data de 7 august 1987, indicând traseul complet (Z. - Turda - Ciorogîrla și retur, fila 82).
Perioada în care reclamanta a fost împiedicată de autoritățile statului să muncească a luat sfârșit la data de 29 decembrie 1989, când I. Ș. al J. S. aduce la cunoștința sa că prin O. M. Î. nr. 8772 din data de 26 decembrie
1989, s-a anulat O. nr. 6416/1985, emis de ministrul educației și învățământului, prin care a fost eliberată din învățământ în vederea plecării definitive din țară și D. nr. 143/1985 emisă de I. școlar al J. S. Trei ani mai târziu, aceeași instituție recunoaște ca „. motivele care au dus la desfacerea contractului de muncă al d-nei. P., perioada respectivă constituind vechime în muncă.
Martorele B. Aurelia și Uțan Floare se referă în depozițiile lor la suferințele și umilințele pe care reclamanta și familia sa le-au suportat prin măsurile dispuse ca urmare a formulării unei cereri de emigrare, la faptul că gestul reclamantei a fost calificat drept trădare, la obstinația cu care aceasta a fost urmărită de securitate.
Martorele declară de asemenea că reclamanta a fost împiedicată să presteze o muncă ce să corespundă pregătirii sale, că a trăit în mari lipsuri materiale în perioada respectivă și că a avut un sentiment de inutilitate.
Supravegherea exercitată permanent de securitate i-a cauzat reclamantei frică și groază, trebuind să urmeze și un tratament psihiatric, mai menționează martorele.
Coroborând toate aceste probe, tribunalul constată că în speță este dovedit cu prisosință caracterul politic al măsurii de desfacere a contractului de muncă al reclamantei, ca și caracterul politic al măsurilor ulterioare, prin care autoritățile au refuzat reîncadrarea sa.
Fără nicio legătură cu activitatea profesională propriu-zisă, cu atitudinea
și conduita pe care normele legale și morale o impun unui profesor în raporturile cu elevii săi ori cu celelalte cadre didactice, fără să fi adus în vreun fel atingere normelor de conviețuire și de comportament universal acceptate, reclamantei - în afară de orice îndoială - i s-a interzis dreptul fundamental la muncă dintr-un motiv precis determinat și recunoscut ca atare: formularea unei adrese de plecare definitivă din țară.
Ingerințele securității în viața sa privată, în familia sa, preocuparea neobosită a ofițerilor de securitate de a culege date și informații nu numai despre faptele ci și despre gândurile sale sunt indisolubil legate de dorința reclamantei de a emigra, dorință calificată de regimul comunist drept atitudine ostilă și obligatoriu sancționabilă.
Impactul măsurilor politice luate împotriva reclamantei a fost, după cum relevă martorele, devastator.
Aceasta a trăit patru ani ai tinereții sale dominați de teamă, de umilință, de rușine și, nu mai puțin, de lipsuri materiale doar pentru că și-a asumat decizia de a solicita emigrarea, într-un regim în care dreptul la liberă circulație era cvasiinexistent.
Această asumare a creat reclamantei suferințe și prin raportare la faptul că întreaga sa familie - soțul și fetița - au fost afectați de măsurile luate împotriva sa. Soțul a fost el însuși supravegheat de securitate iar fetița a trebuit să suporte lipsuri materiale alături de întreaga familie, crescând într-un climat dominat de teamă și incertitudine; doar evenimentele din decembrie
1989, când regimul comunist a fost răsturnat, au pus capăt suferințelor reclamantei și familiei sale.
Apreciind astfel asupra probelor administrate în cauză, tribunalul a admis în parte acțiunea și în baza art. 4 pct. 2 din L. nr. 2. a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate față de reclamantă în perioada 11 noiembrie 1985 - când s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantei și 26 decembrie 1989 - când reclamanta a fost reîncadrată pe postul anterior deținut.
Pentru a stabili valoarea despăgubirilor la suma de 111.456 lei, instanța a avut în vedere salariul reclamantei la desfacerea contractului de muncă, calculat pentru întreaga perioadă în care s-a refuzat reîncadrarea sa.
În baza art. 998 cod civil și art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din L. nr. 2. a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 75.000 Euro, plătibilă în lei la cursul din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit și la 111.456 lei despăgubiri, reprezentând salariul neîncasat.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel D. G. a F. P. a J. S. prin care a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și respingerea acțiunii formulată de reclamantă.
În motivare se arată că prima instanță în mod nelegal a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al măsurilor administrativeluate față de reclamantă în perioada 11 noiembrie 1985 - când s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantei și 26 decembrie 1989 când reclamanta a fost reîncadrată pe postul anterior deținut, și a obligat S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 75.000 Euro, plătibilă în lei la cursul din ziua plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit și la 111.456 lei reprezentând salariul neîncasat.
Totodată se mai arată că în mod nelegal s-a dispus obligarea pârâtului S.
Român la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei.
În primul rând consideră că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea de despăgubiri în baza L. nr. 2..
Despăgubirile solicitate și acordate de instanța de fond nu au fost dovedite în nici un fel iar cuantumul lor de 75.000 Euro și 111.456 lei este exagerat de mare.
Nu consideră că desfacerea contractului de muncă al reclamantei poate fi calificată ca o măsură administrativă cu caracter politic în înțelesul art. 3 din L. nr. 2.. Se invocă în cauză dispozițiile din OG nr. 6. pentru modificarea și completarea L. nr. 2.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului S. Român reprezentat prin
Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 Euro, reprezentând daune morale și materiale suferite ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic care consideră că au fost luate împotriva sa în perioada noiembrie 1985 - decembrie 1989.
Totodată, în baza art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., a solicitat să se constate caracterul politic a măsurii de încetare a raporturilor de muncă dispusă prin
D. nr. 143 din 4 noiembrie 1985 emisă de I. Ș. al J. S.
Invocă dispozițiile art. 3 și art. 4 din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Ca atare reclamanta nu poate veni cu pretenții bănești întrucât aceasta a solicitat personal I. Ș. al J. S. încetarea raportului de muncă pe motiv că pleacă definitiv din țară asumându-și toate consecințele urmate cererii sale.
Nu consideră această situație ca fiind o măsură abuzivă exercitată de stat împotriva sa, așa cum face să se înțeleagă prin acțiunea formulată. Mai mult, actul normativ în vigoare nu prevede acordarea de despăgubiri bănești pentru acțiunile de genul celor invocate de reclamantă.
Apoi dacă nu a fost mulțumită de măsura încetării raporturilor de muncă dispuse prin D. nr. 143 din 4 noiembrie 1985 emisă de I. Ș. al J. S., în baza art. 134 alin. (1) din Codul muncii, în vigoare la data emiterii dispoziției, reclamanta putea formula contestație, însă din documentele depuse la dosarul cauzei (necomunicate instituției noastre), nu rezultă o astfel de împrejurare astfel că reclamanta a fost de acord ce desfacerea contractului de muncă.
Mai mult, acesta a motivat acțiunea prin faptul că a solicitat plecarea definitivă din țară în mod legal. Ori în aceste condiții era normal ca, potrivit art. 130 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, să i se dispună încetarea raporturilor de muncă, reținându-se expres în D. nr. 143 din 4 noiembrie 1985 că încetarea s-a dispus "întrucât prin solicitarea plecării definitive din țară, nu-și mai poate îndeplini îndatoririle prevăzute de art. 142 din L. educației și învățământului nr. 28/1978, devenind necorespunzătoare pentru instruirea și educarea elevilor". Faptul că reclamanta nu a obținut viză de plecare definitivă din țară nu are nici o relevantă, aceasta asumându-și la data luării deciziei toate consecințele ce au decurs urmare cererii sale.
În concluzie, din piesele aflate la dosar, rezultă fără echivoc faptul că măsura încetării raporturilor de muncă dispuse prin D. nr.143 din 4 noiembrie
1985 emisă de I. Ș. al J. S. nu poate fi calificată de către instanța de judecată nicidecum ca o măsură cu caracter politic în înțelesul art. 4 alin. (2.) din L. nr.
2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Modul de cuantificare al despăgubirilor nu a fost demonstrat prin nici o probă, fiind necesară determinarea obiectivă a acestora, ca atribut al instanței de judecată care, doar prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, poate stabili în ce mod măsurile dispuse în perioada de referință menționată în
L. nr. 2., au afectat fizic și psihic pe cel în cauză.
De asemenea, se impune a fi efectuată o cercetare amănunțită a cauzelor cu acest obiect în sensul că dispozițiile L. nr. 2. au fost modificate și completate prin OUG nr. 6., dispoziții care se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată.
Ori, reclamanta, așa cum a menționat mai sus, nu se află în nici una din situațiile prevăzute de L. nr. 2. pentru acordarea despăgubirilor, aceasta nu a făcut dovada prejudiciului suferit iar suma solicitată și acordată de instanța de fond este nejustificată.
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ aformulat apel solicitând admiterea apelului și desființarea în parte a hotărâriiatacate.
În motivare se arată că petenta P. D. a formulat o acțiune împotriva S.
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea caracterului politic a măsurii administrative de încetare a raporturilor de muncă, dispuse prin D. nr. 143/(...) a I. Ș. J. S. și obligarea S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500.000 euro daune morale și despăgubiri materiale, constând în salariul cuvenit pe perioada 1984-1989, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 din L. nr. 2..
Sentința civilă nr. (...) a T.ui S. este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: - în mod nelegal instanța a dispus admiterea acțiunii petentei P. D. și a obligat pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 75.000 euro daune morale în condițiile în care acestea nu pot depăși suma de 10.000 de euro, așa cum prevede O.U.G . nr. 6. de modificare și completare a L. nr. 2.. În situația petentului petentei P. D. consideră că nu se impune acordarea de daune morale în condițiile în care în momentul solicitării vizei de plecare definitive din țară a știut faptul că nu va mai putea lucra în învățământ și a acceptat acest lucru. Recunoașterea caracterului politic a măsurii administrative de încetare a raporturilor de muncă este o reparație morală suficientă, însoțită de acordarea de despăgubiri materiale constând în salariul pentru perioada noiembrie 1985-decembrie 1989 și recunoașterea acestei perioade ca vechime în muncă. Oricum, suma de 10.000 de euro este plafonul maxim pe care instanța îl poate acorda ca și daune morale și pentru cei care au suferit condamnări cu caracter politic și au executat ani grei de închisoare, măsuri care au provocat suferințe mult mai grave decât în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea reține considerentele ce urmează:
Potrivit art. 4 alin. 2 din L. nr. 2. „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."
Art. 3 alin. 1 dispune că „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect … "
Deci art. 4 alin. 2 din L. nr. 2. permite constatarea că și alte măsuri administrative decât cele de la art. 3 să fie considerate ca măsură administrativă cu caracter politic, cu condiția ca acestea să fi fost luate de organele fostei miliții sau securități, pentru că textul prevede doar că și alte măsuri iar nu și alte măsuri luate de orice organe, prin urmare condiția primă este ca acele măsuri să fi fost luate de organele fostei miliții sau securități iar condiția secundă e aceea ca acele măsuri să îndeplinească condițiile art. 1 alin.
3 la care face trimitere art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., anume măsurile să fi fost luate pentru fapte săvârșite în unul dintre scopurile prevăzute la 2 alin. (1) din
O. de urgență a G. nr. 2..
În cauză pot fi analizate ca fiind astfel de măsuri doar cele dispuse de fosta securitate și prin urmare nu îndeplinesc aceste condiții măsura desfacerii contractului de muncă luată de fostul I. Ș. S.
Ca o consecință nici solicitarea plății despăgubirilor constând în drepturile salariale nu poate fi acordată, mai ales că L. nr. 2. permite doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin luarea măsurilor administrative ori acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Celelalte măsuri reținute de instanța de fond ca fiind luate de fosta securitate, cu privire la reclamantă, se încadrează în noțiunea de „. măsuri administrative" prevăzută de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., astfel cum au fost definite mai sus.
Astfel, la data de 9 februarie 1984 organele securității județului S. solicită I. J. C. al M.I. - securitate - să dispună efectuarea de investigații complexe privind persoana reclamantei. Î.-un „. informativ"; întocmit de organele de securitate („serviciul 4";), se evocă persoana d-nei. P. D., se fac mențiuni privind intențiile sale de a pleca din țară, ofițerul de securitate menționând textual „Se așteaptă hotărârea inspectoratului școlar cu privire la măsurile ce trebuie luate în legătură cu P. D., dat fiind faptul că ea predă limba română iar inspectoarea P. E. a afirmat că nu poate educa elevii cu astfel de idei";.
Mai există rapoarte întocmite de un ofițer al securității, care consemnează informări ale unor „surse"; privind adunarea generală, hotărârea adoptată, precum și atitudinea fermă a reclamantei, care a declarat în ședință că nu poate fi dată afară din serviciu decât când va primi pașaportul, căci altfel i s-ar încălca un drept cetățenesc elementar, că salariul său și al soțului este insuficient și că cei doi nu sunt realizați profesional.
Toate aceste măsuri au fost luate față de reclamantă ca urmare a solicitarea acesteia de plecare definitivă din țară, o astfel de simplă solicitare fiind tratată de fostul regim ca o atitudine de opunere față de el și tratată ca atare, după cum rezultă din actele întocmite de fosta securitate.
Toate demersuri reclamantei de reîncadrare în muncă au ajuns la cunoștința organelor de securitate, care s-au preocupat să încheie rapoarte și note privind încercările sale de angajare, precum și răspunsul autorităților.
A mai rezultat în cauză nu numai că organele de securitate au supravegheat îndeaproape pe reclamantă ci și că s-au preocupat pentru ca împotriva acesteia să înceapă urmărirea penală. Doi lucrători ai securității au întocmit la data de 28 noiembrie 1985 un proces-verbal privind „…constatareade acte premergătoare";, întemeiat în drept pe prevederile art. 224 Cod procedură penală. Acest text legal recunoștea lucrătorilor operativi din cadrul M. de I. abilitarea de a strânge date necesare organelor de urmărire penală, în vederea începerii urmăririi penale.
Măsurile au fost luate și față de soțul reclamantei care a dat o
„declarație";, la solicitarea securității, în care menționează că intenționează a efectua o deplasare începând cu data de 7 august 1987, indicând traseul complet (Z. - Turda - Ciorogîrla și retur).
Martorele se referă la suferințele și umilințele pe care reclamanta și familia sa le-au suportat prin măsurile dispuse ca urmare a formulării unei cereri de emigrare, la faptul că gestul reclamantei a fost calificat drept trădare, la obstinația cu care aceasta a fost urmărită de securitate.
Prin urmare este evident că supravegherea exercitată permanent de securitate i-a cauzat reclamantei și familiei sale frică și groază.
Față de cele de mai sus doar o parte din motivele de apel formulate de D. G. a F. P. a J. S. și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ pot fi primite, cu privire la încadrarea măsurilor administrative, anume în sensul conturat mai sus, anume că nu se putea consta caracterul politic al desfacerii contractului de muncă al reclamantei.
C. reține apoi că dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 6. au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C.
Apoi, celelalte motive de apel privitor la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate dat fiind că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este d efinitivă și obligatori e . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii, acțiunii cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus, „își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a Drepturilor
Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertățilorfundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanta a un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței
C. Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanta are și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanta ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care i s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul L. nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanta ave în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însășisperanța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară
și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, C. de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată căreglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanta nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin
O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității șinediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Față de aceste considerente C. de A. reține că nu poate fi primit motivul de apel ce vizează cheltuielile de judecată dat fiind că, și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, S. este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției L. nr. 2. iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamanților ci doar S., care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.
Dat fiind că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, se cuvine ca statul să suporte măcar plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere că au fost declarate ca neconstituționale doar dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. iar nu și dispozițiile art. 3 și 4 din același act normativ rămâne ca dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative să fie menținute, cu delimitările făcute mai sus, dat fiind că sunt întrunite condițiile prevăzute de actul normativ pentru o parte din măsurile suferite de reclamantă.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să admită ca fondate în parte apelul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant de D. G. a F. P. S. și apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul Sălaj, împotriva sentinței civile nr. 3052 din (...) a T.ui S., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va schimba în parte în sensul că va înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 75.000 euro, respectiv 111.456 lei în favoarea reclamantei.
Restul dispozițiilor sentinței vor fi menținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite în parte apelurile declarate de pârâtul S. ROMÂN prin Ministerul
Finanțelor Publice, reprezentant de D. G. a F. P. S. cu sediul în Piața I. M. nr.15, jud. S. și P. de pe lângă Tribunalul Sălaj, împotriva sentinței civile nr.
3052 din (...) a T.ui S., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o schimbă în parte în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice la plata sumei de 75.000 euro, respectiv 111.456 lei în favoarea reclamantei.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
D. este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
I.-D. C. M. C. V.
A. B.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 4 ex., la data de (...)
Judecător fond - I. D. D., Tribunalul Sălaj
| ← Decizia civilă nr. 735/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4537/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
