Decizia civilă nr. 1838/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2012)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. (...)

D. CIVILĂ NR.1838/R/2012

Ședința aprilie 2012

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.

JUDECĂTOR: A. C.

JUDECĂTOR: A. A. C.

GREFIER: C. B.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta K. ANA, precum și recursul declarat de pârâtul P. M. C.-N. împotriva deciziei civile nr. 1004 din 25 noiembrie 2011 a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe intimatul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-D. G. A F. P. C., având ca obiect acțiune în baza L. 1..

La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților de la dezbateri.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, la data de 24 aprilie 2012, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, o cerere prin care solicită comunicarea motivelor de recurs.

Se constată că prin memoriul de recurs reclamanta recurentă, precum și pârâtul recurent au solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.

Nemaifiind alte excepții sau cereri, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și reține cauza în pronunțare în baza actelor depuse la dosar.

C U R T E A

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de (...), reclamanta K. Ana a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul P. municipiului C.-N. să dispună în principal, stabilirea dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri, în condițiile T.ui VII din L. nr. 2., pentru terenul în suprafață de 380 m.p, situat în municipiul C.-N., str. Dunării nr. 112, înscris inițial în CF nr. 25931 C.-N., nr. top 15466/4, iar în subsidiar obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantei o dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru terenul în litigiu, în condițiile T.ui VII al L. nr. 2.. S-a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestui litigiu.

În motivele cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prin notificarea înregistrată la B. S. M. sub nr. 2824/(...), reclamanta K. Ana a solicitat acordarea unei teren în compensare pentru terenul situat în municipiul C.-N., str. Dunării nr. 112, înscris inițial în CF nr. 25931 C.-N., nr. top. 15466/4, a cărui proprietară a fost până la aplicarea D. de expropriere nr. 41/(...).

Întrucât în anexa D. de expropriere nr. 41/(...) figurează reclamanta împreună cu defunctul său soț K. N., reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de L. nr. 1., în conformitate cu dispozițiile art. 3/art.4 din L. nr. 1., pentru imobilul identificat, mai sus, în nume propriu și după defunctul său soț K. N., în calitate de unic moștenitor legal.

În drept, în temeiul art. 11 alin. 4/25 alin. 1 și 26 alin. 1 din L. nr. 1., a solicitat stabilirea dreptului reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, constând în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, T. VII al L. nr. 2..

Întrucât întreaga suprafață de teren în cauză este în prezent ocupată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, în conformitate cu disp. art. 11 alin. 4 din L. nr. 1., măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Cu privire la imobilul în cauză, care nu poate face obiectul restituirii în natură, se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, care sunt reglementate, ca normă legală generală imperativă, de disp. art.1, alin.2 din legea nr. 1., conform căruia în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent - disp. art 26 alin. 1 din L. nr. 1., potrivit căruia, dacă restituirea în natura nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

P. dispozițiilor art. 25 alin. 1 / art. 26 alin. 1 din L. nr. 1., pârâtul este obligat să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în echivalent a imobilului în litigiu, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23.

Conform prevederilor art. 6 din C. E. a D. O., orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil a art. 1 din P. nr. 1 adițional la C. pentru Apărarea D.

O. și a Libertăților Fundamentale statuează că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. El a fost redactat în așa fel încât să rezulte limitări minime ale puterii discreționare a statelor în domeniul reglementării, recunoașterii și apărării dreptului de proprietate.

În cauză, dreptul real născut în favoarea reclamantei prin înregistrarea notificării prin care a solicitat acordarea unei teren în compensare pentru terenul în litigiu reprezintă o valoare patrimonială și are caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 din P. nr. 1 adițional la C. pentru Apărarea D. O. și a Libertăților Fundamentale. Prin nesoluționarea favorabilă a cererii de acordare a unui teren în compensare pentru terenul în litigiu, autoritatea administrativă în cauză - P. municipiului C.-N.

- îi încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale.

În considerarea art. 6 din C. E. a D. O., precum și a dispozițiilor art. 1 din P. nr. 1 adițional la C. pentru Apărarea D. O. și a Libertăților

Fundamentale, autoritatea administrativă abilitată să statueze și să concretizeze dreptul subiectiv al reclamantei are obligația legală de a găsitoate mijloacele necesare soluționării cererii sale în conformitate cu dispozițiile legale și de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluționare a cererii sale în cadrul dispozițiilor legale imperative și mai ales în limitele drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Prin D. nr. 52 din 4 iunie 2007, publicată în M. Of., Partea I nr. 140 din (...), pronunțată în recurs în interesul legii, deci obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. ultim Cod proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din L. nr. 2. privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de L. nr. 1., astfel cum a fost modificată prin L. nr. 2.". Cu alte cuvinte, pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a L. nr.2., cum este și cea care face obiectul prezentului litigiu, sunt aplicabile disp. art. 16 și urm. din T. VII al L. nr. 2..

În aceste condiții, s-a solicitat ca, constatând neconcordanța dintre legislația internă și disp. art. 6 alin. 1 din C. E. a D. O., art. 1 alin. 1 din P. 1

și art. 1 din P. 12, instanța să statueze pe fondul pretențiilor reclamantei, conform D. XX/2007, publicată în M. Of. nr. 764/(...), pronunțată în recurs în interesul legii, ceea ce presupune stabilirea valorii de circulație a imobilului de către instanța civilă și nu de C. C., cu posibilitatea de cenzurare din partea instanței de contencios.

In ceea ce privește natura măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile neconcordanței dintre legislația internă și pactele ori tratele privind drepturile și libertățile se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaționale, ceea ce presupune înlăturarea legislației interne ce nu acordă o despăgubire efectivă și, în aplicarea art. 1 din P. 1, apreciază reclamanta că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este dreptul comun, constând în sume de bani, așa cum rezultă din Cap. VII Despre efectele obligațiilor, din T. III Despre contracte și convenții al Cărții a III-a Despre diferitele moduri in care se dobândește proprietatea a Codului Civil.

În plus, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a L. nr. 1., publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din (...), înalta Curte de C. și Justiție a stabilit că, în ceea ce privește aceste acțiuni, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale cu excepția situației în care există neconcordanțe între legea specială și C. E. a D. O., când se acordă prioritate acesteia din urmă, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Este adevărat că decizia se referă la admisibilitatea acțiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, însă considerentele ei sunt relevante în ceea ce privește indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptățite, întrucât Î. Curte analizează concordanța legislației interne cu C. sub acest aspect, ajungând la concluzia că, în considerarea jurisprudenței CEDO referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce privește indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislația națională, respectiv L. nr. 2. sunt iluzorii, astfel că, în condițiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

P. jurisprudenței recente a CEDO, respectiv hotărârea pronunțată în cauza Katz contra R. din 20 ianuarie 2009, care vorbește, în cazulcoexistenței a două drepturi de proprietate, respectiv al fostului proprietar, chiar recunoscut prin hotărâre irevocabilă (ceea ce nu este cazul în speță) și cel al terțului cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat, fie de restituirea în natură a imobilului, fie de indemnizarea rapidă și adecvată prejudiciului a fostului proprietar prin adoptarea unor măsuri, legislative, administrative și bugetare corespunzătoare.

Conform considerentelor deciziei pronunțată în recurs în interesul legii, instanțele, constatând neconcordanța legislației interne, respectiv a dispozițiilor T.ui VII din L. nr. 2., cu dispozițiile C., pot înlătura dispozițiile legislației interne și, în aplicarea convenției, să stabilească despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilului, ceea ce constituie o indemnizare efectivă a persoanei îndreptățite inclusiv în lumina jurisprudenței Curții E..

Referitor la o posibilă încălcare a art. 6 alin 1 din C., jurisprudența recentă a Curții E., respectiv cauza Faimblat contra R., hotărârea din 13 ianuarie 2009, vorbește de absența prelungită a despăgubirii echitabile în cazul imposibilității restituirii în natură, însă remediul îl constituie stabilirea unor despăgubiri bănești, chiar de către instanța civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a notificării, cu eliminarea dublei proceduri administrative și jurisdicționale instituită prin T. VII al L. nr. 2..

Referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local. Este adevărat că, în ceea ce privește persoana debitorului, în practica instanțelor s-au ivit deja dificultăți în ceea ce privește executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuțională.

Cererile de executare silită nu sunt inadmisibile așa cum greșit au constatat instanțele, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun (suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. 1 din P. nr. 1), așa cum s-a și stabilit deja în jurisprudența relativ recentă a Curții E.. S., prin legile adoptate, a atribuit competența de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primarul are atribuția legală de a soluționa notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natura sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri preparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unității administrativ teritoriale, ci statului însuși prin M. F. (sens în care instanța a dispus și prin decizia civilă nr.

58/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) și încheierea civilă f.n. din (...) din dosarul nr. (...).

În ceea ce privește petitul cererii de chemare în judecată, referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, a solicitat admiterea acestuia ca temeinic și legal, în temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ, indiferent de poziția procesuală adoptată în cauză de acesta, datorită faptului că pârâtul a fost pus de drept în întârziere, prin notificarea înregistrată sub nr. 2824/(...) la B. S. M., iar pârâtul nu a emis dispoziția prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru terenul în litigiu, în condițiile T.ui VII al L. nr. 2., în termenul de 60de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23/25 alin. 1/26 alin. 1 din L. nr. 1..

Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată la data de 27 octombrie 2010, pârâtul P. municipiului C.-N. a arătat că în principiu nu se opune cererii de chemare în judecată cu privire la obligarea emiterii dispoziției în modalitatea propusă de

C. de aplicare a prevederilor L. nr. 1..

În susținerea acestei poziții, pârâtul a învederat instanței că nu se opune admiterii acțiunii in ceea ce privește petitul privind obligarea primarului la emiterea dispoziției, este de acord cu acesta, in modalitatea propusa de C. de aplicare a prevederilor L. nr. 1., întrucât modul de soluționare a notificărilor este de competenta exclusiva a autorităților administrației publice.

Învederează instanței ca N. M. de aplicare a L. nr. 1. au fost publicate in Monitorul Oficial abia la data de 11 iulie 2001, fapt care a încetinit considerabil soluționarea notificărilor înregistrate la nivelul M. C.-N.

In prezent singurul criteriu de soluționare a dosarelor este numărul de ordine, dosarul in cauza având nr.2629. Pentru a adopta o soluție unitara comisia poate discuta un dosar in 2 sau mai multe ședințe. Numai după ce exista o convingere unitara se emite dispoziția de către P. municipiului C.-N.

In ceea ce privește pretențiile reclamantei de a-i fi acordat in compensare un alt teren, motivat de faptul ca terenul revendicat nu poate fi restituit in natura, a învederat instanței următoarele:

Ca măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent nu este o măsura cu caracter obligatoriu, ci este o posibilitate pe care L. nr. 1., respectiv H. o lasă la latitudinea entității investite cu soluționarea notificării, alternativ cu acordarea de despăgubiri. In susținerea afirmațiilor se prevalează de dispozițiile art.1, lit. a din L. nr. 1. coroborate cu prevederile pct.1.7 din H G.nr.250/2007.

Măsura compensării este posibila daca exista bunuri si servicii disponibile a fi acordate in compensare. Astfel este evocata clar o posibilitate, respectiv o norma permisiva si nu una imperativa de obligare la acordare in compensare, in măsura in care exista bunuri disponibile.

Așadar, acordarea de despăgubiri in alte bunuri sau servicii este de fapt o aplicație particulara a darii in plata, rămânând la latitudinea unității deținătoare sa decidă daca are posibilitatea sa facă o astfel de oferta persoanei îndreptățite, instanța neputând cenzura susținerile unității deținătoare, care arata faptul ca, nu deține terenuri pentru a fi acordate in compensare reclamanților, pe teritoriul M. C.-N., cu atât mai mult cu cat terenurile aflate in administrarea Consiliului Locala al M. C.-N., fiind insuficiențe pentru realizarea unor investiții necesare pentru dezvoltarea municipiului. De altfel, L. nr. 1. nu impune obligativitatea acordării celor îndreptățiți în compensare a altor bunuri.

In opinia pârâtului, in temeiul D. nr. XX/2007, invocata, instanța poate soluționa pe fond cererea de revendicare, insa nu se poate pronunța in locul autorității, proprietara asupra bunurilor sale, daca exista bunuri disponibile. Ori, municipalitatea si-a exprimat clar poziția in ceea ce privește inexistenta unor bunuri disponibile, in sensul legii speciale, de a fi acordate in compensare. Deși textul legal se refera la doua soluții de urmat in cazul in care restituirea in natura nu este posibila - respectiv fie compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie acordarea de despăgubiri, acesta trebuie coroborat, așa cum a arătat anterior, cu dispozițiile L. nr.250/2007 in sensul ca,măsura reparatorie a compensării este posibila DOAR D. unitatea investita cu soluționarea notificării deține in proprietate imobile disponibile.

A menționat ca la sediul instituției este afișat lunar un anunț prin care cei interesați sunt înștiințați ca in conformitate cu prevederile art.1, alin.5 din L. nr.1., republicata, ca "nu deținem bunuri sau servicii disponibile care sa poată fi acordate in compensare revendicatorilor care, au depus cereri de revendicare in baza L. nr.1.".

Întrucât in lipsa de bunuri sau servicii, nu este posibilă, acordarea de masuri reparatorii prin compensare, consideră ca in speța singura măsura reparatorie posibilă si legală este acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând din despăgubiri în condițiile legii speciale.

Obligarea pârâtului S. R. sa recunoască reclamanților dreptul de proprietate asupra unui teren proprietatea acestuia, care potrivit dreptului comun se bucura de toate atributele dreptului de proprietate ca orice subiect de drept, încalcă în mod flagrant prevederile art. 1 din primul protocol adițional al C. E. a D. O. si Libertăților Fundamentale, care arata că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile dreptului internațional"

C. europeană amintită face parte din dreptul intern în urma ratificării ei de Parlamentul României în anul 1994. P. art. 20 alin.2 din Constituția R. "dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale".

In acest mod a apreciat că obligarea S. R. de a recunoaște reclamanților dreptul de proprietate, reprezintă o sfidare a dreptului de proprietate garantat de C. și un tratament profund discriminatoriu și inechitabil, în condițiile în care spiritul dreptului de proprietate privată nu poate fi decât unul de plina echitate.

Prin urmare, dispoziția cuprinsă în art.26 din L. nr.1., republicată, cu modificările ulterioare, instituie pentru unitatea deținătoare o obligație de mijloace și nu o obligație imperativă.

In acest sens a învederat instanței că obligațiile cuprinse în normele imperative sunt fie onerative - adică prevăd expres obligația de a avea o anumită conduită, fie prohibitive - adică interzic categoric și expres o anumită conduită, ori, în speță, dispozițiile legii speciale cu privire la acordarea unor bunuri sau servicii în compensare, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă prevăd o posibilitate în favoarea unei anumite categorii de persoane, nicidecum o obligație sau o interzicere.

De asemenea, învederează instanței ca față de motivele expuse anterior, în cauză se face referire expresă la dreptul de proprietate privată a S. R., care, ca drept de proprietate al oricărui subiect de drept, ca instituție fundamentală, este ocrotit prin C. "proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Așadar, nimeni nu poate fi, obligat sa-si înstrăineze bunul propriu, decât pentru cauza de utilitate publică și în-condițiile expres prevăzute de lege. D. ar fi altfel, ar însemna că se încălcă unul dintre cele trei elemente determinante ale dreptului de proprietate și anume - dreptul la dispoziție, ceea ce este nelegal si inadmisibil.

De asemenea, învederează instanței ca nu este de acord cu obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 275 C.pr.civ.

Precizarea și extinderea cererii de chemare în judecată

Prin precizarea și extinderea cererii de chemare în judecată, din (...), reclamanta K. Ana a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâții P. municipiului C.-N. și S. Român prin Ministerul

Finanțelor Publice să dispună în principal: stabilirea dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri în cuantum de 284.000 lei, raportat la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de ing. expert T. C., pentru terenul în suprafață de 380 m.p, situat în municipiul C.-N., str. Dunării nr. 112, înscris inițial în CF nr. 25931 C.-N., nr. top. 15466/4, iar în subsidiar obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantei o dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în cuantum de 284.000 lei pentru terenul în litigiu; obligarea pârâtului de rândul 2, S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata în favoarea reclamantei a sumelor care vor fi stabilite cu titlu de despăgubiri pentru imobilul în litigiu; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În motivarea precizării de acțiune, reclamanta a arătat instanței că în fapt, prin notificarea înregistrată la B. S. M. sub nr. 2824/(...), reclamanta K. Ana a solicitat acordarea unei teren în compensare pentru terenul situat în municipiul C.-N., str. Dunării nr. 112, înscris inițial în CF nr. 25931 C.-N., nr. top. 15466/4, a cărui proprietară a fost până la aplicarea D. de expropriere nr. 41/(...).

Întrucât în anexa D. de expropriere nr. 41/(...) figurează reclamanta împreună cu defunctul său soț K. N., reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de L. nr. 1. în conformitate cu dispozițiile art. 3/art.4 din L. nr. 1., pentru imobilul identificat mai sus, în nume propriu și după defunctul său soț K. N., în calitate de unic moștenitor legal.

În drept, în temeiul art. 11 alin. 4/25 alin. 1 și 26 alin. 1 din L. nr. 1., a solicitat stabilirea dreptului reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, în cuantum de 284.000 lei, raportat la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de ing. expert T. C.

Justiție a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din L. nr. 2. privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de L. nr. 1., astfel cum a fost modificată prin L. nr. 2.". Cu alte cuvinte, pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a L. nr. 2., sau în cazul neemiterii dispozițiilor, cum este cazul imobilelor care fac obiectul prezentului litigiu, sunt aplicabile disp. art. 16 și urm. din T. VII al L. nr. 2..

În aceste condiții, a solicitat ca, constatând neconcordanța dintre legislația internă și disp. art. 6 alin. 1 din C. pentru Apărarea D. O. și a

Libertăților Fundamentale, art. 1 alin. 1 din P. 1 și art. 1 din P. 12, instanța să statueze pe fondul pretențiilor reclamantei, conform D. XX/2007, publicată în M. Of. nr. 764/(...), pronunțată în recurs în interesul legii, ceea ce presupune stabilirea valorii de circulație a imobilului de către instanța civilă și nu de C. C., cu posibilitatea de cenzurare din partea instanței de contencios.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii prin echivalent, s-au acordat cu prioritate reglementările internaționale, ceea ce presupuneînlăturarea legislației interne ce nu acordă o despăgubire efectivă și, în aplicarea art. 1 din P. 1, a apreciat că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea din dreptul comun, constând în sume de bani, așa cum rezultă din Cap. VII Despre efectele obligațiilor, din T. III Despre contracte și convenții al Cărții a III-a Despre diferitele moduri în care se dobândește proprietatea a Codului Civil.

În plus, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -

Este adevărat că decizia se referă la admisibilitatea acțiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, însă considerentele ei sunt relevante în ceea ce privește indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptățite, întrucât înalta Curte analizează concordanța legislației interne cu C. sub acest aspect, ajungând la concluzia că, în considerarea jurisprudenței CEDO referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce privește indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislația națională, respectiv L. nr. 2. sunt iluzorii, astfel că, în condițiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

P. jurisprudenței recente a CEDO, respectiv hotărârea pronunțată în cauza Katz contra R. din 20 ianuarie 2009, în cazul coexistenței a două drepturi de proprietate, respectiv al fostului proprietar, chiar recunoscut prin hotărâre irevocabilă (ceea ce nu este cazul în speță) și cel al terțului cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat, este necesară fie restituirea în natură a imobilului, fie indemnizarea rapidă și adecvată prejudiciului fostului proprietar prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare corespunzătoare.

Referitor la 6 posibilă încălcare a art. 6 alin 1 din C., jurisprudența recentă a Curții E., respectiv cauza Faimblat contra R., hotărârea din 13 ianuarie 2009, vorbește de absenta prelungită a despăgubirii echitabile în cazul imposibilității restituirii în natură, însă remediul îl constituie stabilirea unor despăgubiri bănești, chiar de către instanța civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a notificării, cu eliminarea dublei proceduri administrative și jurisdicționale instituită prin T. VII al L. nr. 2..

Referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local. Este adevărat că, în ceea ce privește persoana debitorului, în practica instanțelor s-au ivit deja dificultăți în ceea ce priveșteexecutarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuțională.

S., prin legile adoptate, a atribuit competența de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primarul are atribuția legală de a soluționa notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unității administrativ teritoriale, ci statului însuși prin M. F. (sens în care instanța â dispus și prin decizia civilă nr. 58/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) și încheierea civilă f.n. din (...) din dosarul nr. (...)).

Întâmpinarea formulată de S. Român

Prin întâmpinarea formulată la data de 20 octombrie 2011 pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În susținerea poziției sale procesuale, pârâtul a arătat, in ceea ce privește înscrisul intitulat Raport de expertiză tehnică, că solicită instanței sa ia act ca acesta nu este opozabil instituției pârâte întrucât, la data întocmirii, părți în proces figurau doar reclamanta si pârâtul P. M. C.-N., rezultând așadar, ca s-a întocmit cu încălcarea dispozițiilor procedurale prevăzute la art. 208 c.pr. civ. privind citarea pârtilor, in ceea ce privește paratul din extinderea de acțiune, respectiv, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

In al doilea rând, pe cale de excepție, a invocat lipsa calității procesuale pasive a S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atât raportat la solicitarea reclamantei de a se emite dispoziție prin care să se propună acordarea de despăgubiri, solicitare întemeiată pe dispozițiile legii nr. 1., cât și în ceea ce privește obligarea la plata acestor despăgubiri.

In ceea ce privește prima solicitare, este cât se poate de clar că S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu are stabilite competente în acest sens.

In ceea ce privește cea de-a doua solicitare, a arătat că, în speță, prin lege specială S. R. și-a ales un alt reprezentant în persoana C. C. pentru S.a

D. constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, și A. N. pentru

Restituirea Proprietăților.

De altfel, potrivit art. 25 din D. nr. 31/1954, statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. In cazul de față, T. VII din L. nr. 2., a stabilit alte organe pentru rezolvarea problemelor de genul celor deduse judecații in speța de fata.

P. art. 16 alin. 1 din T. VII din L. nr. 2., decizia sau dispoziția prin care se propune acordarea de despăgubiri in condițiile T.ui VII se înaintează S.ui C. C. pentru S.a D. în vederea stabilirii despăgubirilor, situație în care, va desemna evaluatorul pentru stabilirea despăgubirilor ce urmează a fi acordate.

Pe de alta parte, prin O. nr. 8. s-a recunoscut posibilitatea titularului unui titlu de despăgubire emis pentru o suma de maxim 500.000 lei de asolicita fie realizarea conversiei acestuia in acțiuni emise de F. "P.", fie acordarea de despăgubiri in numerar, fie parte in acțiuni si parte in numerar, iar in cazul in care titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma mai mare de 500.000 lei titularului, i se recunosc doua posibilități de valorificare a titlului, in funcție de propria opțiune si anume, fie sa solicite primirea de titluri de acțiuni emise de fondul proprietatea, fie sa solicite primirea de titluri de plata in limita sumei maxime de 500.000 lei, respectiv acțiuni emise de F. "P." pentru diferența pana la concurenta despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

Doar cele doua instituții specializate, C. C. pentru S.a D. constituita în subordinea Cancelariei Primului Ministru, și A. N. pentru Restituirea

Proprietăților care, coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar, prin organele lor specializate sunt în măsură să verifice rapoartele de expertiză efectuate de regulă în astfel de cauze și să exprime o poziție procesuală în cunoștință de cauză.

Prin urmare, raportat la procedura de stabilire a despăgubirilor, reglementata prin dispozițiile legale menționate, o soluție de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegală.

De asemenea, indicarea de către reclamantă a dispozițiilor CEDO trebuie analizată în circumstanțele concrete ale speței, și în circumstanțele pronunțării hotărârii la care se referă, mai cu seamă în actualele condiții în care, așa cum s-au pronunțat și instanțele clujene F. P. a început să funcționeze.

In altă ordine de idei, în cauza dedusă judecații, nu s-a făcut dovada că procedura administrativă a fost declanșată în sensul că reclamanta nu este titulara unei decizii conținând titlu de despăgubire.

Instituirea procedurii administrative la care se referă titlul VII din L.

2., are ca rațiune instituirea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate in situații similare. Astfel, acesta procedură este pusă în aplicare, cu claritate si coerentă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerința unor factori externi, care să determine soluții diferite în situații similare și totodată pentru a asigura securitatea echilibrului bugetar intern.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie obligația de a efectua o plată, obligație ce revine Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în baza O. nr. 8. pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, care reglementează procedura de valorificare a titlurilor de despăgubire, care a modificat si completat T. VII din L. nr. 2..

Efectuarea unei plați implică existența unui titlu de plată, care potrivit actului normativ amintit, reprezintă un certificat emis de A. N. pentru

Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama S. român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorului asupra S. R., de a primi în numerar o sumă maximă de 500.000 lei.

Totodată, procedura prevăzuta de OUG nr. 8. este ulterioară finalizării procedurii administrative reglementate prin L. nr. 1., în cursul căreia, entitățile notificate se pronunță asupra tuturor pretențiilor de restituire decurgând din acest act normativ reparatoriu, prin emiterea de dispoziții/decizii motivate.

Ulterior finalizării procedurii prevăzute de L. nr. 1., republicată, printr- o dispoziție privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale T. VII din L. nr. 2., se declanșează procedura administrativă reglementată de acest act normativ, în cadrul căreia se stabilește cuantumul final al despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedura finalizându-se prin emiterea de către C. C. a D. reprezentând titlu de despăgubire, care se valorifică în condițiile O. 8..

Procedura administrativă prevăzută de T. VII din L. nr. 2. presupune parcurgerea mai multor etape și anume; etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, această etapă fiind prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1 si 2

Capitolul V T. VII, modificat și completat prin OUG nr. 8. pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, etapa analizării dosarelor de către S. C. C. sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării și etapa evaluării, etapa în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori, etapă în care, dacă după analiza dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C. C. a deciziei reprezentând titlu de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de pct. 26 din OUG nr. 8., prin care este introdus în cuprinsul T.ui VII din L. nr. 2., Capitolul V, Secțiunea I intitulata "V.ficarea titlurilor de despăgubire".

În încercarea de a respecta unele principii prevăzute de P. A. al C. E. ale D. O., în special cele promovate de Curtea E. a D. O. prin hotărârile pronunțate împotriva R., au fost scăpate din vedere alte principii stabilite prin tratatul internațional la care am făcut referire, mai ales principiul egalității de tratament.

De altfel, în practica sa, Curtea E. a D. O. a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care, le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei masuri reparatorii, Curtea nu numai ca nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv".

Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr.1004/(...) a Tribunalului C., a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință:

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta K. ANA, împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

A fost admisă excepția inadmisibilității cu privire la cererea de acordare de despăgubiri bănești.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta K. Ana, în contradictoriu cu pârâtul P. municipiului C.-N., și în consecință:

A fost obligat pârâtul P. municipiului C.-N. să emită în favoarea reclamantei dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale - T. VII din L. nr. 2., pentru terenul în suprafață de 380 m.p., situat în C.-N., str. Dunării, nr. 112, înscris în CF nr. 2. C.-N. (nr. vechi

25931) cu nr. top. 15466/4/2.

A fost obligat pârâtul P. municipiului C.-N. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 lei. Respinge restul cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța a admis această excepție, dat fiind că prin D. de recurs în interesul legii nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în cererile de acordare de despăgubiri pentru imobile preluate abuziv, întemeiate pe art. 26 alin. 3 din L. nr. 1., S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Ca o consecință a admiterii acestei excepții, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta K. Ana împotriva pârâtului S. Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane juridice lipsită de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de acordare de despăgubiri bănești, instanța a admis această excepție, dat fiind că prin aceeași D. de recurs în interesul legii, cu nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin T. VII al L. nr. 2., îndreptate direct împotriva S. Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această C., sunt inadmisibile.

Pe cale de consecință, cererea reclamantei de obligare a pârâților a plata de despăgubiri bănești, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, a fost apreciată ca inadmisibilă, în cazul despăgubirilor bănești au fost aplicate reglementările speciale ale T.ui VII din L. nr. 2..

Astfel, în cauză, instanța a reținut că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 380 m.p., situat în C.-N., str. Dunării, nr. 112, înscris în CF nr. 2. C.-N. (nr. vechi 25931) cu nr. top. 15466/4/2, ce a fost expropriat în baza D. nr. 41/1984, îndreptățirea reclamantei nefiind contestată de pârâți.

Conform actelor de la doar, imobilul cu nr. top. inițial 15466/4, din

C.-N., str. Dunării, nr. 112, a fost înscris în cartea funciară nr. 25931 C., în favoarea lui K. N. și soția K. Ana și apoi a fost dezmembrat în top.

15466/4/1, cu suprafața de 420 m.p. și top. 15466/4/2, în suprafață de

380, ce a fost înscris în cartea funciară nr. 92935 în favoarea S. Român. De asemenea, acest teren de 380 m.p. din S. Dunării, nr. 112, apare în anexa la

D. de expropriere nr. 41/(...), la poziția nr. 356, ca fiind preluat de la K. N. și soția K. A. P. actelor de stare civilă depuse în copie la fila 24, K. N., având ca soție pe K. Ana, a decedat la data de (...). În 2001, reclamanta K. Ana s-a adresat primăriei cu o cerere prin care a solicitat măsuri reparatori pentru terenul de 380 m.p. din C.-N., str. Dunării, nr. 112, ce a fost expropriat.

Întrucât întreaga această suprafață de teren este în prezent ocupată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, așa cum au susținut atât reclamanta, cât și pârâtul P. municipiului C.-N., fiind în prezent parțial ocupat de bloc și alee de acces, în conformitate cu disp. art. 11 alin. 4 din L. nr. 1., măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În temeiul art. 11 alin. 4 și art. 24 alin. 1 din L. nr. 1., pârâtul P. municipiului C.-N. a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, în favoarea reclamantei, pentru imobilul de mai sus, în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - T. VII al L. nr. 2., dat fiind că pârâtul primarul municipiului C.-N. a arătat că nu deține bunuri sau servicii disponibile ce să poată fi acordate în compensare.

Văzând prevederile art. 274 și art. 276 C. pr. civ., pârâtul P. municipiului C.-N. a fost obligat să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 lei, reprezentând onorariul avocațial, conform chitanței de la fila 7, fiind respinsă cererea de acordare a onorariului expertului evaluator, dat fiind că petitul de obligare la plata despăgubirilor nu a fost găsit ca admisibil.

Recursul

Împotriva acestei sentințe, au declarat în termen legal recurs reclamanta și pârâtul P. mun. C. N.

Reclamanta a solicitat modificarea acesteia în sensul admiterii întotalitate a acțiunii și stabilirii dreptului ei la despăgubiri bănești în sumă de

284.000 lei, conform raportului de expertiză întocmit în cauză, în subsidiar, obligarea pârâtului P. mun. C. N. să emită o dispoziție care să constate acest drept al reclamantei.

În motivarea recursului ei, reclamanta învederează că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 din L. nr. 1., întrucât nu a statuat în ceea ce privește stabilirea în concret a măsurilor reparatorii în favoarea reclamantei, constând în despăgubiri bănești, în condițiile în care valoarea de circulație a imobilului preluat abuziv a fost stabilită prin expertiza judiciară dispusă în cauză, deși avea această obligație potrivit deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, obligatorie pentru instanțe.

Aplicarea dispozițiilor T.ui VII din Leghea nr. 2. ar obliga reclamanta la parcurgerea a două proceduri administrative urmate de două proceduri judiciare, ceea ce ar încălca dreptul ei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 par. 1 din C. E. a drepturilor O., cel puțin sub aspectul termenului rezonabil.

În plus, F. „P."; nu este unul funcțional, conform jurisprudenței Curții

E. a drepturilor O., evocându-se cauzele Katz și Faimblat.

Au fost greșit diminuate cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial, fiind greșit respinsă cererea privind plata onorariului expertului evaluator, în cazul acestuia, instanța neputând aplica dispozițiile art. 276 C. pr.civ.

Pârâtul P. mun. C. N. a solicitat modificarea sentinței, în sensul exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată stabilite de primainstanță, pe motiv că încă la primul termen de judecată a declarat că nu se opune admiterii acțiunii, fiind, astfel, aplicabile dispozițiile art. 275 C. pr.civ.

Nici una dintre părți nu a depus întâmpinare.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate,raportat la dispozițiile art. 304 ind. 1 C. pr. civ., ce constituie temeiullor în drept, curtea apreciază că acestea nu sunt fondate, dinconsiderentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, după pronunțarea hotărârii pilot Anastasiu împotriva R., mai exact, având în vedere măsurile luate de S. Român la indicațiile Curții E., Curtea de A. C. și-a schimbat parțial jurisprudența, apreciind că, în prezent, F. P. este funcțional, așa cum rezultă din consultarea site-uluifondului și a site-ului Bursei de V. B., așadar, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul T.ui VII din L. nr. 2. nu mai este un mod de reparație ineficient și iluzoriu, neimpunându-se acordarea de către instanțe doar a unor despăgubiri bănești, conform jurisprudenței anterioare (a se vedea în acest sens, de ex., decizia civilă nr. 197/(...), dosarul nr. (...)).

Este adevărat că, potrivit aceleiași jurisprudențe, curtea a apreciat că durata procedurilor interne nu este una rezonabilă raportat la dispozițiile art. 6 paragraf 1 din C. E. a D. O., persoanele îndreptățite având obligația de a parcurge două proceduri administrative, urmate, atunci când este cazul, de două proceduri jurisdicționale și a stabilit dreptul reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, stabilind valoarea de circulație a bunului preluat abuziv, apreciind că, în această situație, comisiei centrale îi rămâne doar sarcina de a emite titlul de despăgubire până la concurența sumei stabilite de instanță.

S.a valorii de circulație a imobilului preluat abuziv de către stat a avut loc în acele situații în care s-a cerut instanței să cenzureze posibilitatea restituirii în natură ori a fost atacată dispoziția de respingere sau de admitere doar în parte a notificării sau, ca în prezenta cauză, când nu a fost emisă dispoziție asupra notificării, fiind recunoscut abia în instanță dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile T.ui VII din L. nr. 2..

D. instanța ar stabili direct dreptul reclamantei la măsuri reparatorii bănești, aceasta ar putea executa direct hotărârea judecătorească împotriva S. român prin M. F. P., conform jurisprudenței Curții de A. C. în alte cauze (a se vedea, în acest sens, decizia civilă nr. 129 din 16 aprilie 2009, pronunțată în dosarul nr. (...), decizia civilă nr. 101 din 23 martie 2009, pronunțată în dosarul nr. (...), decizia civilă nr. 58/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) și încheierea civilă f.n. din (...) din dosarul nr. (...)).

Ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești ce reflectă jurisprudența invocată a Curții, prin decizia nr. 27 din (...), pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din L. nr.1., prin care se solicită obligarea S. Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. Român nu are calitate procesuală pasivă, iar acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin T. VII al L. nr. 2., îndreptate direct împotriva S. Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din P. nr. 1 și ale art. 13 din C. E. a D. O. sunt inadmisibile.

În considerentele acestei decizii, ÎCCJ reține că „la momentul sesizării instanței de judecată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din L. nr. 1., republicată, reclamantul nu are un "bun actual", pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să îi recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate.

El a inițiat doar o procedură administrativă prin care a urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca R. să ratifice C., procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.

Reclamantul nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece

"creanța de restituire", în sensul jurisprudenței C., pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.

Chiar dacă problema întrunirii condițiilor legale pentru restituireaimobilului este analizată în cadrul procedurii administrative, atunci când sefac propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, această chestiune este soluționată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din L. nr. 1., republicată. Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din P. adițional nr. 1 la C.

În aceste circumstanțe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din P. adițional nr. 1 la C., nu poate fi primită, din moment ce, Ia momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din P. adițional nr. 1 la C.

Nici constatarea nefuncționalității F.ui "P." în cadrul numeroaselorhotărâri pronunțate de C. în cauze împotriva R. nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din L. nr. 1., republicată.

Procedura în fața F.ui este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia C. C. de S. a D. sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 din C. și ale art. 1 din P. nr. 1 adițional la C., este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din L. nr. 1., republicată.

Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct ladespăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin care statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se face de această dată de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În acest sens, în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R., C. a avut în vedere și ipoteza achitării despăgubirilor direct de labugetul de stat, a constatat că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii și a luat act că această modalitate reprezintă o "sarcină foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care G. recunoaște că este dificil de suportat" (paragraful 227).";

Conform dispozițiilor art. 330^{7alin. 4 Cod proc. civ., deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, or, din considerentele deciziei, rezultă că procedurile administrative și jurisdicționale prevăzute de legile interne nu contravin dispozițiilor art. 6 par. 1 din CEDO și ale art. 1 din P. nr. 1, astfel că trebuie aplicate în continuare de către instanțe.}

În consecință, reclamantei îi rămâne deschisă calea prevăzută de T. VII a L. nr. 2., ea neputând solicita stabilirea dreptului ei la despăgubiri bănești în procedura prevăzută de art. 26 alin. 3 din L. nr. 1..

Față de această soluție, în mod corect a fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată privind onorariul expertului, întrucât acestea erau aferente capătului de cerere respins, iar onorariul avocațial a fost acordat în măsura capetelor de cerere admise, conform dispozițiilor art. 276 C. pr. civ., corect aplicate de instanță.

Recursul pârâtului este nefondat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 275 C. pr. civ., în condițiile în care el era deja pus în întârziere prin expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta K. ANA și cel declarat de pârâtul P. M. C.-N. împotriva sentinței civile nr. 1004 din 25 noiembrie 2011 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 26 aprilie 2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. C. A. A. C. C. B.

Plecată c. o., semnează Jud. D. B., Vicepreședintele Curții

Red. CAA dact. GC

2 ex/(...)

Jud. fond: O.R. G.

← Decizia civilă nr. 2896/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă		Decizia civilă nr. 846/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă →

Decizia civilă nr. 1838/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1838/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă