Decizia civilă nr. 31/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)*
DECIZIA CIVILĂ NR. 31/A/2012
Ședința din data de 16 martie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTOR: M. C. V.
G.: A. B.
S-au luat în examinare apelurile declarate de către reclamanții S. E., S. E. M. și S. T. E. și de către pârâtul S. R. PRIN M. F. - prin D. G. A F. P. M., împotriva sentinței civile nr. 2254 din (...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...)*, având ca obiect acțiune in răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei la ora 1005, se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
A.urile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate părților și scutite de la plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea lasă cauza la a doua strigare, pentru a da părților posibilitatea să se prezinte în instanță.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei la ora 1020, se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Instanța constată că pârâtul recurent S. R. prin M. F. - prin D. G. a F.
P. M. a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanțe și nu apel, așa cum prevede corect dispozitivul sentinței civile atacate și ca urmare dispune recalificarea căii de atac formulată de către pârât, ca fiind apel și nu recurs, raportat la valoarea obiectului dedus judecății, respectiv suma de 4.500.000
Euro.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2254 din (...), pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...)*, s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, introdusă de reclamantul S. I., decedat în timpul procesului și continuată de moștenitoarele acestuia: S. E., S. E.-M. și S. T.-E., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin
D. G. a F. P. M..
Pârâtul a fost obligat la plata către reclamante a sumei de 14.301 euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada (...)-17 iulie 2006 și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la (...) și până la efectiva achitare.
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restul pretențiilor și a respins restul pretențiilor ca fiind prescrise.
Pârâtul a fost obligat la plata către reclamante a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamantul S. I. a decedat în cursul procesului, acesta fiind continuat de reclamantele moștenitoare S. E. - în calitate de soție supraviețuitoare, S. E.- M. și S. T.-E. în calitate de fiice, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 13/(...) aflat la fila 8 din dosarul nr. (...).
Reclamantul S. I. este moștenitorul defuncților S. C. și V., foștii proprietari ai imobilului situat în B. M., str. Gh. Șincai nr. 15, potrivit înscrierii din CF 1622 B. M. sub B8-9.
La data de (...), prin adresa nr. 6. emisă de C. P. al C. U. N. B. M., imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv, în baza D.ui nr. 9., imobilul trecând în proprietatea S. R.
Prin H. nr. 392/(...) a Comisiei județene M. de aplicare a L. nr. 1. s-a hotărât restituirea în natură a imobilului reclamantului. S. civilă nr. 3. a anulat această hotărâre, dispunându-se acordarea de despăgubiri, în cuantum de 229.033,200 ROL, achitate reclamantului în (...).
După apariția L. 10/2001, reclamantul a formulat notificarea privind solicitarea restituirii în natură a imobilului la data de (...).
Imobilul în cauză a fost inclus pe lista spațiilor comerciale care urmează a fi vândute în temeiul L. nr. 550/2002, prin H. C. Local al M. B.
M. nr. 5., ulterior încheindu-se contractele de vânzare-cumpărare nr. 6. și nr. 7. între Municipiul B. M. și SC B. cu B. SRL, având ca obiect imobilul în cauză.
Prin sentința civilă nr. 1080/(...) a Judecătoriei B. M., rămasă definitivă prin decizia nr. 3. a T. M. și irevocabilă prin decizia nr. 4. a C. de
A. C., s-a constatat nulitatea absolută a acestor contracte.
Ulterior, reclamantul a solicitat emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului conform L. 10/2001, returnând suma reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație la data de (...).
Prin dispoziția nr. 1361/(...) a fost dispusă restituirea în natură a imobilului.
I. efectivă în posesia imobilului a reclamantului a avut loc la data de
17 iulie 2006, în temeiul procesului verbal de punere în posesie nr.
4411/(...).
Analizând starea de fapt astfel cum aceasta rezultă din probele administrate, tribunalul reține următoarele: Aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune analizarea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 998-999
Cod civil, și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
În speță, prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul preluat abuziv de stat și restituit în condițiile mai sus analizate. Acest prejudiciu a fost evaluat de expert la suma de 841 euro/lună, în raportul de expertiză, în care se arată metoda de calcul și criteriile avute în vedere la stabilirea valorii lipsei de folosință - fila 64 din dosarul (...).
Fapta ilicită constă în preluarea imobilului în mod abuziv și deținerea în continuare a acestuia precum și exercitarea în privința acestui imobil a atributelor dreptului de proprietate, în pofida demersurilor reclamantului, întemeiate pe dispozițiile legilor speciale, vizând restituirea acestui imobil.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, aceasta este elocventă.
Reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil prin poștă, la data de (...) - fila 30 din dosarul inițial, atașat.
Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din D. nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care arată că termenul prescripției este de 3 ani, acțiunea civilă s-a apreciat a fi întemeiată în parte, pentru perioada (...)- (...), data intrării reclamantului în posesia efectivă a imobilului, conform procesului verbal de predare-primire, pentru restul pretențiilor, operând prescripția dreptului material la acțiune, conform art. 3 din D. nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Raportat la considerentele mai sus expuse, în baza art. 998-999 Cod civil, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții S. E., S. E. M. și
S. T. E. și pârâtul S. R. PRIN M. F. - PRIN D. G. A F. P. M..
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D. M. a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea apelului consideră hotărârea instanței nelegală și netemeinică.
Cererea reclamanților apare ca inadmisibilă în contextul L. nr.
10/2001. A., normele acesteia sunt derogatorii și au prioritate în aplicare față de cele ale Codului civil care constituie sediul materiei pentru dreptul de proprietate și celelalte drepturi conexe acestuia. Prin urmare, reparațiile de orice natură derivate din faptul preluării abuzive de către stat a unor imobile se întemeiază exclusiv pe dispozițiile L. nr.10/2001, invocând art. 25 alin. 5 și art.40.
Din prevederile legale invocate rezultă că doar încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. 5 este sancționată, obligând deținătorul bunului de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.
Prin Dispoziția nr. 1361/0(...) s-au restituit în natură imobilele naționalizate, iar punerea în posesie a reclamantului a avut loc în data de
(...) în temeiul Procesului-verbal de punere în posesie nr. 4411/(...), nefiind încălcate prevederile art. 25 alin. 5.
De altfel, L. nr. 10/2001 prevede că de la punerea în posesie a fostului proprietar, acesta este considerat proprietar retroactiv, ca și cum nu ar fi pierdut niciodată posesia imobilului, și dacă se prezumă astfel, cererea reclamantului este neîntemeiată, deoarece ar trebui să-și ceară sieși despăgubiri nu S. R.
S. R. și-a îndeplinit deja obligația reparatorie prin restituirea în natură a imobilelor naționalizate, astfel că o nouă cerere este inadmisibilă în acest sens.
Reclamanții nu erau titularii unei creanțe împotriva S. R. anterior retrocedării, iar jurisprudența internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada anterioară introducerii acțiunii în revendicare al imobilelor în temeiul L. nr. 10/2001.
Reclamanții S. E., S. E. M. și S. T. E., au solicitat admiterea apelului,schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii în pretenții așa cum a fost formulată și precizată; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului apreciază sentința atacată ca fiind, în parte, netemeinică și nelegală, instanța de fond considerând în mod greșit ca fiindprescrisă în parte cererea în pretenții pentru perioada anterioară datei de 25 februarie 2005.
Așa cum au arătat și în acțiunea introductivă de instanță, reclamantul decedat S. I. este moștenitorul lui S. C. și V., foștii proprietari ai imobilului situat în B. M., str. Gh. Șincai, nr. 15, potrivit Înscrierii de sub B8-9 din C. F. 1622 B. M..
La data de 20 aprilie 1950, prin adresa nr. 6. emisă de C. P. al C. U. N. B. M., antecesorii reclamantului, S. C. și V., au fost deposedați în mod nelegal de proprietatea lor în temeiul D.ui nr. 9., imobilul trecând în proprietatea S. R.
Înscrierea dreptului de proprietate al S. R. în C. F., s-a făcut la data de
2 septembrie 1959, conform mențiunii de sub B10 din C. 1622 B. M..
În calitate de moștenitor, acesta a solicitat restituirea imobilului în natură în temeiul L. nr. 1.. Prin hotărârea nr. 392 din 15 iulie 1997 emisă de C. J. pentru aplicarea L. nr. 1., s-a hotărât restituirea în natură a imobilului în favoarea acesteia. Însă, prin sentința civilă nr. 3509 din 22 mai 1998 pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 5985/1997, s-a anulat această hotărâre, motiv pentru care s-au acordat despăgubiri în cuantum de
229.033.200 ROL, care au fost achitați reclamantului prin O. P. nr. 500 din
16 iunie 1998.
După apariția L. nr. 10/2001 reclamantul a formulat notificarea prevăzută de această lege, pe care a expediat-o Prefecturii Județului M., la data de 5 noiembrie 2001, notificare care face dovada deplină în fața oricărei autorități.
Prin adresa nr. 11556/1/424 din 13 noiembrie 2001, se solicită reclamantului, completarea documentației, aspect care este reglementat la data de 5 decembrie 2001, conform înscrisului depus în copie.
Potrivit prevederilor art. 25 alin. (1) din L. nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură n termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau completării documentației. După cum se poate observa acest termen începe să curgă la data de 5 decembrie 2001 și se sfârșește la data de 4 februarie 2002. În conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 din aceeași lege, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, și numai atunci când acest lucru nu este posibil se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. A., se instituie principiul prevalenței restituirii în natură care este reluat și explicitat prin normele de aplicare a legii.
Prin dispozițiile art. 21 alin. 5 din lege se instituie interdicția, sub sancțiunea nulității absolute, a înstrăinării, concesionării ori închirierii imobilelor care fac obiectul legii.
Cu nesocotirea acestor prevederi legale, precum și ale dispozițiilor art. 24 din L. nr. 550/2002, prin H. C. local al municipiului B. M., nr. 5., acest imobil este inclus pe lista spațiilor comerciale care urmează a fi vândute în temeiul L. nr. 550/2002, ceea ce se și întâmplă, încheindu-se contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 6177 din 22 octombrie 2003 și contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 7. de către notarul public Cardoș Steluța, încheiate între cei doi, municipiul B. M. și S. B. CU B. S., având ca obiect imobilul spațiu comercial situat în B. M., str. G. Șincai, nr. 15 și teren aferent în suprafață de 8., identificat prin C. B. M., nr. topo
501 și 502.
Prin sentința civilă nr. 1080 din 11 februarie 2005, pronunțată de
Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 9428/2004, rămasă definitivă prin decizia nr. 3. pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr.
4213/2005, și irevocabilă prin decizia nr. 4. pronunțată de Curtea de A. C. în dosarul nr. 138/2006, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 6177 din 22 octombrie 2003 încheiat între Municipiul B. M. și S. B. CU B. S., și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 743 din 21 aprilie 2004, după cum s-a dispus rectificarea C. F. 1622 B. M., în sensul radierii dreptului de proprietate al S. B. CU B. S.
După anularea contractelor de vânzare-cumpărare, S. I. a solicitat emiterea dispoziției de restituire în natură în conformitate cu prevederile L. nr. 10/2001, însă, potrivit art. 20 alin (1) "Persoanele care au primit despăgubiri în condițiile L. nr. 1. pot solicita numai restituirea în natură, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflației ... ", ceea ce a și făcut achitând cu O.P. nr. 1 din 26 aprilie
2006 suma de 120.689, 94 RON, și cu O.P. nr. 1 din 31 mai 2006, suma de
761,41 RON, deci o sumă totală de 121.451,35 RON.
Prin Dispoziția nr. 1361 din 5 iunie 2006, a fost dispusă restituirea în natură a imobilelor naționalizate, situate în B. M., str. G. Șincai, nr. 15, identificate prin C. 1622 B. M., nr. top 501, 502, în favoarea reclamantului. I. efectivă în posesie a reclamantului a avut loc la data de 17 iulie 2006, în temeiul procesului verbal de punere în posesie nr. 4411 din 17 iulie 2006.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin (1) din L. nr. 10/2001, în vigoare la momentul promovării acțiunii, "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin D. nr. 9. pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin L. nr. 1. pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare;", iar potrivit alineatul 2 al aceluiași articol "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Dat fiind faptul că, S. R. nu a avut niciodată un titlu valabil asupra acestui imobil, iar petentul nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, însă nu și-a putut exercita prerogativele dreptului de proprietate în perioada cuprinsă între momentul naționalizării abuzive, 20 aprilie 1950, și momentul efectivei puneri în posesie, 17 iulie 2006, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei din petit, calculată la venitul minim pe care acesta l-ar fi putut obține în 47 de ani în care nu a putut folosi imobilul din cauza conduitei culpabile a pârâtului.
Așa fiind reclamantul S. I., și ulterior moștenitoarele acestuia, au calculat suma ce reprezintă obiectul prezentei acțiuni, pentru o perioadă a lipsei de folosință de 46 de ani și 9 luni, la o sumă minimă a chiriei de 10 E.
Potrivit prevederilor art. 25 din D. nr. 31/1954, "S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M. F., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop", iar potrivit dispozițiilor art. 35 din aceiași act normativ, dacă fapta ilicită a fost săvârșită de organele ei, este angajată răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice, deoarece fapta organului său este fapta proprie a persoanei juridice însăși.
Fiind vorba despre răspundere pentru fapta proprie, se aplică dispozițiile art. 998-999 c.civ., ce condiționează angajarea răspunderii de dovedirea culpei.
În cazul persoanelor juridice, culpa persoanelor fizice care alcătuiesc organele ei, respectiv a persoanelor care au procedat în mod nelegal la naționalizarea imobilelor din speță, reprezintă culpa însăși a persoanei juridice, adică a pârâtului S. R. A. faptă ilicită culpabilă, a fost săvârșită de către persoanele indicate anterior cu prilejul exercitării funcției lor (adică faptele se află într-o conexiune necesară cu funcția) și au fost îndreptate spre realizarea unor scopuri proprii ale persoanei juridice.
Prejudiciul pe care reclamanții l-au suferit îl reprezintă suma din petit, calculată în modul arătat mai sus, dat fiind faptul că la momentul naționalizării, în acest imobil funcționa o unitate de alimentație publică, respectiv restaurant.
Obligarea pârâtului la plata c/v lipsei de folosință se fundamentează pe imperativul reîntregirii patrimoniului celui prejudiciat cu o valoare egală corespunzătoare pierderii suportate ca efect al împiedicării exercitării prerogativelor dreptul de proprietate, respectiv posesia și folosința.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este evident, în sensul că diminuarea patrimoniului reclamantului s-a produs ca urmare a culpei pârâtului care a naționalizat în mod nelegal imobilul din speță.
In conformitate cu disp. art. 8 aliniat 1 din D. nr. 167/1958
"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".
Problema care s-a pus la judecarea cauzei la fond a fost aceea a determinării momentului în care începe să curgă termenul general de prescripție extinctivă, atâta vreme cât încă întinderea exactă a prejudiciului nu a putut fi cuantificată anterior preluării în proprietate a imobilului.
În opinia reclamanților termenul de prescripție începe să curgă în temeiul art. 8 alin. (1) din D. nr. 167/1958, coroborat cu art. 2 alin. (2) din L. nr. 10/2001 din momentul punerii efective în posesie ca efect al deciziei de restituire în natură, de la data de 16 iulie 2006.
Analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, curtea reține considerentele ce urmează:
Cu privire la temeiul de drept indicat de reclamant, Curtea de apel constată că acesta constă în dispozițiile art. 998-999, art. 1088 Cod civil și OG nr. 9..
Mai observă Curtea că dispozițiile L. nr. 10/2001 nu prevăd și nu permit acordarea de despăgubiri de genul celor solicitate de reclamant, pentru lipsa de folosință, decât în ipoteza ce rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. 5 din L. nr. 10/2001, care este sancționată, obligând deținătorul bunului de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, dar condițiile nu sunt întrunite în cauză.
Prin Dispoziția nr. 1361/0(...) s-au restituit în natură imobilele naționalizate, iar punerea în posesie a reclamantului a avut loc în data de (...) în temeiul Procesului-verbal de punere în posesie nr. 4411/(...), nefiind încălcate prevederile art. 25 alin. 5.
Curtea E. a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în
Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptulde a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Trebuie menționată și H. CEDO din 12 octombrie 2010 în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R.iei, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
778 din (...).
Relevant este pct. 140 din această din urmă hotărâre care arată că: „A., C. îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii
"bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența C., că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului."
În speță se putea analiza dacă reclamantul deținea un bun și a fost private de acest bun, or reclamantul afirmă tocmai că a primit în concret imobilul doar la data de (...) când a fost pus în posesie în baza procesului verbal nr. 4411.
În acest context reclamantul avea la îndemână o acțiune în temeiul legilor de restituire prin care să solicite instanței la momentul respectiv soluționarea notificării. Faptul că uzarea de o astfel de procedură judiciară duce la prelungirea cu un interval rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce neapărat la necesitatea acordării de despăgubiri, mai ales că în L. nr. 10/2001 nu există menționată vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile de soluționare a notificării. Desigur că dreptul la soluționarea notificării în 60 de zile, fiind un drept, este însoțit de un drept la acțiune, anume o acțiune de obligare a unității deținătoare la soluționarea notificării, dar nicidecum nu este vorba de nașterea unui drept la despăgubiri.
Similară este situația și în cazul încheierii unor acte de înstrăinare cu privire la imobilul obiect al notificării, se naște un drept la acțiune pentru constatarea nulității acelor acte de înstrăinare iar nu un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada până la care se soluționează procesul și până când se restituie imobilul.
Până la data restituirii persoana îndreptățită nu are nici un drept, abia de la acea dată îl va avea și îl va putea exercita în plenitudinea sa. Neavând nici un drept până la acea dată nu există nici un temei pentru solicitarea despăgubirii pentru lipsei de folosință.
Acest raționament derivă din acea că, așa cum a reținut CEDO, dacă nu există o obligație a statului la măsuri reparatorii dar dacă totuși statul își asumă o astfel de obligație, obligația este strict delimitată de modul cum statul a înțeles să o reglementeze, pentru că este întemeiată pe voința statului, o altă obligație sau un alt mod nefiind permis tocmai pentru că nu există o astfel de altă obligație sau mod de despăgubire, neexistând voințastatului nu există bază pentru acestea, ci doar pentru cele pe care statul a înțeles să le adopte.
Pentru perioada anterioară acestei puneri în posesie nu se pune problema acordării unor despăgubiri deoarece potrivit practicii CEDO, indicată mai sus, nu există o obligației a statului de a repara nedreptățile produse de antecesorii lor.
Art. 2 alin. 2 din L. nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, în prezent abrogat, prevedea întradevăr că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, dar o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărâriijudecătorești de restituire.
Or, dacă o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărâriijudecătorești de restituire este evident că exercițiul după restituire înseamnăper a contrario că anterior restituirii nu există un exercițiu al acestui drept și prin urmare nici un temei al solicitării despăgubirii pentru lipsa acestui exercițiu, exercițiu care nu este acordat de către chiar legiuitor anterior restituirii.
Tot din Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R.iei mai trebuie reținut pct. 142 din aceași hotărâre care arată că „Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este c ondiționată de întrunirea de către partea interesată a
cerințelor legale în c adrul procedurilor p revăzute de legile de reparație și de
epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi ." și pct. 164 „Așa cum art. 1din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34]."
La pct. 163. din aceași hotărâre se arată că „Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept" [. împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII]."
Or, dacă privarea de proprietate este un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept", rezultă că dacă nu există o situație continuă de privare de drept nu se pot pretinde despăgubiri pentru această perioadă de la privarea de proprietate și până la restituirea bunurilor.
A. pentru că, dacă privarea de proprietate este un act instantaneu atunci și restituirea trebuie să fie în același fel, anume un singur act care să se refere la restituire, iar perioada dintre aceste două momente, o spune
CEDO, nu este o situație continuă de "privare de drept".
C. ce reiese din ansamblul motivării Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R.iei este că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire și că în această procedură statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util (pct. 168), iar autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175).
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct.
174.).
Curtea de apel reține că dacă nu se poate garanta un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, atunci o restituire în natură chiar și în circumstanțele speței este o compensație parțială legitimă iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea unei astfel de despăgubiri.
Tot în cauza M. Atanasiu și alții împotriva R.iei se arată (pct. 205) că statul trebuie să poată beneficia de timpul necesar punerii în aplicare a acestora, chiar dacă este constatată lentoarea procedurilor.
Or, a afirma că timpul pentru care nu a beneficiat de despăgubiri trebuie compensat în bani reprezintă tocmai o negare a acestei marje de timp acordată statului.
Curtea E. mai reține că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228).
Acest just echilibru se referă și la sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat (pct. 227).
Prin urmare a adăuga la această sarcină nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei acțiuni mai ales că în aceași hotărâre a C. Europene se prevede că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității (pct. 235), ținând seama că măsura solicitată de reclamant este opusă măsurii plafonării sau eșalonării.
Nu în ultimul rând amintim incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011 a
Înaltei Curți de C. și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin T. VII al L. nr. 2., îndreptate direct împotriva S. R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 13 din Convenția E. a Drepturilor Omului, sunt inadmisibile.
Chiar dacă această decizie se referă la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, iar nu la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, instanțele pot ține seama de aceasta, pentru că soluția din decizia nr. 27/2011 este în sensul argumentelor expuse mai sus.
Nu se neagă de către Curtea de A., după cum rezultă și din cele expuse de Curtea E., că procedura de restituire este lentă și s-a constatat ineficiența sistemului de restituire și în special întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii, dar acest aspect duce doar la obligarea statului la a face eficient sistemul de despăgubiri iar nu la obligarea unei despăgubiri pentru neîndeplinirea acestei obligații care în final nu ar duce decât la înfrângerea echilibrului între diferitele interese în cauză (pct. 228), prezentaacțiune a reclamantului nefiind o acțiune prin care procedura de despăgubire să fie făcută efectivă.
Chiar și aici, în Cauza Atanasiu, nu se admite posibilitatea unor acțiuni de drept comun pentru stabilirea unor despăgubiri pentru restituirea în natură, ci din contră se acceptă o marjă mare de manevră a statului cu privire la alegerea măsurii de despăgubire. C. ce reiese din această decizie este doar că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire. Or a obliga statul la plata unei sume de bani nu poate fi încadrată în măsurile de
„. cât timp în Cauza Atanasiu se face vorbire de plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp.
Or, stabilirea despăgubirii pentru nerestituirea în natură sau pentru restituirea cu întârziere nu este o astfel de măsură de realizare a echilibrului între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității și nu se încadrează deloc în spiritul Cauzei Atanasiu.
Prin urmare, procedura reglementată de T. VII al L. nr. 2. este exclusivă iar nu alternativă, iar nefiind alternativă nu permite stabilirea despăgubirilor într-o altă procedură, acesta fiind singurul caz și mod de acordare a despăgubirilor, pe lângă cel prevăzut de art. 25 alin. 5 din L. nr.
10/2001.
Din aceste punct de vedere și pentru aceste argumente este întemeiat apelul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D. M., în sensul respingerii acțiunii reclamanților, pe fond, în întregime, iar nu ca prescrisă, iar apelul reclamanților S. E., S. E. M. și S. T. E., urmași ai reclamantului S. I. decedat în cursul procesului, este pentru aceleași motive neîntemeiat.
Cât timp acțiunea nu poate fi admisă dat fiind că nu este și nu poate fi incidentă răspunderea delictuală, nu se pune nici problema analizei prescripției.
Chiar dacă, S. R. nu a avut niciodată un titlu valabil asupra acestui imobil, iar petentul nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, însă nu și- a putut exercita prerogativele dreptului de proprietate în perioada cuprinsă între momentul naționalizării abuzive, 20 aprilie 1950, și momentul efectivei puneri în posesie, 17 iulie 2006, aceasta nu îi permite solicitarea decât a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, și doar în cadrul prevăzut de aceasta, iar nu în condițiile dreptului comun, pentru că are doar exercițiul drepturilor prevăzute de legea specială iar conduita unității deținătoare o poate sancționa tot în cadrul acestei legi speciale iar nu prin prisma dreptului comun, astfel că această conduită nu poate fi calificată ca și faptă ilicită ci doar ca și acțiune necorespunzătoare sau inacțiune ce poate fi sancționată în temeiul unei acțiuni formulată în temeiul legii speciale.
Prevederile art. 25 și art. 35 din D. nr. 31/1954, nu sunt incidente deoarece o acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe dreptul comun nu poate fi admisă față de argumentele expuse mai sus, în sensul obligativității urmării doar a procedurii legii speciale, atât cu privire la modul de despăgubire cât și cu privire la imobile și persoane.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamanții S. E., S. E. M. și S. T. E.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să admită ca fondat apelul declarat de pârâtul S. R. prin M. F. - reprezentat de D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 2254 din (...) a T. M., pronunțată în dosar nr.
(...)* pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge în totalitateacțiunea civilă formulată de reclamantul S. I. decedat în cursul procesului și continuată de moștenitorii acestuia S. E., S. E. M. și S. T. E.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanții S. E., S. E. M. și S. T. E.
Admite apelul declarat de pârâtul S. R. prin M. F. - reprezentat de D.
G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 2254 din (...) a T. M., pronunțată în dosar nr. (...)* pe care o schimbă în tot în sensul că:
Respinge în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamantul S. I. decedat în cursul procesului și continuată de moștenitorii acestuia S. E., S. E. M. și S. T. E.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 martie 2012.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
G.
I. D. C. M. C. V.
A. B.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 6 ex., la data de (...)
Judecător fond - Țiplea D., Tribunalul Maramureș
| ← Decizia civilă nr. 4137/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 1843/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
