Decizia civilă nr. 1407/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1407/R/2012
Ședința din data de 21 martie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. C. V.
JUDECĂTOR: A. T. N. JUDECĂTOR: I.-D. C.
GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții N. R. și T. V. împotriva sentinței civile nr. 2. din 14 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați S. R. - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. B.-N. ȘI C. N. PENTRU C. D. B., având ca obiect D. L. nr.2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror A. S.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantelor recurente, avocat M. M., din Baroul Bistrița Năsăud, cu delegația la dosar, lipsă fiind reprezentanții pârâților intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost motivat și comunicat pârâtului intimat S. R. - prin
Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. B.-N. și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 29 februarie 2012, prin serviciul de registratură al instanței, reclamantele recurente N. R. și T. V., prin avocat, au depus la dosar un exemplar al motivelor de recurs pentru a fi comunicate cu intimatul P. de pe lângă C. de A. C.
La data de 20 martie 2012, D. G. a F. P. B. N., în numele pârâtului
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a transmis prin fax la dosar întâmpinare, într-un singur exemplar, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamante, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 Cod procedură civilă.
Reprezentanta reclamantelor recurente arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, însă solicită a se dispune amânarea pronunțării cauzei pentru a avea posibilitatea să studieze întâmpinarea depusă la dosar de către D. G. a F. P. B. N., în numele pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că aceasta a fost depusă la dosar într-un singur exemplar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. invocă excepția tardivității recursului declarat de către reclamanți, având în vedere că hotărârea recurată a fost comunicată acestora la data de 21 decembrie 2011, conform dovezii de primire și procesului verbal de predare aflat la filele 218 și 219 din dosarul de fond, iar recursul a fost înregistrat la data de 14 februarie 2012, fiind depășit termenul legal prevăzut de lege.
C. pune în discuția reprezentantei reclamantelor-recurente, excepția tardivității recursului invocată de către reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Reprezentanta reclamantelor-recurente învederează instanței că la fila
171 din dosarul de fond, a fost depus un script din partea acestora prin care au indicatul noul domiciliu și au solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la acea adresă, însă hotărârea primei instanțe a fost comunicată tot la vechea adresă. Apoi, la data de 31 ianuarie 2012, s-a recomunicat hotărârea atacată la noul domiciliu al reclamantelor-recurente, conform dovezilor de primire și procesului verbal de predare aflate la filele 225 și 226 de la dosarul de fond. A. că recursul a fost declarat în termenul legal prevăzut de lege, motiv pentru care solicită respingerea excepției.
C., în urma verificărilor, constată că într-adevăr la fila 171 din dosarul de fond a fost depus un script din partea reclamantelor-recurente prin care acesteia au solicitat instanței comunicarea tuturor actelor de procedură la noul domiciliu însă hotărârea primei instanțe a fost comunicată tot la vechea adresă, însă ulterior, la data 03 februarie 2012, s-a procedat la recomunicarea hotărârii atacate la noul domiciliu al reclamantelor- recurente, conform dovezilor de primire și procesului verbal de predare aflate la filele 225 și 226 de la dosarul de fond.
La întrebarea instanței, dacă s-au respectat dispozițiile prev. art. 98
Cod procedură civilă, respectiv dacă i s-a adus la cunoștință pârâtului- intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B. N., prin scrisoare recomandată, care este noul domiciliu al reclamantelor- recurente, reprezentanta acestora arată că a comunicat doar instanței de fond acest lucru, prin scriptul depus la fila 171, fără a comunica prin scrisoare recomandată și pârâtului schimbarea domiciliului.
Reprezentantul P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că susține punctul de vedere cu privire la excepția tardivității declarării recursului, solicită admiterea acesteia și în consecință respingerea ca tardiv a recursului declarat de reclamante.
Reprezentantul reclamantelor-recurente solicită respingerea excepției, apreciind că recursul este declarat în termenul prevăzut de lege.
C. reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
După dezbaterea în fond a cauzei, dar înainte de epuizarea tuturor dosarelor de pe lista de ședință, reclamantele-recurente N. R. și T. V., prin avocat, au depus la dosar concluzii scrise.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2. din 14 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantele N. R. și T. V., împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și prin D. G. a F. P. B.-N., în contradictoriu și cu C. N. pentru C. D..
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantele sunt fiicele defunctului N. V., decedat la data de (...) condamnat prin sentința penală nr. 1585/(...) la 5 ani închisoare.
Prin H. nr. 26/(...) în favoarea antecesorului reclamantelor s-au recunoscut drepturile prevăzute de D.-lege nr. 1..
Infracțiunile de comiterea cărora a fost acuzat și apoi condamnat tatăl reclamantelor - de uneltire contra ordinii sociale și deținere ilegală de arme - pedepsite de art. 209 C. coroborat cu art. 157 C. și D. nr. 212/1948; art. 33 și art. 35 lit. a din L. nr. 190/1947, constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. 2 lit. a, c și d din L. nr. 2..
Fiind vorba de o condamnare pe care legea o instituie ca fiind cu caracter politic, un asemenea caracter nu mai trebuie constatat de instanța de judecată, el fiind stabilit ope legis.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit această cerere a fost respinsă deoarece prin deciziile nr. 1., nr. 1. și nr. 1., Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor privitoare la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit.
Prin decizia în interesul legii nr. 12/(...) s-a statuat în sensul că urmare a deciziilor C. Constituționale nr. 1. și nr. 1., dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-au încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării în Monitorul
Oficial a deciziilor instanței de contencios constituțional.
Pretențiile reclamantelor se întemeiază pe răspunderea statului pentru acțiunea organelor sale (pentru intervenția C. Constituționale prin deciziile de declarare a neconstituționalității), respectiv pentru inacțiunea sa (lipsa de intervenție în intervalul de 45 de zile de la declararea neconstituționalității), nefiind o acțiune prin care se solicită anularea sau refuzul aplicării unor acte normative cu valoare de lege pentru a se reține incidența în cauză a deciziilor de neconstituționalitate ale art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 (este vorba de dec. nr. 818 din 3 iulie 2008, dec. nr. 819 din 3 iulie 2008, dec. nr. 820 din 3 iulie 2008 și dec. nr. 821 din 3 iulie 2008).
Instanța este chemată așadar să stabilească dacă prin declararea ca neconstituțională a dispozițiilor L. nr. 221/1009 în partea privitoare la acordarea de daune morale și prin neintervenția statului în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziilor de neconstituționalitate, în scopul de a pune de acord textul neconstituțional cu dispozițiile Constituției, s-a produs o discriminare între persoanele care au acționat și au obținut hotărâri definitive în baza L. nr.2.,anterior deciziilor de neconstituționalitate și persoanele care ulterior constatării neconstituționalității nu mai pot acționa cu succes în baza L. nr. 2. pentru a obține repararea prejudiciului moral suferit.
Se impune a se stabili dacă ingerința statului, ce a constat tocmai în declararea ca neconstituțională a dispozițiilor legale ce reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit a fost una legitimă, necesară și proporțională, a avut sau nu o justificare rezonabilă și obiectivă, dacă persoanele care nu mai pot acționa în baza L. nr. 2. ulterior pronunțării deciziilor de neconstituționalitate, se pot prevala de existența unei speranțe legitime, dacă procedura de constatare a neconstituționalității a fost sau nu predictibilă, necesară într-o societate democratică.
În privința speranței legitime, tribunalul a reținut faptul că sunt aplicabile statuările C. Europene a D. O. din cuprinsul deciziei asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, în cadrul căreia instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținereacompensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În această hotărâre s-a apreciat că eventualele efecte negative pentru vreuna dintre părți, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art. 1 din P. nr. 1 la C. și în consecință nici a art. 14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
C. europeană a ajuns la concluzia că atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de „., el nu poate fi considerat ca valoare patrimonială și implicit ca speranță legitimă decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern (spre exemplu dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale - CEDO, H. în cauza Pressos Compania Naviera SA și alții împotriva Belgiei, 28 septembrie 2004).
Referitor la caracterul previzibil, necesar și proporțional al ingerinței, tribunalul a reținut faptul că ingerința a avut loc prin declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale, adică printr-o procedură de control a constituționalității legilor, legal reglementată.
De asemenea, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin decizia nr. 1., scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a C.ui Europei.
În privința dreptului la despăgubiri, C. europeană a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza
Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în
Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înaintede ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie
2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
În materia despăgubirilor pentru daunele suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă deși există doar o obligație morală în sarcina statului de a le acorda, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat anterior L. nr. 2., 2 acte normative având acest scop, și anume: D.- lege nr. 1., O. de urgență a G. nr. 2.. Ca atare, nu se poate susține că ingerința nu a fost previzibilă, necesară și proporțională.
Sub aspectul justificării obiective și rezonabile, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1., C. E. a D. O. a evidențiat că, pe baza art. 14 din C., o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (H. Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33; H. Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraf 72).
În același timp, C. E. a D. O. a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (Engel și alții împotriva Olandei, H. din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 30, paragraful 72 și Rasmussen împotriva Danemarcei, H. din 28 noiembrie 1984, seria A nr.
87, pag. 13, paragraful 34).
Referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, C. E. a D. O. a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (H. din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A, nr. 87, paragraful 40).
Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C. E. a
D. O. în P. nr. 12 la C., adoptat în anul 2000.
Art. 1 al acestui Protocol prevede că "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră.
Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C. Europene a D. O. în H. privind Cauza Thorne vs. United Kingdom, adoptată în 2009.
Ca atare, pornind de la statuările instanței europene, tribunalul a reținut că nu poate fi invocată cu succes de reclamante discriminarea urmare a adoptării deciziilor nr. 1., nr. 1. și nr. 1. ale C. Constituționale atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea de despăgubiri morale nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate.
Nefiind vorba de o obligație generală a statului de a repara daunele cauzate de precedecesori, ci de una cel mult morală, intervenția ulterioară a statului, justificată pe considerente de politică bugetară, menite să evite imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar, poate fi apreciată ca obiectivă și rezonabilă, proporțională cu situația care a determinat-o, necesară într-o societate democratică, mai ales în condițiile în care, anterior, statul a recunoscut drepturi în favoarea persoanelor condamnate pe motive politice, în temeiul obligației sale morale de a repara nedreptatea.
Este și considerentul pentru care instanța a respins ca neutil cauzei probatoriul testimonial solicitat pentru dovada suferințelor îndurate de antecesor și de urmașii săi.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele N. R. și T. V.solicitând instanței modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și constatarea caracterului politic al măsurii condamnării la 5 ani închisoare corecțională, dispusă prin sentința penală nr. 1585/1949 pronunțată de T. M. C., față de antecesorul reclamantelor, N. V. și acordarea daunelor morale în cuantum de 500.000 euro la cursul BNR la data plății efective pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului reclamantele au arătat că motivarea sentinței este străină de natura pricinii, întemeindu-și cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc.civ., invocând de asemenea și dispozițiile art. 3041Cod proc.civ., instanța de recurs putând examina cauza sub toate aspectele, întrucât sentința pronunțată nu poate fi atacată cu apel. Reclamantele au arătat că nu critică sentința sub aspectul respingerii cererii de constatarea caracterului politic al condamnării, întrucât caracterul politic al condamnării este stabilit ope legis. Nemulțumirile reclamantelor vizează respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, invocând dispozițiile art. 27 din OUG nr. 137/2000, faptul cauzator de prejudiciu fiind neluarea de către G. a măsurilor de modificare a L. nr. 2., în termenul legal pe care din proprie inițiativă și l-a asumat, aspect care nu a fost analizat prin prisma motivelor invocate de reclamante. După declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., C. de A. O. a pronunțat soluții de admitere a cererilor de despăgubire până la apariția D. nr. 1., pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest context reclamantele apreciază că se află într-o situație discriminatorie față de alte persoane fizice aflate în situații juridice similare, invocându-se cauza T. Țară Lungă vs. R.iei - 2008. În cauza C. vs. R.ia - 2003 C. E. prevede că „ imposibilitatea pentru tribunale de a examina legalitatea unor decizii ale autorității administrative ce poartă asupra unor drepturi cu caracter civil determinată de modificarea în cursul desfășurării procesului a legislației în domeniul competenței tribunalelor de a examina aceste cereri, aduce atingere însăși substanței dreptului la un tribunal";, reclamantele concluzionând că dreptul garantat de art. 6 din C. nu putea fi restrâns sau înlăturat printr-o decizie a Executivului. Reclamantele au arătat că statul nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în art. 11 din Constituție, deoarece nu a intervenit în termen de 45 de zile la adoptarea unei alte norme juridice în locul celei constatate ca fiind neconstituționale. Recurentele mai arată că în mod nelegal instanța de fond a admis probatoriul testimonial solicitat, motiv pentru care, acestea solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare T. B.-N. pentru administrarea acestor probe. Prin întâmpinare, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Acțiunea reclamantelor este lipsită de temei legal, întrucât a fost formulată și depusă la instanță ulterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., situație în care, reclamantele cunoșteau că o acțiune în depăgubiri morale, întemeiată pe dispozițiile legale mai sus arătate, nu mai putea fi admisă. Prin concluzii scrise, reclamantele au arătat că instanța de fond a apreciat utilă recomunicarea sentinței și s-a dispus din oficiu recomunicarea acesteia, astfel încât nu poate fi aplicată sancțiunea prevăzută de art. 98 Cod proc.civ. Reclamantele au apreciat că instanța de fond a luat în seamă domiciliul indicat la f. 171 și a recomunicat sentința la data de (...), astfel că recursul declarat este în termen și solicită respingerea excepției invocată de către instanță. Analizând sentința pronunțată prin prisma excepției tardivitățiirecursului, curtea reține următoarele: Reclamantele prin acțiunea civilă cu care au investit instanța în data de (...) și-au indicat domiciliul ca fiind B., str. C. nr. 2 A, sc. A, apartamentul 8. Acestora le-a fost comunicată sentința la adresa mai sus indicată, în data de (...) (după cum rezultă din dovezile de comunicare de la f. 218, 219). Într-adevăr, prin scriptul înregistrat la (...)(f.171), reclamantele N. R. și T. V. au solicitat comunicarea tuturor actelor procedurale la domiciliul din B. str. C. nr. 24. Potrivit dispozițiilor art.98 Cod proc.civ., schimbarea domiciliului unei părți în timpul judecării cauzei trebuie, sub sancțiunea neluării ei în seamă,să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată. În cazul de față, reclamantele și-au schimbat domiciliul în timpul procesului, însă nu au comunicat părții potrivnice prin scrisoare recomandată, iar această împrejurare rezultă din faptul că recipisa de predare nu a fost depusă la dosar odată cu petiția prin care se înștiințează instanța despre schimbarea domiciliului. Din textul de lege mai sus arătat, rezultă și sancțiunea neîndeplinirii acestor condiții, neluarea în seamă a noii adrese indicate de către reclamante. De altfel, după cum am arătat, sentința a și fost comunicată la domiciliul inițial indicat de reclamante, instanța de fond aplicând sancțiunea neluării în seamă a schimbării domiciliului. Este real că reclamantelor li s-a recomunicat sentința în data de (...) (f. 225, 226), însă pentru această recomunicare nu există rezoluția judecătorului prin care se dispune recomunicarea, motiv pentru care, data recomunicării sentinței nu va putea fi avută în vedere de instanța de control judiciar pentru calcularea termenului de declarare a recursului. C. va avea în vedere data de (...) pentru comunicarea sentinței, apreciind că dispozițiile art. 98 Cod proc.civ., au fost corect aplicate de către instanța de fond. După cum am arătat în cele mai sus reținute, sentința a fost comunicată reclamantelor în data de (...), iar recursul a fost declarat în data de (...), cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 Cod proc.civ. Având în vedere cele mai sus reținute, în temeiul art. 137 raportat la art. 301 Cod proc.civ., curtea va admite excepția tardivității și va respinge ca tardiv recursul reclamantelor. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E : Admite excepția tardivității. Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamantele N. R. și T. V. împotriva sentinței civile nr. 2. din 14 decembrie 2011 a T. B. N. pronunțată în dosar nr.(...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 21 martie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTOR M. C. V. A.-T. N. I. D. C. GREFIER A. B. Red. A.T.N. dact. GC 2 ex/(...) Jud.primă instanță: G.C.F.
| ← Decizia civilă nr. 3529/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 3313/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
