Decizia civilă nr. 581/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R.
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
D. nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 581/R/2012
Ședința publică din data de 10 februarie 2012
Instanța constituită din:
Președinte : V. M.- reședintele C. de A. C
Judecători : D.-L. B.- icepreședinte al C. de A. C
A. C. G. : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul N. G. precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN M. F. P.- D. M., împotriva sentinței civile nr. 2151/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), având ca obiect D. în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta
P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimate.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea ambelor recursuri ca fiind nefondate.
C U R T E A
1. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. M. sub nr. (...), la data de (...), reclamantul N. G. a chemat în judecată, în calitate de pârât, S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 600.000 euro sau echivalent în lei, respectiv 300.000 euro pentru reclamant și 300.000 euro pentru tatăl său N. Teodor, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit atât personal cât și de tatăl său, N. Teodor (decedat la data de 23 ianuarie 1994), urmare a măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirii domiciliului obligatoriu al acestora în loc. S., com. Jegălia Nouă, jud. Constanța, în perioada cuprinsă între anii 1952-1956; să oblige pârâtul la plata sumei de 160.000 lei, reprezentând despăgubiri civile materiale, urmare a confiscării bunurilor, ca măsură administrativă dispusă cu ocazia deportării, respectiv: un cal în valoare de 3.000 lei, 36 oi×250 lei bucata=9.000 lei, o vacă în valoare de 2.500 lei, o junincă în valoare de 1.500 lei; cu plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile L. nr. 2., art. 1 pct. 5, art. 3, art. 5, art. 5.
Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.
În data de (...), reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune, invocând drept temei juridic al acțiunii precizate și art. 998 cod civil și solicitând, de asemenea, constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea S., fosta Jegălia Nouă, jud. Constanța, pentru reclamant și pentru tatăl acestuia, N. Teodor, decedat la data de (...), în perioada 1952-1956.
În motivarea precizării de acțiune, reclamantul a arătat că, în opinia sa, ne aflăm în prezența unei acțiuni care angajează răspunderea S. R. pentru prejudiciile cauzate propriilor cetățeni prin abuzurile exercitate de organele de stat, prin condamnarea lor cu caracter politic și în cursul executării pedepsei aplicate pentru infracțiuni îndreptate împotriva regimului comunist.
În data de (...) și respectiv în data de (...), reclamantul a depus la dosar o nouă precizare de acțiune, indicând și alte bunuri confiscate cu ocazia deportării defunctului N. Teodor, și anume: 1 porc-1000 lei, 1 vacă-1000 lei, 1 junincă de 2 ani-1000 lei, 1 vițel-1000 lei, 36 oi-9000 lei, 10 noatini-2000 lei, 9 capre-2500 lei, 2 iezi-500 lei, 1 cal-3000 lei, 10 icoane cu ramă de lemn pe sticlă-2000 lei, 61 farfurii de lut-2000 lei, 2 farfurii porțelan-100 lei, 1 blidar din brad-1000 lei, 1 sobă de gătit mică-1000 lei, 2 scaune mici pentru copii-
200 lei, 3 scaune cu spătar din brad-300 lei, 1 laviță cu spătar din brad-300 lei, 1 oală din lut de 5 litri-100 lei, 3 cofe mici din brad-300 lei, 1 pat cu capete nou-400 lei, 1 lăițer nou pentru haine-500 lei, 1 lăițer vechi pentru haine-400 lei, 1 ciur de sârmă-100 lei, 1 masă de brad de bucătărie-400 lei, 1 oală de tuci de 5 litri-100 lei, 1 lampă de petrol completă-100 lei, 1 damijană de sticlă de 3 l.-100 lei, 2 sticle de 1l.-20 lei, 3 coșuri cu nuiele-150 lei, 1 osie din fier-400 lei,
2 sape-50 lei, 1 plug de lemn fosibil-500 lei, 1 război de țesut complet-700 lei, 2 greble lemn-100 lei, 1 batcă, un ciocan, un toc de tinichea și toate sculele necesare la cosit-400 lei, 1 depănătoare dublă-200 lei, 1 coasă cu toporiște-100 lei, 2 seceri-50 lei, 1 mașină de tors-500 lei, 1 depănătoare mică pentru bumbac-300 lei, 2 stoguri de paie circa 500 de kg.-500 lei, 50 mânuși de cânepă-500 lei, 2 traiste de cânepă mici-50 lei, 1 zadie cu vârste-100 lei, 1 basma neagră-50 lei, 1 țol de lână-300 lei, 1 pernă-100 lei, 1 pieptar-200 lei, 1 cearșaf de cânepă-100 lei, 1 pereche ismene din cânepă-100 lei, 3 papiote-50 lei, 1 ceas de buzunar fără marcă-100 lei, 1 toc simplu de scris-50 lei, 1 pahar mic de bărbierit-50 lei, 1 șervet din pânză de cânepă 1m.-100 lei, 1 pereche de ochelari-100 lei, 1 cutie din lemn-100 lei, 1 coșarcă din nuiele-100 lei, i tavă din tablă pentru copt pâine-100 lei, 1 foarfece de tuns oi-100 lei, 1 căciulă neagră-200 lei, 1 pânză de cânepă de 1,50 m.-100 lei, 6 m.l. de cânepă pentru saci-250 lei, 1 sobă de gătit construită din pământ și alta cu rolă-500 lei, 3 perechi de obiele de lână albă-100 lei, 1 basma cu pui albaștri-100 lei, 1 șervet de cânepă de 1m.-100 lei, 3 pile pentru ferăstrău-100 lei, 1 piaptăn femeiesc-20 lei, 1 metru liniar de brudărie de cânepă-200 lei, 5 buc. Fuse pentru tor-200 lei, 1 traistă din lână-100 lei, 1 sită-50 lei, 1 foarfece mică-50 lei, 1 buc. oglindă mică-50 lei, 1 lampă cu petrol-100 lei, 1 desagi din lână-100 lei, 1 filonar mic complet-100 lei, 2 gheme ață de cânepă-100 lei, 1 căldare pentru apă-200 lei, 2 donițe-500 lei, 5 putini a 25kg. pentru brânză-1000 lei, 1 cibăr mic-100 lei, 1cofa mică-100 lei, 3 coveți din lemn diferite-1000 lei, 1 sac de cânepă-30 lei, 20 kg. făină de grâu-50 lei, 2 kg. făină de porumb-5 lei, 1 traistă mică-50 lei, 1 haină de lână țărănească-100 lei, 1 pernă mică-50 lei, 1 pereche de ciorapi-20 lei, 1 secure-50 lei, 100 kg. porumb boabe-500 lei, 1 cufăr gol din brad-300 lei, 1 sac-30 lei, 2 semințe de cânepă-50 lei, 1 coș de nuiele-20 lei, 15 kg. sămânță de floarea soarelui-300 lei, 2 buc. ciururi vechi-100 lei, 1 târnăcop-50 lei, 1 lopată-50 lei, 2 răstitoare din lemn-200 lei, 1 lanț pedică de
1.-100 lei, 2 lanțuri de 1,20 m.-200 lei, 1 clopoțel din bornz-100 lei, 3 sfedere mari bune-200 lei, 1 sfeder mare-200 lei, 1 ladă din scândură-100 lei, 20 kg. fasole-100 lei, 1 bucată teslă de cioplit-100 lei, 3 dălți diferite-100 lei, 1 ciocan pt. coasă-50 lei, 1 hecală pt. cânepă-300 lei, 15 kg. semințe de bostan-100 lei,
1 scară de urcat în pod-500 lei, 1 bidon din tablă mic-100 lei, 15 kg, slănină afumată-200 lei, 1 bucată masă de bucătărie-500 lei, 2 paturi țărănești-400 lei,
4 scaune primitive-100 lei, 2 sapă pt. săpat porumb-50 lei, 1 cazan pt. fiert haine d 30l.-1000 lei, 1 lanț pt. legat câine de 1.-50 lei, 1 grapă-1000 lei, 1 sanie din lemn-1000 lei, 500 dranițe din stejar-1000 lei, 1 furcă cu 4 coarne-50 lei, 1 furcă cu 2 coarne-50 lei, 1 jug din lemn pt. tras vite-1000 lei, 1 urzoi de urzit cânepă-1000 lei, 3 furcoaie de lemn cu 2 capete-100 lei, 2 greble din lemn-100 lei, 1 dric de car-1500 lei, 2 leuci de car-1500 lei, 1 tavă rotundă de copt pâine-50 lei, 1 borcan mic pt. săpuneală din marmură-100 lei, 1 cofă pt. apă din brad-100 lei, 1 strecurător din tablă-50 lei, 5 oale din lut-200 lei, 1 polonic smălțuit-50 lei, 1 pâlnie de tablă mică-50 lei, 1 cratiță din tablă groasă pt. copt-50 lei, 1 farfurie mică smălțuită din tablă-20 lei, 1 ciaonaș de tuci de
3l.-50 lei, 1 cratiță de tuci de 2l.-50 lei, 1 oală smălțuită de 3l.-50 lei, 2 scări de suit în pod din lemn-500 lei, 1 dric de car din napoi 2 roate-1000 lei, 1 dric de car dinanite-1000 lei, 2 roate de car-500 lei.
Reclamantul și-a precizat câtimea obiectului capătului de cerere având ca obiect despăgubiri materiale la 54.720 lei, valoare rezultată din expertiză.
2. Prin sentința civilă nr. 2151/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș îndosar nr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul N. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirii domiciliului obligatoriu în loc. S. pentru reclamant și tatăl său, N. Teodor, în perioada 1952-1956;
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor daune morale.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro sau echivalent în lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 54.720 lei cu titlu de despăgubiri materiale si a sumei de 961 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, T. a reținut următoarele:
Din interpretarea art. 1, art.3 și art.4 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuriadministrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2., respectiv: „. protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Așa fiind, având în vedere probele administrate, în baza art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant și tatăl său, N. Teodor, în perioada 1952-1956.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, sunt de reținut următoarele considerente:
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență, C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 118/1990, C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată.
Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Prin D. nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011, Înalta
Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O.. D. este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește precizarea de acțiune din (...), sunt de reținut următoarele:
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., ea este de imediată aplicare, de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi, se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s-a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. În măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi.
Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și-au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C.. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., tribunalul a constatat următoarele:
Art. 998 C.civ. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S.
R., nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999
C.civ., întrucât S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. R., trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..
Reclamantul, prin precizarea de acțiune, formulată la (...), înregistrată pe rolul T. M., a investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat reclamantului și antecesorului său prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate peprevederile art. 998-999 C.civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin.
1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din
D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesorului lor - cât
și pe cel răspunzător de pagubă - S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamantul nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată.
T. a apreciat că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat, mai ales că, la data de (...), în M. O. al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate,pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr.
118/1990, respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., fiind deci prescrisă extinctiv.
Din perspectiva jurisprudenței C. Europene a D. Omului, nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens, s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie
2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 118/1990 și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C., în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din P. nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a D. O.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din P. 1.
Cu privire la această speranță legitimă, trebuie constatat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control de constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. E. a D. Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R., respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicțiecu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin
O. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubiri materiale sunt de reținut următoarele:
În ceea ce privește bunurile confiscate, la fila 78, în dosarul comunicat de
C., se află procesul verbal din (...), din care rezultă confiscarea bunurilor mobile enumerate de reclamant în precizarea de acțiune din iunie 2011, cu ocazia deportării - filele 78-82 din dosar. Expertiza tehnică judiciară evaluare bunuri mobile efectuată în cauză de către expert B. L. a stabilit o valoare neactualizată a bunurilor mobile confiscate de 54.720 lei - fila 123.
În baza art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., a fost admis acest capăt de cerere, fiind obligat pârâtul la 54720 lei despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea reactualizată a bunurilor confiscate cu ocazia dislocării.
Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. arată că: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile altor legi cu caracter reparatoriu.
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a C.ui Europei sau declarația asupra prinicpiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de A. G. ONU nu pot constitui temeiul de drept pentruacordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de C. M. UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar, rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.
Raportat la considerentele mai sus expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată.
În baza art. 274 C.pr.civ., pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 961 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru expertiză, justificat cu chitanța aflată la dosar.
3. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul N. G., cât
și pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin recursul declarat, reclamantul N. G. a solicitat, în principal, casareaîn parte a sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Se apreciază că instanța de fond în mod greșit constată ca fiind prescrisă acțiunea recurentului, cu toate că, potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. 2., care prevăd următoarele: "cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii. Prin L. 2., ale cărei dispoziții sunt de imediată aplicare, recurentul a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun, chiar în condițiile în care disp. art. 5, alin. 1, lit. a, din L. 2., declarate neconstituționale și- au încetat efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010;
Perioada deportării și a stabilirii domiciliului forțat a avut caracter de exterminare, aceștia fiind supuși umilinței, persecuțiilor, violențelor și suportând condițiile inumane și insalubre, intimidați, înfometați și expuși diverselor boli, infecții și traume psihice, cu repercursiuni iremediabile, fiindu-le lezate demnitatea onoarea și reputația, fiind practic condamnată întreaga familie. Prin deportare și stabilirea domiciliului forțat, s-a creat un prejudiciu nepatrimonial care a constat atât în prejudicii pecuniare cât și consecințe dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a inconvenientelor de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală Încercată.
Este de netăgăduit că orice abuz exercitat asupra unei persoane nevinovată, produce suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații bănești. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor instanța supremă și practica actuală, raportată la jurisprudența C., este constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Cererea reclamantului se include în cerințele legale impuse de dispozițiile L.
2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilateacestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1 pct. 3, art. 3, art. 4 alin. 2 , art. 5. Asimilarea măsurilor administrative abuzive condamnări lor politice nu trebuie să rămână doar la nivel declarativ, un argument în acest sens fiind consecvența legislativă și reglementările anterioare față de care L.
2. are caracter complementar.
Prin Declarația Universală a D. Omului, art. 5, se statuează că: „Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante".
De asemenea prin T. de P. între R. și Puterile Aliate și Asociate, încheiat în 10 februarie 1947, la P. prin art. 3, R. se obligă să ia "toate măsurile necesare pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția română, fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau religie, folosința drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei și de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică și de Î. publică.
Au fost încălcate prevederile Constituției R. din 13 aprilie 1948:
Fiind încălcate și prevederile art. 2 și 3 din C. E. a drepturilor omului, referitoare la dreptul la viață și interzicerea torturii.
Prevederi legale internaționale la care R. a aderat în decursul timpului, sunt reglemetările internaționale care au dus la apariția L. nr.2., care au creat o sperantă legitimă la măsuri reparatorii pentru recurent, în sensul C. Europene a D. O.
Dispozițiile L. 2. definesc "condamnările cu caracter politic" deci statul își asumă răspunderea patrimonială pentru prejudiciile morale cauzate în urma condamnărilor pronunțate de către organele statului, pe nedrept și cu caracter politic și măsuri administrative abuzive, concomitent cu recunoașterea expresă în dispozițiile legii mai sus arătate, a suferințelor morale cauzate de regimul totalitar.
De asemenea, potrivit disp. art. 52 din C. R.: "S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită in condițiile legii.
Jurisprudența a statuat în mod corect și prin D. civilă nr. 2. OIR din 08 decembrie 2010, pronunțată în D. nr. (...), de C. de A. O., următoarele: Este adevărat că disp. art. 5 alin. 1 lit. a din L. 2., care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., însă această decizie nu este aplicabilă cauzelor a(late pe rol, la data pronunțării acestei decizii, ci, este aplicabilă eventual, cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale.
A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și a urmat aceeași procedură prevăzută de L. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat prin jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul L. 2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența CE
DO (H. din 8 martie 2006 privind cauza Blecic la C., paragraf 81).
De asemenea, arătăm că în condițiile în care alte instanțe de judecată, respectiv C. de A. O., s-a pronunțat în sensul admiterii pretențiilor formulate în cauze cu același obiect, respectiv despăgubiri în temeiul dispozițiilor L. 2., respectiv: D. nr. 3. D. nr. (...); D. nr. (...); D. nr. (...); D. nr. (...); D. nr. (...); D. nr. (...), D. nr.(...); D. nr.(...), D. nr. 5., D. (...), D. nr. 5., D. nr.(...), D. nr.(...), D. nr.(...), inclusiv, la data de (...), după data încetării aplicabilității prevederilor art.5, alin.(l), lit. a) din L. nr.2., s-au admis pretențiile petenților, în D. nr. (...), D. nr. (...), D. nr. (...)), prin respingerea acțiunii recurentului s-a Încălcat principiul aplicării unitare a legii, consacrat de C. E. a D. O.
Prin D. nr. 1597/2011-R pronunțată de C. de A. O. la data de (...), în D. nr. (...), se rețin următoarele: " .. .în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care obținut hotărârii definitive ceea ce contravine art. 14 din C. E. a D. Omului ...
Până la data pronunțării Deciziei nr. 1. a C. C., pe rolul instanțelor din raza C. de A. O. s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect L. 2., dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în temeiul disp. art. 5, alin. 1 li. A din L. 2212009".
C. a concluzionat că, soluționarea diferită a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situații similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie să fi diminuat încrederea publicului în actul de justiție, această încredere fiind cu certitudine o componentă esențială a statului de drept.
Incertitudinea juridică În cauză la privat pe recurent de dreptul la un proces echitabil, potrivit C..
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regula de drept potrivit căreia o lege civilă se aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel: ,,L. dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva" precum și în art.15 alin. 2 din C. R. "L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", principiu ce reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în actele normative, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor C. C., constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică a încrederii cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C., nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor, așa cum s-a statuat prin D. C. C. nr. 8..
Prin aceeași Decizie nr.13S4/20.10.20l0, prin care s-a declarat neconstituțional art.I, pct.I si art.II din OUG nr.62/20 lO s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării, a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat în anul 2000, iar art.l al acestui Protocol prevede că: exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă,culoare, limba, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație ".
Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră.
Aceste principii au fost reluate în jurisprudență recenta a C. în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.
Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare in judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea data, și să mai constate că ar exista neegalitate între părțile care au putut obține o hotărâre judecătorească până la data de (...), față de celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei și-au pierdut aceasta șansă.
Prin recursul declarat, pârâtul S. R. a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea S. pentru reclamant și tatăl său în perioada 1952 - 1956, precum și respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 54.720 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
Soluția primei instanțe este criticabilă în parte sub aspectul legalității și temeiniciei sale. Condamnarea suferită nu poate fi înțeleasă ca o afectare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nefiind vorba despre o condamnare cu caracter politic.
Masurile administrative cu caracter politic sunt definite ca masuri administrative având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de alta parte. alte masuri administrative, daca scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic.
D.le materiale ce se acorda in baza L. nr. 2. trebuie sa aibă un caracter reparator, insa tine de esența spiritului legii ca aceste despăgubiri sa fie corelate cu realitatea.
Recursurile sunt nefondate.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care
Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori aunei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căreia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate de reclamant.
În prezentul proces, reclamantul și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile
L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile reclamantului privitoare la obligarea S. R. la plata de daune morale în baza L. nr.2. au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanții îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, rămâne că prezenta acțiune civilă a rămas fără fundamentul ce a stat la baza admiterii ei în primă instanță, sub aspectul despăgubirilor civile.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. R. la a-i plăti reclamantului, de pe temeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C. C..
Nu poate schimba această concluzie a instanței argumentul potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I-a din L. nr. 2. ar fi născut în beneficiul reclamantului o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale, căci speranța legitimă poate fi recunoscută numai în raport cu o dispoziție legală rămasă în vigoare și care a născut deja drepturi, efectiv, iar nu doar simpla lor eventualitate în funcție de rezultatul procesului civil.
În ceea ce privește noțiunea de „. legitimă";, în sensul unui interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din P. nr. 1, decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.
O astfel de jurisprudență nu se conturase până la momentul adoptării deciziilor C. C., întrucât jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri irevocabile. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern, care să contureze noțiunea de speranță legitimă iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea în sine la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Nu s-ar putea considera nici că s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
Mecanismul de aplicare a C. europene are drept premisă existența unei prevederi legale interne care, supusă examenului de conformitate cu reglementara internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul existenței unei contrarietăți cu dispozițiile C..
Nu este exclusă posibilitatea cenzurări inclusiv a efectelor deciziilor C. C. asupra litigiilor începute la data la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituțională, era în vigoare.
Acest aspect a fost însă rezolvat prin D. nr. 12/(...), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin aceasta statuându-se că „urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O.";.
Instanța Supremă a constatat că nici încălcarea art. 1 din P. 1 adițional la C. nu poate fi reținută, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției Deciziei C. C., căci nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din P. nr. 1.
Prin intervenția C. C. s-a realizat controlul a posteriori de constituționalitate, astfel că nu se poate susține prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi fost afectat procesul echitabil. Aceasta întrucât procesul nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.
Intervenția C. C. nu poate fi asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care a intervenit asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci un organ jurisdicțional a cărui menire este aceea de a asigura supremația legii șide a da coerență ordinii juridice (cauza Slavov ș.a. împotriva Bulgariei; cauza
Unedic contra Franței).
Prin urmare, deciziile C. C. nu au adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu a beneficiat de o hotărârea definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri.
În acest context, principiul nediscriminării cunoaște limite deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj în care s-ar găsi persoanele ale căror cereri nu fuseseră soluționate definitiv la momentul pronunțării C. C. are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate și, totodată, este rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de a înlătura texte normative imprecise, neclare și lipsite de previzibilitate, lipsite de criterii de cuantificare, care au permis o aplicare excesivă și nerezonabilă.
În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamantul a solicitat obligarea S. R. la plata de despăgubiri, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Într-adevăr, prima instanță a apreciat corect că fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 1..
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamantul nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S. cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamantul putea însă promova o asemenea acțiune.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare D.-lege nr. 118/1990 (publicat în M. O. nr. 50 din
09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 118/1990, căci de la acest moment reclamantul putea dobândi certitudinea juridică a faptului că S. R., sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Nici accesul la justiție al reclamantului nu este blocat, câtă vreme cererea sa a fost examinată prin raportare la dispozițiile legale care îi erau incidente, inclusiv la acelea privitoare la prescripția extinctivă.
Pe de altă parte, reglementările internaționale în materia drepturilor omului,. Ratificate de R. și parte integrantă a dreptului intern, nu pot reprezenta prin ele însele un temei juridic suficient al pretențiilor ce au fost formulate, acordarea unor despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării C.,de către R., realizată în anul 1994; ele fac o recunoaștere de principiu a caracterului nelegitim al regimului comunist, însă nu acordă drepturi la compensații financiare de către S. R. ar ajunge să fie ținut.
În ce privește Declarația Universală a D. Omului și celelalte documente internaționale la care face trimitere recurentul, acestea sunt documente cu caracter de recomandare pentru statele membre O.N.U., iar nu tratate internaționale, și nu au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Recurentul evocă și jurisprudența C. de A. O., ca argument în susținerea pretențiilor sale, însă trebuie subliniat că o astfel de jurisprudență nu are caracter obligatoriu, impunându-se pentru instanțe cu puterea legii exclusiv deciziile Înaltei Curți de C. și Justiție, pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, precum și deciziile C. C..
Recursul reclamantului este, deci, nefondat și trebuie respins.
Nefondat este și recursul pârâtului S. R., căci în mod corect prima instanță a considerat, în raport cu dispozițiile art. 1, art.3 și art.4 din L. nr. 2., că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2., și anume: „. protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Or, din probele administrate, rezultă că măsura administrativă a dislocării a fost aplicată pentru opunere manifestă la dispozițiile regimului comunist referitoare la cultul greco-catolic, astfel că, în baza art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., se poate constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant și tatăl său, N. Teodor, în perioada 1952-1956.
Consecutiv admiterii acestui capăt de cerere, au fost legal acordate reclamantului și despăgubirile bănești reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, în limitele dovedite ale acestora, o reapreciere a probelor în recurs, sub acest aspect, fiind inadmisibilă.
Față de cele ce preced, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., recursurile se vor respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N. G., precum și recursul declarat de S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 2151 din 30 nov. 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 februarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
V. M. D.-L. B. A. C.
G. S. - D. G.
Red.DB/dact.MS
2 ex.
Jud.fond: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 446/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 844/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
