Decizia civilă nr. 2558/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2558/R/2012
Ședința publică din data de 23 mai 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A.-T. N.
JUDECĂTOR:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
M.-C. V.
GREFIER:
M.-L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții C. LOCAL AL M. C.-N. reprezentat de P. și M. C.-N. reprezentat prin P., împotriva deciziei civile nr. 138 din 28 februarie 2012 , pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privindu- l și pe reclamantul F. A., având ca obiect obligația de a face.
La prima strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților. C. este lăsată la a doua strigare, pentru a li se da posibilitatea părților de a se prezenta la instanță.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu suma de 4 lei taxă judiciară de timbru și
0,15 lei timbru judiciar, conform chitanței depusă la fila 14 din dosar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamantul-intimat F.
A., prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței, la data de 18 mai 2012 a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii T.ui C. ca fiind legală.
La data de 21 mai 2012, pârâții-recurenți au depus la dosar o cerere prin care au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A,
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 18463/211/ din 10 iunie 2010 la
Judecătoria Cluj-Napoca, reclamantul F. A. i-a chemat în judecată pe pârâții M.
C.-N. prin P. și C. LOCAL AL M. C.-N. prin P., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul situat în str. H. nr. 4, bl. G, ap. 24, al cărui chiriaș este, în temeiul D.-lege nr. 6..
Prin sentința civilă nr. 15641 din 13 octombrie 2011 a Judecătoriei C.-N., s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul F. A. împotriva pârâților C. local al municipiului C.-N. prin P. și M. C.-N. prin P., având ca obiect obligația de a face.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin contractul de închiriere nr. 61733 din (...), pârâtul M. C.-N. prin C. local al municipiului C.-N., i-a închiriat reclamantului locuința situată în C.-N., str. H. nr. 4, bl. G, ap. nr.24, pentru o durată de 1 an și 8 luni, începând din (...) și până la data de (...), cu posibilitatea prelungirii termenului cu acordul ambelor părți. Prin actul adițional din (...), durata contractului a fost prelungită până la data de (...).
Reclamantul prin cererea nr. 1. din (...), i-a solicitat pârâtului C. local al municipiului C.-N., să îi vândă apartamentul închiriat, însă prin răspunsurile din (...), (...) și (...), pârâtul i-a comunicat că cererea lui va fi analizată în ședința Comisiei Tehnice.
Dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 6. și art. 1 și 7 din Legea nr.
85/1992, prevăd că locuințele construite din fondurile statului pot fi vândute, respectiv cumpărate de titularii contractelor de închiriere, dar pârâții nu au obligația să le vândă, deoarece potrivit art. 53 din Constituția României, dreptul de proprietate poate fi limitat numai în cazurile prevăzute expres, care nu se regăsesc în speță.
În temeiul art. 480 Cod civil, în calitate de proprietar asupra imobilului în litigiu, S. Român prin C. local al municipiului C.-N. beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziție asupra bunului și în virtutea acestui drept are libertatea să aleagă dacă dorește sau nu să vândă bunurile aflate în proprietatea lui, conform propriilor sale interese.
În virtutea principiului libertății contractuale și a dreptului de proprietate ocrotit prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, proprietarul are libertatea de a stabili atât condițiile, cât și oportunitatea vânzării.
Pârâții nu intră în categoria unităților care pot vinde către populație locuințe construite din fondurile statului.
Prin decizia civilă nr. 138 din 28 februarie 2012 a T.ui C., s-a admis apelul declarat de reclamantul F. A. împotriva sentinței civile nr. 15641 din (...) a
Judecătoriei C.-N., pe care a schimbat-o în întregime, în sensul că s-a admis acțiunea formulată de reclamantul F. A. și în consecință, au fost obligați pârâții să încheie cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare în temeiul D.-lege nr.
6. cu privire la apartamentul situat în C.-N., str. H. nr. 4, bl. G, ap. nr. 24.
Au fost obligați intimații să îi plătească apelantului cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 2515,6 lei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, locuințele construite de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât cele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile D.-lege nr.6. și ale prezentei legi.
Acest text legal instituie pentru unitățile economice sau bugetare de stat, obligația iar nu facultatea înstrăinării, iar acest lucru rezultă fără dubiu din expresia „vor fi vândute";, utilizată de legiuitor.
Dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 6. și ale art. 1 din Legea nr.
85/1992 trebuie interpretate prin coroborare cu articolele următoare, în care se prevede că vânzarea locuințelor se face la cererea chiriașilor care pot opta pentru cumpărare, dar atunci când își exprimă această opțiune, ea este obligatorie pentru unitățile bugetare. Obligația de vânzare a locuințelor este una in rem, ce se transmite odată cu bunul, nu una in personam, așa cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 3., în acest sens fiind și practica Înaltei Curte de C. și J. decizia nr. 668/2005, decizia nr. 669/2005, decizia nr. 2269/2005 etc.
Nu se poate susține că prin impunerea vânzării, se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, întrucât S. și-a asumat singur obligația de vânzare a locuințelor prin adoptarea D.-lege nr. 6., limitându-și el însuși dreptul de proprietate, astfel încât impunerea respectării acestei limitări nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate.
La data formulării cererii de cumpărare a locuinței, reclamantul îndeplinea condiția legală de chiriaș al locuinței, conform contractului de închiriere depus la dosar.
Din copia cărții funciare depuse de asemenea la dosar, rezultă că apartamentul în litigiu este proprietatea S. Român în administrarea C.ui local al municipiului C.-N., înscris în baza încheierii nr. 4426-4427 din (...), fiind construit din fondurile statului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții C. local al municipiului C.-N. prin P. și M. C.-N. prin P., solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant și exonerarea pârâților de la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâții au susținut că decizia este nelegală, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. și netemeinică.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute delege și de principiile generale ale dreptului internațional, dar instanța de apel nu a ținut seama de aspectul că S. Român are libertatea de a stabili condițiile și oportunitatea vânzării, iar libertatea sa de voință nu poate fi îngrădită.
Prin impunerea vânzării, se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, deoarece Legea nr. 85/1992 nu instituie obligația unităților de stat de a înstrăina imobilele deținute.
S. Român prin C. local al municipiului C.-N. beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziție asupra bunului, având libertatea de a alege în sensul transmiterii sau nu a dreptului de proprietate prin vânzare asupra oricărui bun aflat în proprietatea sa, or art. 44 alin. (2) teza I-a prevede că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și orice dispoziție legală în vigoare trebuie interpretată și aplicată în conformitate cu legea fundamentală.
Obligarea proprietarului la vânzare reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de C. și un tratament profund discriminator și inechitabil, contravenind dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., iar art. 20 alin. (2) din Constituție stabilește prioritatea dispozițiilor internaționale în raport cu legile interne.
În ceea ce privește obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
2515,6 lei în favoarea reclamantului, pârâții au criticat decizia pe motiv că în mod nelegal au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa culpei procesuale prevăzute de art. 274 C.
Poziția procesuală formulată în judecarea căii de atac, nu echivalează cu vinovăția declanșării activității judiciare, respectiv cu o culpă procesuală.
În subsidiar, pârâții-recurenți au solicitat diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, invocând dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr.
492/2006.
Reclamantul prin întâmpinare depusă la dosar f.9-11, a solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea ca legală a deciziei atacate.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea reține următoarele:
Reclamantul F. A. este titularul contractului de închiriere nr. 61733 din
(...), încheiat cu C. local al municipiului C.-N. asupra locuinței situate în C.-N.str. H. nr.4, bl. G, ap. nr. 24, compus din 3 camere și dependințe în suprafață de 58,51 mp, până la data de (...). La data de (...), între aceleași părți s-a încheiat un act adițional la contractul de închiriere, prin care durata acestuia s-a prelungit cu 5 ani, până la data de (...).
În cartea funciară colectivă nr. 32.042 C.-N., nr. top 10440/S, este intabulat cu încheierea nr. 4426-4427 din 31 iulie 1975, dreptul de proprietate al S. Român, în administrarea operativă a C.ui popular al municipiului C.-N., imobilul bloc de locuințe cu 9 etaje și 120 de apartamente, în care este situat și apartamentul nr. 24, având nr. top 10440/S/XXIV.
Potrivit art. 1 din Decretul-lege nr. 6., întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde către populație locuințele construite din fondurile statului, în condițiile prezentului decret-lege, iar în art. 5 alin. (2) din același act normativ se prevede că locuințele ocupate de chiriași se pot vinde numai acestora, pe baza cererilor adresate direct unităților specializate în vânzarea locuințelor.
La rândul său, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, republicată, prevede că locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului în condițiile D.-lege nr. 6. și ale prezentei legi.
Toate condițiile prevăzute de lege pentru vânzarea locuinței în litigiu, sunt îndeplinite în speță, ceea ce pârâții-recurenți nici nu contestă, singura lor critică constând în lipsa obligației de a vinde locuința către titularul contractului de închiriere.
Așa după cum a reținut în mod corect instanța de apel, numai titularul contractului de închiriere are dreptul de opțiune între a cumpăra sau nu locuința construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data de 29 iulie 1992, dar după ce acesta și-a manifestat dorința de cumpărare prin cererea nr. 1. din (...), pârâții sunt obligați să-i vândă locuința, dispozițiile imperative ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 „vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora";, nelăsând loc pentru alte interpretări.
În acest sens este practica judiciară constantă a Înaltei Curți de C. și
Justiție, precum și poziția Curții Constituționale exprimată în decizia nr. 3..
Decretul-lege nr. 6. și Legea nr. 85/1992, sunt acte normative cu un pronunțat caracter de protecție socială și câtă vreme sunt în vigoare, ele trebuie respectate și aplicate de către toți cei chemați să facă aplicarea lor.
Nu neagă nimeni atributele dreptului de proprietate desprinse din prevederile art. 480 C. civ., inclusiv dispoziția, că proprietatea privată este garantată potrivit art. 44 alin. (2) din Constituție și ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular, așadar inclusiv proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale, că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. E. a D. O. asigură protecția proprietății, iar art. 20 alin. (2) din aceeași Lege fundamentală stabilește prioritatea reglementărilor internaționale în raport cu legile interne, dar toate aceste dispoziții, nu contrazic prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 6. și ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, pe care pârâții au obligația să le respecte, iar instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea lor în cauzele pendinte aflate pe rolul lor.
Având în vedere poziția constantă de opunere a pârâților la admiterea acțiunii reclamantului, dovedită inclusiv prin exercitarea recursului împotriva deciziei pronunțate în apel, în mod corect tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilorart. 274 alin. (1) C. și i-au obligat la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul culpei procesuale, deoarece au fost partea căzută în pretenții.
Nu se justifică în speță nici măcar diminuarea cheltuielilor de judecată în baza art. 274 alin. (3) C., deoarece pârâții beneficiază de serviciile unui compartiment juridic de specialitate, care ar trebui să-i informeze care sunt consecințele juridice (sancțiunile civile) în situația opunerii vehemente la admiterea unei acțiuni care potrivit practicii judiciare constante a instanțelor judecătorești, este absolut previzibilă admiterea lor.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) C., se va respinge recursul pârâților împotriva deciziei tribunalului, ca nefondat.
Intimatul nu a solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE M.IVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții C. LOCAL AL M. C.-N. reprezentat de P. și M. C.-N. reprezentat prin P., împotriva deciziei civile nr. 138 din 28 februarie 2012 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 mai 2012.
Președinte Judecători
A.-T. N. T. D. M.-C. V.
Grefier
M.-L. T.
Red.TD:(...) Dact.CC:(...)-2 ex. Jud.apel.Luca E.,Oncică S. M Jud.fond.Moț M.
← Decizia civilă nr. 2484/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 4716/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
---|