Decizia civilă nr. 3/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)*
DECIZIA CIVILĂ NR. 3/A/2012
Ședința ta de 20 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTOR : M. C. V.
GREFIER : A. B.
S-a luat în examinare, în rejudecare după casare, prin decizia civilă nr.
2573 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție, apelul declarat de reclamantele C. R. și C. V., precum și pârâtul P. C. P. împotriva sentinței civile nr. 1270/(...), pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. S. și R. N. A P. „. PRIN D. S. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 13 ianuarie 2012, prin serviciul de registratură al instanței, reclamantele-apelante au depus la dosar un script prin care aduc la cunoștința instanței faptul că din motive de sănătate nu se pot prezenta la termenul de azi, solicitând judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al. 2 cod procedură civilă.
Având în vedere că prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și
Justiție a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecare numai în ceea ce privește petitul nr. 4, cu privire la daunele materiale și morale pentru terenul forestier, în contradictoriu cu intimații-pârâți, Curtea invocă ca motiv de ordine publică excepția lipsei calității procesuale pasive a S.ui Român prin M. F. P., prin D. G. a F. P. S., de asemenea incidența în cauză a deciziei nr.
27/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, decizie care nu a fost publicată în Monitorul Oficial, precum și hotărârea CEDO pronunțată în cauza Atanasiu și Poienaru împotriva României, paragraful 163 din această hotărâre, și constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1270/(...), pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. (...), s-a admis în parte acțiunea reclamantelor C. R. și C. V., împotriva pârâtei P. C. P. prin P., care a fost obligată să achite reclamantelor suma de 905 lei despăgubiri pentru terenul cu vegetație forestieră în suprafață de 2,63 ha, pentru anii 2005 - 2008.
S-au respins ca nefondate capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru terenul intravilan și pentru acordarea daunelor morale, formulate împotriva aceleiași pârâte.
S-a respins în întregime acțiunea, ca nefondată, față de pârâții
Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. S. și R. N. a P. R. prin D. S. S.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele:
1. În privința pretențiilor pentru terenul de 351 mp.:
Acest teren a fost inițial înscris în T. de proprietate nr. 2., ca făcând parte dintr-o parcelă situată în intravilanul localității B.
Prin decizia civilă nr. 2., irevocabilă, Curtea de A. C. a constatat nulitatea absolută a amintitului titlu de proprietate, pentru cei 351 mp. din CF 1691 B. P. comunei P., prin P., a fost obligată să acorde pârâtelor C. R. și C. V. o suprafață similară, în compensare.
Probele dosarului confirmă că în repetate rânduri debitoarea acestei obligații a invitat reclamantele pentru a le oferi un alt amplasament în schimbul celor 351 mp. P. P. a fost de fiecare dată refuzată (invitații pentru preluare teren, procese verbale).
În realitate, reclamantele nu acceptă teren echivalent în compensare, urmărind restituirea în natură a terenului pentru care nu mai sunt proprietare.
Această poziție a fost explicit exprimată de către d-nele C. R. și V. în corespondența purtată cu P. P., în legătură cu terenul de 351 mp.
În conformitate cu disp. art. 481 cod civil „. nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire";.
Nu acceptă teren echivalent în compensare întrucât imobilul - teren, pe care este amplasată construcția fostului CAP B., a fost preluat abuziv de la părinți, construcția nu este de utilitate publică iar deposedarea, pentru utilitate publică, nu s-a făcut conform legii"; printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire cu atât mai mult cu cât P. C. P. deține, așa cum reiese din adresa nr. 2414/ (...), 351 mp. teren intravilan situat în satul B. pe care poate să-și edifice o construcție de utilitate publică.
Deposedarea abuzivă pentru „așa - zisa"; cauză de utilitate publică este abuzivă nu numai pentru că nu s-a făcut printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire ci și pentru faptul că P. are în administrare o suprafață de 351 mp. teren intravilan situat în satul B. pe care poate să-și edifice o construcție de utilitate publică.
Rezultă din cele de mai sus că reclamantele refuză să recunoască puterea de lege a unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin efectul căreia au pierdut proprietatea unei suprafețe de 351 mp, din titlul de proprietate emis în favoarea lor, îndreptățite fiind în schimb să primească în proprietate un teren echivalent.
Acest refuz face ca pretențiile lor la acordarea unor despăgubiri constând în recolta nerealizată să fie nefondate, urmând ca acest capăt de cerere să fie respins ca atare.
Expertiza efectuată în cauză relevă că dispensarul comunal (edificat pe un teren ce a aparținut familiei petentelor) ar ocupa 420 mp. iar nu 351 mp. însă diferența de teren astfel rezultată, de 69 mp., nu se află în stăpânirea faptică a pârâților pentru ca aceștia să poată fi obligați la despăgubiri.
2. Pentru terenul ocupat de drumul comunal și canalul aferent, astfel cum acestea sunt determinate în schița de la dosar, de relevat sunt următoarele :
Reclamantele nu dețin un titlu juridic în baza căruia să pretindă despăgubiri de la pârâți.
Probele dosarului nu confirmă că au fost urmate procedurile legale pentru restituirea celor 304 mp. statornicite prin legile funciare de reconstituire, respectiv prin L. nr. 1..
Apoi, potrivit depoziției martorului P. I., antecesorul reclamantelor, def.
C. I. a cedat o porțiune de teren pentru amenajarea unui trotuar, fără a exista opoziții din partea sa ori a altor proprietari riverani (f. 35).
Nefiind, așadar, proprietare ale terenului de 304 mp., în sensul statuat prin art. 480 Cod civil, reclamantele nu sunt îndreptățite la despăgubiri, respectiv daunele morale solicitate.
3. Pentru suprafețele cu vegetație forestieră :
Prin sentința civilă nr. 4. a J. Ș. S. s-a admis cererea reclamantelor C. R.
și C. V., C. L. de F. F. P. fiind obligată să le pună pe acestea în posesie cu suprafața de 2,63 ha teren cu vegetație forestieră.
Pentru aceasta, s-au reținut în considerente următoarele:
Prin cererea formulată la data de (...) și înregistrată cu nr. 2437/2007, petentele au solicitat Comisiei Locale de fond funciar P. punerea efectivă în posesie și eliberarea titlului de proprietate pentru suprafețele de teren cu vegetație forestieră validate în baza Legilor 1. și 1., cerere la care nu există dovada unui răspuns.
Din H. nr. 1964/(...) reiese că o suprafață de 2,63 ha teren cu vegetație forestieră a fost reconstituită în favoarea numitelor C. V. și C. R. după defuncții
C. I. și Moroșan M.. Intimatele nu au putut face dovada nici a punerii în posesie a petentelor, nici a eliberării titlului de proprietate în favoarea acestora pentru suprafața validată, se mai reține în amintita sentință.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 5. Tribunalul Sălaj a admis acțiunea în contencios administrativ a acelorași reclamante și a obligat C. L. de F. F. prin P., să răspundă la cererea acestora înregistrată sub nr. 243/(...) privind soluționarea cererii înregistrată sub nr. 1010/(...) precum și modalitatea de punerea efectivă în posesie și eliberarea titlului de proprietate, pentru suprafețele de teren cu vegetație forestieră solicitate și validate la L. nr. 1., nr.
1. și nr. 1..
Aceste hotărâri judecătorești relevă că dreptul de proprietate al reclamantelor pentru suprafața de 2,63 ha teren cu vegetație forestieră a fost reconstituit încă din anul 2006, fără ca această reconstituire să fie practic finalizată prin punerea în posesie.
Această pasivitate a Comisiei Locale de F. F. P., condusă de P., a obligat reclamantele să promoveze litigii la instanțele judecătorești, în care acestea au avut câștig de cauză.
Așa fiind s-a apreciat întemeiată solicitarea de a li se acorda despăgubiri pentru această întârziere. Aceste despăgubiri au fost evaluate de către expertul agricol la suma de 905 lei.
Cererea privind obligarea la daune morale a fost respinsă.
Martorii audiați în cauză au menționat că niciunul din sătenii localității B. nu au fost efectiv puși în posesie cu terenurile cu vegetație forestieră, fiind astfel de luat în seamă existența unor dificultăți practice ale Comisiei locale, care exced unei vinovății în sensul menționat de art. 998 Cod civil.
4. Cererea privind acordarea de despăgubiri și daune morale pentru perioada 1962-1989 a fost respinsă ca nefondată.
Reclamantele nu au prezentat un titlu care să le îndreptățească la această solicitare iar terenul, după cum s-a menționat și în decizia de casare, s-a aflat în patrimoniul cooperativei agricole iar nu al statului, care nu poate fi astfel obligat la plata unor despăgubiri și daune morale.
În cauză nu a fost probat un raport de cauzalitate între eventuale acțiuni ori inacțiuni ale pârâtei R. N. a P., D. S. S. și prejudiciul înregistrat de reclamante, drept pentru care acțiunea față de această pârâtă a fost respinsă în întregime.
Împotriva acestei sentințe, au declarat în termen legal apel reclamantele
C. V. și C. R. și pârâta P. comunei P.
Reclamantele au solicitat desființarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea apelului lor, reclamantele învederează că, în ceea ce privește terenul în suprafață de 351 mp, acesta este ocupat de o construcție în suprafață totală de 420 mp, aflată în posesia Primăriei, prima instanță constatând în mod greșit că reclamantele ar fi refuzat acordarea unui teren în schimb în mod nemotivat, în condițiile în care nu li s-a făcut, în realitate, nicio ofertă de schimb, ele prezentându-se la data stabilită, când s-a încheiat procesul verbal nr. 2712/2007, P. fiind cea care nu s-a prezentat. Ulterior, li s- a făcut într-adevăr o ofertă de compensare, însă terenul oferit era unul mlăștinos, neavând ieșire la stradă, fiind de fapt, situat de-a lungul unei ape curgătoare, acesta fiind motivul real al refuzului, constatat într-un proces verbal încheiat la 3 aprilie 2008, reclamantelor oferindu-li-se, apoi, despăgubiri de către comisia locală, ce nu au fost acceptate, câtă vreme decizia care a anulat titlul de proprietate a dispus acordarea unui teren în schimb. Apoi au mai fost chemate încă o dată, la 30 aprilie 2008, însă nu li s-au prezentat acte privind terenurile oferite în schimb, pentru a se putea verifica dacă acestea se aflau în rezerva comisiei locale. În fapt, primăria nici nu va putea pune în executare decizia respectivă, pentru că nu deține alt teren intravilan în suprafață de 351 mp.
Referitor la terenul în suprafață de 304 mp, ocupat de drumul comunal
și canalul aferent, acesta a fost revendicat de reclamante, făcând parte din terenul în suprafață totală de 1440 mp, reținându-se greșit că acesta ar fi fost cedat de antecesorul lor pentru construirea drumului,în condițiile în care acesta nu mai trăia în anul 1962, când CAP-ul a preluat terenul.
În ceea ce privește terenul cu vegetație forestieră, greșit nu au fost acordate daune morale, pentru că împrejurarea că nici alți locuitori ai comunei nu au fost puși în posesie nu înlătură culpa pârâtei. Mai mult, dacă ar fi fost admisă cererea reclamantelor privind refacerea expertizei, s-ar fi constatat că și prejudiciul material este mai mare, în acesta nefiind inclusă valoarea fructelor și a ciupercilor ce ar fi fost obținute anual.
De asemenea în mod greșit instanța de fond a respins cererea de refacere a raportului de expertiză în ceea ce privește destinația masei lemnoase exploatată anual, nefiind calculată nici valoarea fructelor, ciupercilor ce s-ar fi obținut anual.
Pentru lipsa de folosință a terenurilor cu vegetație forestieră au solicitat despăgubiri materiale în sumă de 20.000 lei și daune morale în sumă de
25.000 lei.
Cu privire la terenul în suprafață de 724 mp ocupat de P. P. cu construcția și cele două drumuri laterale arată că deși au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, prin care s-a învederat că raportul de expertiză trebuie refăcut sau completat întrucât expertul a presupus că reclamantele ar fi cultivat porumb și cartofi neavând în vedere atributele dreptului de proprietate al reclamantelor, în mod neîntemeiat instanța de fond a respins cererea de completare a raportului de expertiză.
Cu privire la prejudiciul moral arată că au fost supuse la suferințe psihice și fizice deoarece întreaga suprafață de teren din care face parte și terenul în suprafață de 724 mp, ocupat de P. P. cu construcția, drumurile și canalul aferent, a fost revendicată pe cale judecătorească, ceea ce a necesitat efort fizic, psihic și financiar risipă de timp și energie.
Suferințele psihice și fizice la care au fost supuse rezultă din probatorii, motiv pentru care solicită obligarea pârâtei P. P. la daune morale.
Pârâta P. comunei P. a solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantelor față de această pârâtă.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea reține considerentele ce urmează:
Prezenta cauză se află în rejudecarea apelului dat fiind că prin decizia de casare nr. 2573/(...), Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte decizia anterioară din apel, nr. 274 A din (...) a Curții de A. C., și a trimis cauza spre rejudecare numai în ceea ce privește petitul nr. 4, cu privire la daunele materiale și morale pentru terenul forestier, formulat în contradictoriu cu intimații-pârâți S. Român reprezentat de M. F. prin D. G. a F. P. S. și R. N. a P.
R. - D. S. S.
Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată reține că nelegal s-a reținut calitatea procesuală a S.ui Român reprezentat de M. F. deși acest capăt de cerere a fost formulat în contradictoriu cu D. S. S., critica formulată de S. Român fiind fondată, recursul fiind admis în această privință.
Cum, potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea de apel reține că s-a statuat prin decizia de casare că S. Român reprezentat de M. F. nu are calitate procesuală pasivă și nu mai este necesar a se analiza acest aspect lămurit deja de instanța de casare și prin urmare apelul nu se mai judecă relativ la S. Român reprezentat de M. F. ci doar în contradictoriu cu R. N. a P. R. - D. S. S.
Tot cu privire la limitele rejudecării mai trebui constatat că în rejudecare cauza a fost trimisă doar cu privire la petitul nr. 4, cu privire la daunele materiale și morale pentru terenul forestier în contradictoriu cu R. N. a P. R. - D. S. S.
Chiar dacă în recurs reclamantele critică și admiterea apelului P.ului comunei P. și respingerea acțiunii față de P. P., trebuie constatat că această critică nu a fost admisă și prin urmare decizia nr. 274 A din (...) a Curții de A. C. a rămas irevocabilă cu privire la acest aspect.
Analizând, în rejudecare, fondul apelului, Curtea de apel constată că în fața instanței de fond în primul ciclu procesual, în dos. nr. (...) al T.ui S. - fila
77, cu privire la temeiul de drept al cauzei, reclamanții arată că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile L. nr. 1., nr. 1., nr. 1., nr. 1. și nr. 2. și că nu își mai întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
Cu privire la temeiul de drept precizat de reclamante, Curtea de apel observă că dispozițiile legale invocate nu prevăd și nu permit acordarea de despăgubiri de genul celor solicitate de reclamante, pentru punerea în posesie cu întârziere sau pentru lipsa de folosință decât în alte ipoteze, care nu sunt întrunite în cauză.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai
2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie
2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie
2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poateinterpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Trebuie menționată și H. CEDO din 12 octombrie 2010 în Cauza M.
Atanasiu și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
778 din (...).
Relevant este pct. 140 din această din urmă hotărâre care arată că:
„Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului."
În speță se putea analiza dacă reclamantele dețineau un bun și au fost private de acest bun, or reclamantele afirmă tocmai că nu au primit în concret terenul ci doar li s-a emis H. Comisiei Județene nr. 1964 din data de (...).
În acest context reclamantele aveau la îndemână o acțiune în temeiul legilor fondului funciar prin care să solicite instanței la momentul respectiv punerea în posesie cu terenul menționat în H. Comisiei Județene nr. 1964 din data de (...) iar nu să rămână în inacțiune și apoi să solicite despăgubiri. Faptul că uzarea de o astfel de procedură judiciară duce la prelungirea cu un interval rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce neapărat la necesitatea acordării de despăgubiri, reclamanta obținând o sentință cu nr. 4. a J. Ș.l S., pentru punerea în posesie la (...) (fila 90-91 dosar nr. (...) al Curții de A. C.), fiind puse în posesie în ianuarie 2009 cu privire la acest teren (fila
116-120 dosar nr. (...) al T.ui S.).
Pentru perioada anterioară acestei hotărâri nu se pune problema acordării unor despăgubiri deoarece potrivit practicii CEDO, indicată mai sus, nu există o obligației a statului de a repara nedreptățile produse de antecesorii lor.
Tot din Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României mai trebuie reținut pct. 142 din aceași hotărâre care arată că „Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr.
1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi." și pct. 164 „Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34]."
La pct. 163. din aceași hotărâre se arată că „Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept" [. împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII]. "
Or, dacă privarea de proprietate este un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept", rezultă că dacă nu există o situație continuă de privare de drept nu se pot pretinde despăgubiri pentru această perioadă de la privarea de proprietate și până la restituirea bunurilor.
Aceasta pentru că, dacă privarea de proprietate este un act instantaneu atunci și restituirea trebuie să fie în același fel, anume un singur act care să se refere la restituire, iar perioada dintre aceste două momente, o spune CEDO, nu este o situație continuă de "privare de drept".
Ceea ce reiese din ansamblul motivării Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României este că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire și că în această procedură statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util (pct. 168), iar autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175).
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct.
174.).
Curtea de apel reține că dacă nu se poate garanta un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, atunci o restituire în natură chiar și în circumstanțele speței este o compensație parțială legitimă iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea unei astfel de despăgubiri.
Tot în cauza M. Atanasiu și alții împotriva României se arată (pct. 205) că statul trebuie să poată beneficia de timpul necesar punerii în aplicare a acestora, chiar dacă este constatată lentoarea procedurilor.
Or, a afirma că timpul pentru care nu a beneficiat de despăgubiri trebuie compensat în bani reprezintă tocmai o negare a acestei marje de timp acordată statului.
Curtea Europeană mai reține că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228).
Acest just echilibru se referă și la sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat
(pct. 227).
Prin urmare a adăuga la această sarcină nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei acțiuni mai ales că în aceași hotărâre a Curții Europene se prevede că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității (pct. 235), ținând seama că măsura solicitată de reclamante este opusă măsurii plafonării sau eșalonării.
Nu în ultimul rând amintim incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011 a
Înaltei Curți de C. și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, decizie care nu a fost publicată în Monitorul Oficial, și prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite înnatură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin T. VII al L. nr. 2., îndreptate direct împotriva S.ui Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 13 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, sunt inadmisibile.
Chiar dacă această decizie nu a fost publicată în Monitorul Oficial, și nu este obligatorie aplicarea decât de la data publicării, instanțele pot ține seama de aceasta, mai ales că soluția din decizia nr. 27/2011 este în sensul argumentelor expuse mai sus.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamantele C. R. și C. V. împotriva sentinței civile numărul 1270 din (...) a T.ui S., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantele C. R. și C. V. împotriva sentinței civile numărul 1270 din (...) a T.ui S., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
I.-D. C. M. C. V.
A. B.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 4 ex., la data de (...)
Judecător fond - I. D., Tribunalul Sălaj
| ← Decizia civilă nr. 2554/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 96/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
