Decizia civilă nr. 1460/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2012)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. (...) Cod operator 8428

D. CIVILĂ NR. 1460/R/2012

Ședința publică din 23 martie 2012

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ

JUDECĂTORI: I.-D. C.

A.-A. P.

G. : A.-A. M.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul H. I., împotriva sentinței civile nr. 2256 din (...) a T.ui M., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. A J. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul declarat de reclamantul H. I. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..

S-a făcut referatul cauzei după care C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantului recurent și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S.

A., lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimat.

C. constată că prin memoriul de recurs (f. 2 din dosar), reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsa lui de la dezbateri și, totodată, constată că la f. 5 din dosar se găsește împuternicirea avocațială, care atestă împrejurarea că reclamantul recurent a împuternicit-o pe doamna avocat C.

C., din Baroul Maramureș, doar pentru redactarea recursului, nu și pentru reprezentarea recurentului în fața C. de A. C.

De asemenea, C. constată că la data de (...), a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, care a fost expediată prin poștă de către pârâtul intimat, prin care acesta solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în lipsă, în temeiul prevederilor art. 242 alin. 2 C.pr.civ.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

C., din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1

C.pr.civ. invocă și pune în discuție inadmisibilitatea schimbării parțiale a cauzei juridice a acțiunii în recurs, prin invocarea pentru prima dată în recurs a dispozițiilor art. 14 CEDO și a situației discriminatorii.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra recursului declarat de reclamant, cu mențiunea ca aceasta să se refere și la excepția inadmisibilității schimbării parțiale acauzei juridice a acțiunii pentru prima dată în recurs, invocată din oficiu de către instanță.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a acțiunii pentru prima dată în recurs, invocată din oficiu de către instanță și, de asemenea, solicită respingerea recursului, având în vedere că reclamantul recurent solicită despăgubiri morale pentru că antecesoarea sa a fost deportată în U. din (...) până la (...), însă această măsură administrativă nu are legătură cu lupta împotriva regimului comunist și dispozițiile L. nr. 2. nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

C. reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 2256/(...), pronunțată de T ribun alul M ar amu reșîn dosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul H. I., împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele:

„L. nr. 221/2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1949, în art. 3, arată ce înțelege această lege prin măsură administrativă cu caracter politic. Astfel, art. 3 stipulează:

„Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative: D. nr. 6/(...), D. nr. 60/(...), D. nr. 257/(...), D. nr. 258/(...), D. nr. 77/(...) și D. nr. 89/17 februarie 1958; H. C.ui de M. nr. 2., nr. 1.154/(...), nr. 344/(...), nr. 326/1951, nr. 1554/(...), nr. 337/(...), nr. 237/(...), nr. 282/(...), nr. 1.108/(...); Ordinul nr. 100/Cabinet din (...) al Direcțiunii Generale a Securității P.orului; Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952, Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale M.ui Afacerilor Interne; Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale M.ui Afacerilor Interne; Ordinul nr.

838/(...) al M.ui Securității S.ui.

Art. 4 din L. nr. 2. la alineatul al doilea arată că: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora";.

Din interpretarea acestor norme juridice, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din O. de urgență a G. nr. 2., respectiv: „. protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie

1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2..

Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, evidențiate mai sus, iar pe de altă parte s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.

În speță, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate rezultă că mama reclamantului, defuncta H. M., a fost deportată la muncă de reconstrucție în U., în regiunea Dombass, în perioada (...) - (...).

Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de L. nr. 2. ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.ui R..

Or, deportarea anumitor categorii de persoane de exemplu a etnicilor germani în U. la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S. S., ca stat de ocupație la acea vreme.

Forțele sovietice de ocupație și nu S. R. au procedat la acele deportări. Deportări în masă, după cel de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste aliate cu Germania, care, în urma T.ui de la I. au ajuns sub influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, se impuneau și despăgubiri de război, prin prestații.

După C. de A. semnată la M. de reprezentanții U., SUA, M. B., la data de 12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de C., care era structura abilitată să supravegheze îndeplinirea de către R. a prevederilor C. de A., au impus G. R. să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană care urmau a fi deportați în U., pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a U.

R., trecută rapid sub controlul deplin al trupelor sovietice de ocupație și lipsită de orice independență reală în regimul sufocant fixat de C. de A. din 12 septembrie 1944 nu mai putea avea nici un cuvânt de spus, chiar în chestiunile sale interne.

După semnarea armistițiului, Comisia Aliată (S.ă) de C. a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităților române și în temeiul privilegiilor conferite prin art. 8 și 18 din C. de A., organele sovietice au ordonat deportări: Ordinul 031/(...) al Comisiei Aliate (S.e) privind mobilizarea etnicilor germani pentru lucru; Ordinul A/192/(...) dat de generalul V., locțiitorul președintelui Comisiei Aliate (S.e) de C. din R..

Deși C. de A. din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la P., Y. și P. au confirmat sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.

În 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, ministrul de externe, C. V., a protestat împotriva acestor măsuri abuzive, care depășesc clauzele armistițiului.

Generalul Rădescu a protestat, de asemenea la 1(...) împotriva acestor deportări, reușind să salveze de la deportare 11924 persoane.

La data de (...), Regele M. a trimis un amplu memoriu președintelui

SUA, în care descria sumbra situație a R. sub ocupația sovietică.

Deportările în U. în urma C. de A. din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. 2 din L. nr. 2..

În speță, deportarea nu a fost dispusă de S. R., ci de forțele sovietice de ocupație și nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945, ci s-a înscris în deportările - despăgubiri de război pretinse de sovietici după C. de A. din 1944.

Prin urmare, în speță nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic in sensul L. nr. 2..

Se impune a se reține și următoarele aspecte în ceea ce privește măsurile administrative la care se referă L. nr. 2.: În formularea sa inițială, textul în discuție are următorul conținut:

„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul D.ui- lege nr. 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Astfel, după cum se observă, în ipoteza de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 sunt enumerate 3 categorii de beneficiari, și anume: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; orice persoană care a făcut obiectul unor măsuriadministrative cu caracter politic; soțul sau descendenții până la gradul al II-lea al persoanei care a suferit o condamnare politică sau a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, după decesul acesteia. Ulterior, sunt enumerate la lit. a), b) și c) 3 categorii de drepturi de care pot beneficia persoanele respective. În mod logic, după cum este redactată formal norma juridică, ar trebui ca fiecare dintre cele 3 categorii de beneficiari indicați să beneficieze de oricare dintre drepturile prevăzute la lit. a), b) și c). Însă, cercetând conținutul drepturilor enumerate la lit. a), b) și c) se constată că interpretarea pe baza logicii formale este exclusă, din cauza condițiilor și conținutului celor 3 drepturi. Astfel, se observă că la lit. a) legiuitorul a înțeles să limiteze cazurile în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care acest prejudiciu a fost suferit „prin condamnare";.

În tot cuprinsul legii, legiuitorul a făcut o demarcație clară între persoanele condamnate politic și persoanele care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic, iar termenii folosiți au un înțeles bine stabilit.

Demarcația este făcută chiar și în cadrul alin. 1) al art. 5. Astfel, dacă la lit. a) legiuitorul vorbește despre despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit „prin condamnare";, la lit. b) vorbește despre despăgubiri

„reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative";.

Practic, partea introductivă a art. 5 are un caracter general, iar prin modul de formulare a celor 3 categorii de drepturi la lit. a), b) și c) se circumstanțiază si restrânge sau, mai bine zis, se individualizează categoria de persoane care pot beneficia de fiecare dintre drepturi.

În acest sens: de dreptul prevăzut la lit. a) poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic; de dreptul prevăzut la lit. b) poate beneficia atât cel care a suferit o condamnare cu caracter politic, cât și cel care a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic; iar de dreptul prevăzut la lit. c) în mod cu totul evident poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic.

Prin urmare, în condițiile în care acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune, în mod logic, existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, este exclusă acordarea de despăgubiri, în baza art. 5 din L. nr. 2., persoanelor care nu au suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri de condamnare.

În actuala sa formă, art. 5 dispune ca ";. persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2. 5.000 de euro pentru soțul/. și descendenții de gradul I;

3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.";.

Se observă că inserarea la pct. 1 al art. 5 a sintagmei ";sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic"; vine aparent în contradicție cu conținutul dispoziției de la lit. a), deși atât pct. 1, cât șicelelalte două puncte, ar trebui să se circumscrie limitelor de la lit. a) pe care le detaliază în concret.

Textul de lege menționat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 si 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin masuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul dă dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima acestora. Altfel spus, daca reclamantul nu este persoana care a făcut obiectul măsurii administrative (ci este soțul/., descendentul de gradul I ori descendentul de gradul al II-lea) și prin ipoteză nu se pune problema condamnării, instanțele nu pot să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pseudo interpretările de genul ";. ar fi trebuit să recunoască dreptul rudelor apropiate la … "; sau de genul ";. eroare legiuitorul a prevăzut expres, doar la punctul 1, posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic"; nu pot fi acceptate deoarece au ca rezultat substituirea voinței legiuitorului cu voința judecătorului. Practicianul dreptului trebuie să respecte limitele interpretării logico-juridice deoarece aplică, iar nu creează legea. Nu se poate interpreta un text de lege în sensul în care acesta nu produce nici un efect și nici în sensul în care ar produce efecte contrare înțelesului clar și lămurit al acestuia.

Corecta interpretare a textului art. 5 iese în evidentă dacă se realizează o lectură independentă a textului de la lit. a) pct. 1, a textului de la lit. a) pct. 2 și a textului de la lit. a) pct. 3. Acest procedeu permite o corectă înțelegere a voinței legiuitorului, deoarece evită capcana subordonării logice a conținutului punctelor 2 si 3, conținutului punctului

1. Atât pct. 2 cât și pct. 3 trebuie înțelese prin raportare la teza din litera a pe care o detaliază în cazuri particulare. În această grilă de lectura lit. a) pct.

2 din art. 5 are următorul conținut: ";acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5.000 de euro, pentru soțul/. și descendenții de gradul I";. La fel lit. a) pct. 3 din același articol are următorul conținut: ";acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 2.500 de euro, pentru descendenții de gradul al II-lea";.

În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

C. a apreciat că textul legal care trebuie supus examinării este art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., având următorul cuprins:

";(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]";.

În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate - S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C. - a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării C. textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, C. a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin D. nr. (...).

C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.

C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În R., respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.

24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.- lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.

În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția R., dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale adispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.

Prin D. nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul O.. D. este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește invocarea drept temei juridic al acțiunii civile, alături de dispozițiile L. nr. 2. și art. 998 cod civil, sunt de reținut următoarele considerente:

În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C., pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta autorului prejudiciului.

În speță au fost analizate în cele ce preced elementele ce conturează starea de fapt invocată de reclamant.

Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de L. nr. 2. ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.ui R..

Or, deportarea anumitor categorii de persoane, respectiv a etnicilor germani în U. la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S. S., ca stat de ocupație la acea vreme.

Forțele sovietice de ocupație și nu S. R. au procedat la acele deportări.

Deportările în U. în urma C. de A. din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. 2 din L. nr. 2..

Prin urmare, în speță nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există nome juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.

Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.

Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.

În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.

Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.

Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.

De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.

D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.

Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea prejudiciului specialia generolibus derogant.

Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă alegsă acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.

În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie

2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.

2., având acest scop.

Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.

Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.

În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului.

Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.

Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.

Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.

Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..

Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H.din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației C.", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R., respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată.

Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.

Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie

2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.

Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.

Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul O. al R., Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Este de reținut și problema prescriptibilității acțiunii în repararea daunelor morale.

Cât privește acțiunea în reparație morală (nepatrimonială) ea este, ca

și drepturile personale nepatrimoniale încălcate, imprescriptibilă extinctiv.

Dimpotrivă, acțiunea în reparație patrimonială a daunelor morale cade sub acțiunea prescripției extinderii, fiind deci prescriptibilă. Dreptul la repararea patrimonială este în fond o creanță și, ca orice creanță, dreptul la acțiunea în realizarea ei este, în principiu, prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (art. 1 alin. 1 din D. nr. 1.).

În speță, termenul de prescripție de drept comun, care este de 3 ani, conform art. 3 din D. nr. 1. privitor la prescripția extinctivă pentru acțiunea de drept comun în reparație patrimonială a daunelor morale a început să curgă odată cu intrarea în vigoare a D.ui Lege 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri.

L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a) din L. nr. 2..

Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.

Raportat la considerentele de mai sus expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant.

Împ o tr iv a aces te i sen tințe a decl ar at recur s, în ter men leg al, re cl aman tul

H. I., solicitând, în temeiul art. 312, art. 304 pct. 9 și art. 304^{1C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat luată față de antecesoarea reclamantului, defuncta H. M.; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 Euro sau echivalentul în lei reprezentând despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., raportat la dispozițiile art. 998 C.; cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial la fond.}

În motivarea recursului recurentul a reprodus dispozitivul hotărârii primei instanței, arătând că, în fapt, prin sentința civilă recurată, Tribunalul

Maramureș a respins cererea formulata de către reclamant în sensul constatării caracterului politic a măsurii administrative de prizonierat luata fata de antecesoarea mea si a obliga paratul la plata de despăgubiri morale in temeiul L. 2..

Sentința atacată apare, în opinia recurentului, ca fiind netemeinica si nelegala, din următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat, antecesoarea sa, defuncta H. M., a fost deținuta ca prizonier în U. din anul 1945 până în anul 1947, reclamantul fiindmoștenitorul acesteia în calitate de fiu, aspect dovedit cu actele depuse la dosarul cauzei. Solicitarea privind acordarea de despăgubiri este justificată prin prisma cerințelor legale prevăzute de L. 2., privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...) - (...).

Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din

L. nr. 2., iar prin art. 4 alin. 2, legea arata ca pot fi asimilate si alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres, cu condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanța de judecata.

Este adevărat că această măsură luată împotriva mamei reclamantului, prizonieratul, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative si ca, analizata prin prisma dispozițiilor art.3 din L. nr. 2., nu a fost dispusa în baza vreuneia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol, și deci nu are un caracter politic de drept.

Analizata prin prisma art. 4 alin. 2 din L. nr. 2. care face trimitere la art. 1 alin. 3 din L. nr. 2. si implicit la art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 2., respectiv D.-lege nr. 1., deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste legi

și de care depinde caracterul politic al măsurii.

Astfel, potrivit art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu.

De altfel, deportarea etnicilor germani si maghiari pe teritoriul fostei

U., lansata de forțele sovietice de ocupație la 0(...), în baza Ordinului de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de munca, nr. 1761/(...), constituie o măsura administrativa abuzivă, recunoscuta de legiuitor si prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. 2 lit. a din D.-lege nr. 1..

Chiar daca măsura administrativa a fost luata de S. R., R. la acea data era aliata R. împotriva Germaniei, situație în care S. R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viata, integritate, integritate corporala si siguranța personala. Culpa S.ui R. rezulta si din împrejurarea ca nu exista nicio dovada ca după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea masurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Chiar dacă instanța ar considera ca reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art.5 alin. 1 din L. nr. 2., dispoziție declarata neconstituționala, acesta consideră că este îndreptățit la a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun.

Dacă s-ar considera altfel, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine dispozițiilor art. 14 din CEDO.

Prin neacordarea despăgubirilor s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Cert este ca, prin măsura luată împotriva mamei reclamantului, acesteia i-a fost încălcat dreptul la libertate, dreptul la munca, fiind obligată sa trăiască in condiții materiale precare, inumane, producându-i-se astfel suferințe pe toate planurile, social, moral, profesional, fiindu-i lezata demnitatea si onoarea.

De toate aceste suferințe a avut parte si reclamantul, ca fiu al defunctei H. M..

Recurentul menționează faptul ca nici mama și nici familia sa nu au obținut nicio reparare a prejudiciului suferit

Pr in în tâmp in are a f or mul ată, p âr âtul in timat S. R. pr in M in is terul

F in anțelor Publ ice, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentințeirecurate ca temeinică și legală, cu motivarea că situația de prizonierat în U. nu se încadrează în textul L. nr. 2..

Recursul este nefondat.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care s-a invocat, pentru prima dată în recurs, un temei juridic nou al acțiunii, respectiv, tratamentul discriminatoriu și dispozițiile art. 14 din C. Europeană a Drepturilor Omului, C. a invocat din oficiu, la termenul de judecată din data de 23 martie 2012, excepția inadmisibilității acestora, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ.

Cu privire la petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al

măs ur i i administrative lu ate f aț ă de def unc ta H. M., în perioada (...) - (...).

L. nr. 2., așa cum o spune chiar titulatura sa, are ca obiect condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada de referință reglementată de lege, respectiv, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru ca o condamnare sau o măsură administrativă să facă obiect al L. nr. 2. este necesar să întrunească o dublă cerință, pe de o parte, să aibă caracter politic - să fie vorba despre o manifestare ca formă de opoziție față de sistemul totalitar comunist -, în înțelesul pe care L. nr. 2. îl dă acestei noțiuni, iar pe de altă parte, respectiva condamnare sau măsură administrativă să fi fost dispusă înăuntrul perioadei de referință a legii, în termenul cuprins între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În speță, se constată că antecesoarea reclamantului, H. M., a fost deportată în U.R.S.S, la muncă de reconstrucție, în perioada (...) - (...) (f. 5 dosar fond).

Așa fiind, C. constată că această măsură administrativă, la care a fost supusă antecesoarea recurentului, nu se circumscrie dispozițiilor L. nr. 2. și, în consecință, nu face obiectul acestei legi.

Pe cale de consecință, C. constată că în mod corect prima instanță a respins acest petit.

Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata

desp ăgub ir ilor mor al e.

1. Cererea de acordare a daunelor morale, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., nu mai este admisibilă, raportat la D. C. C. nr.

1358/(...) și la D. în interesul legii nr. 12/(...), pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în dosar nr. 14/2011.

Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor

Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.

24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea

Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)

(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în

Monitorul O. al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :

„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..

(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile C. C. se publica în Monitorul O. al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.

Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.

177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în Monitorul O. al R., Partea I, nr. 672 din

4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :

„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar

și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.

(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două

Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.

(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";

Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1

și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicareadeciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..

De altfel, așa cum corect a subliniat prima instanță, Curtea Constituțională a R. a statuat prin D. nr. 1. că obligativitatea Deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul supremației C., potrivit căruia, respectarea C., a supremației sale (și a legilor), este obligatorie.

Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.

1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

2. În ceea ce privește cererea recurentului, de acordare a daunelor morale în temeiul art. 998 C., C. constată că aceasta este prescrisă extinctiv, așa cum corect a reținut și prima instanță, motivat pe următoarele considerente:

În ceea ce privește temeiul juridic subsidiar pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de acordare a daunelor morale, respectiv, art. 998 C., C. constată următoarele:

Art. 998 C. constituie sediul legal în materie răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

În cauză, așa cum a stabilit Curtea Constituțională prin D. nr. 1., nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S.ui R., în temeiul art. 998 C., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, C. constată că prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui R., ar fi trebuit analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantului, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998 C.

Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..

Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 50.000 Euro, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlu de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesoarea reclamantului, precum și reclamantului, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi prin faptul deportării acestora la muncă de reconstrucție în U.

Fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,

„prescr ipț ia drep tulu i l a acț iune în rep ar are a p agube i pr ic in u ite pr in f ap ta

il ic ită, începe s ă cur g ă de l a d ata c ând p ăgub itul a cunoscu t s au trebu ia s ă

cuno asc ă, atât p agu b a c ât ș i pe cel c are r ăspunde de e a";.

Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin.

1 teza I din D. nr. 1..

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999

C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamantul a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată prin deportarea mamei sale la muncă de reconstrucție în U. -, cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. R., prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989 - cel mai târziu în luna decembrie 1989, întrucât, dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamantul nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată.

Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.

C. apreciază că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, mai ales că, la data de (...), în Monitorul O. al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).

Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.

C. constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...).

Or, cerere a a f ost pr o mov ată de

c ătre recl aman t la data de (...), cu

dep ăș ire a ev iden tă a ter menulu i de pre scr ipț ie ex tin c tiv ă pr ev ăzu t de ar t. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.,

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, C. constată că precizarea de acțiune formulată de reclamant, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C., este prescrisă extinctiv, făcând inutilă orice cercetare a îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.

Nu poate fi reținută susținerea recurentului, în sensul că L. nr. 2. a operat o repunere în termenul de prescripție extinctivă cu privire la acțiunile întemeiate pe art. 998 - 999 C., câtă vreme, L. nr. 2. a instituit un termen de prescripție nou, de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, dar doar pentru acțiunile întemeiate exclusiv pe prevederile L. nr. 2., în timp ce pentru acțiunile întemeiate pe art. 998 - 999 C. se aplică dispozițiile de drept comun în materie de prescripție, respectiv, D. nr. 1..

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304^{1și art. 312 alin. 1 C.proc.civ., C. urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.}

Intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H. I., împotriva sentinței civile numărul 2256 din (...) a T.ui M., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din (...).

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P.

G. A.-A. M.

Red.CMC/dact.MS

2 ex./(...)

J.fond: D.Țiplea

← Decizia civilă nr. 2718/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă		Decizia civilă nr. 2482/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă →

Decizia civilă nr. 1460/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1460/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă