Decizia civilă nr. 3538/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R.
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3538/R/2012
Ședința publică din data de 7 septembrie 2012
Instanța constituită din:
Președinte : D.-L. B.- icepreședinte al C. de A. C
Judecători : A. C.
V. M.- reședintele C. de A. C
G. : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. M. precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- D. MM împotriva sentinței civile nr. 359 D(...)RUARIE 2012, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr.(...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamanta recurentă prin notele de ședință formulate și înregistrate prin serviciul de registratură al instanței la data de 29 august 2012 ( fila 40 din dosar), a solicitat respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursurilor formulate.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea ambelor recursuri și menținerea hotărârii T. M. ca fiind temeinică și legală.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 359/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta B. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul
Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și a stabilirii domiciliului obligatoriu în loc. S., fostă comuna J. N., jud. Constanța, pentru reclamantă, defunctul B. Teodor și defuncta B. Ana, în perioada cuprinsă între anii 1952-1956.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22.345 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale.
Au fost respinse toate celelalte capete de cerere având ca obiect daune morale și restul pretențiilor privind despăgubiri materiale.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.342 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamanta B. M., tatăl său defunctul B. Teodor și mama sa, defuncta B. Ana, au fost dislocați și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu între 1952 - 1956, în localitatea S., fosta J. N., în baza unei decizii MAI din 1952, ridicându-se restricțiile domiciliare prin D. MAI 6. și respective H. MAI din 27 ianuarie 1960 - filele 73 -
86.
Având în vedere ansamblul probelor administrate și în baza art. 4, art. 3 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare, tribunalul a constatat caracterul politic al dislocării din localitatea de domiciliu și al fixării domiciliului obligatoriu.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri morale pentru prejudiciile morale suferite, tribunalul reține că în au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin D. nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O.. D. este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s-a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi.
Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și-au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C.. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la fila dosar, la data de (...), respectiv, art. 998-999 C.civ., tribunalul a constatat următoarele:
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S. R., nici în temeiul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999
C.civ., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. R., trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Reclamanta, prin precizarea de acțiune, formulată la (...), înregistrată pe rolul T. M., a investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-afost cauzat antecesorului reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantei, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C.civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958, reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba, ce i-a fost cauzată antecesorului său, cât și pe cel răspunzător de pagubă, S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorilor săi.
T. a apreciat că după data de (...), reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat ei și antecesorilor săi, mai ales că, la data de (...), în M. O. al R. nr.
50/(...), a fost publicat Decretul-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului
1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nupensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Prin H. nr. 204/(...), emisă de C. pentru aplicarea prevederilor D. Lege 1., reclamanta a beneficiat de o indemnizație de 733 lei pe lună - fila 9 dosar.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., înregistrată la (...), fiind deci prescrisă extinctiv.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului, nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din
2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 1. și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C., în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanții au un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din P. nr. 1, în sensul jurisprudenței C.
Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din P. 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constatat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurileadministrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1..
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R., respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2.
-, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie
2009, publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a C.ui Europei sau Declarația asupra prinicpiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de A. G. ONU nu pot constitui temeiuri de drept pentru acordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de C. M. UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate, L. nr. 2. prevede în art. 5 alin.1 lit. b dispoziții de strictă interpretare, prin urmare în temeiul art. 5 alin.1 lit. b nu pot fi acordate cheltuieli judiciare dispuse prin sentințe penale de condamnare.
În ceea ce privește bunurile dovedite a fi confiscate, prin coroborarea actelor depuse la dosar cu declarațiile martorilor audiați, bunuri analizate de expert în cuprinsul expertizei tehnice judiciare efectuate în cauză, expertul concluzionează în sensul stabilirii unei valori de 22.345 lei - fila 112 din dosar.
Așa fiind, în temeiul art. 5 alin.1 lit. b din L. nr. 2., capătul de cerere privind despăgubirile materiale a fost admis în limita sumei de 22.345 lei reprezentând contravaloarea bunurilor cu privire la care reclamantă a făcut dovada certă că au fost confiscate urmare măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea S.
În baza art. 274 C.pr.civ., pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 1342 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și onorariu pentru expert, justificate cu chitanțele aflate la dosar.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta B. M., cât și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. M..
Prin recursul declarat, reclamanta B. M. a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 312 rap. la art. 304 pct. 8 și 9, art. 3041C.pr.civ., în principal, casarea în parte a sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea pe fond a cauzei, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Instanța de fond face o analiză sumară și incompletă a temeiuri lor de drept invocate, întrucât cererea de chemare în judecată (precizată) nu s-a analizat prin prisma tuturor temeiuri lor de drept invocate de re curentă, respectiv art. 1 di L. 2., Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, T. de P., J. C., reținându-se că măsura administrativă a dislocării din localitatea de domiciliu si stabilirii domiciliului obligatoriu, în loc. S. (fostă com. J. N.), jud. Constanța, pentru reclamantă, defunctul B. TEODOR tatăl reclamantei decedat și defuncta B. ANA, mama reclamantei decedată, în perioada cuprinsă între 1952 - 1956, a fost dispusă pe nedrept, dar în raport de actele normative cu aplicare directă în prezenta speță, se impune respingerea cererii de chemare în judecată. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și raportat la disp. art. 129 al. 5, C.pr.civ., care consacră principiul rolului activ al judecătorului. Soluția instanței se impune să fie temeinic fundamentată, luându-se în considerare interesul recurentei și cerințele corelării cu ansamblul reglementarilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum si cu jurisprudența C. Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în mod greșit instanța de fond constată prescripția dreptului la acțiune . Acțiunea angajează răspunderea S. R., potrivit disp. art. 998-999, C. civil, pentru prejudiciile cauzate propriilor cetățeni prin abuzurile exercitate de organele de stat, prin condamnarea lor cu caracter politic și în cursul executării pedepsei aplicate pentru infracțiuni îndreptate împotriva regimului comunist. Potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. 2. "cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii". Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr. 3002 din 13 mai 2010, pronunțată în Dos. nr. (...), a statuat prin considerentele acestei decizii că: " potrivit art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. l din actul normativ menționat (L. 2.), cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii ". Prin L. 2., ale cărei dispoziții sunt de imediată aplicare, recurenta a fost pusă în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun, chiar în condițiile în care disp. art. 5, alin. 1, lit. a, din L. 2., declarate neconstituționale și-au încetat efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010. Dispozițiile L. 2. definesc "condamnările cu caracter politic" deci statul își asumă răspunderea patrimonială pentru prejudiciile morale cauzate în urma condamnărilor pronunțate de către organele statului, pe nedrept și cu caracter politic și măsuri administrative abuzive, concomitent cu recunoașterea expresă în dispozițiile legii mai sus arătate, a suferințelor morale cauzate de regimul totalitar. De asemenea, potrivit disp. art. 52 din C. R.: "S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii ... ". J. a statuat în mod corect și prin D. civilă nr. 2. din 08 decembrie 2010, pronunțată în Dos. nr. (...), de C. de A. O. Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regula de drept potrivit căreia o lege civilă se aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel: ,,L. dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva" precum și în art.15 alin. 2 din C. R. "L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", principiu ce reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranțăcircuitului civil și ar crea neîncredere în actele normative, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept. Efectul ex nunc al actelor C. C., constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică a încrederii cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C., nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor, așa cum s-a statuat prin D. C. C. nr. 8.. Menționăm că prin aceeași D. nr.1354/(...), prin care s-a declarat neconstituțional art. I, pct. l si art. II din OUG nr.62/20 s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării, a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat în anul 2000, iar art. l al acestui Protocol prevede că: exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat I. nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație . Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.l din Protocol, se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudență recenta a C. în cauza Thome vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009. Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare in judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea data, și să mai constate că ar exista neegalitate între părțile care au putut obține o hotărâre judecătorească până la data de 15.1l.2010, față de celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei și-au pierdut aceasta șansă. Instanța de fond în mod greșit respinge cererea de acordare a daunelor morale față de cele mai sus arătate și față de argumentele expuse, prin care am dovedit consecințele măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu si stabilirii domiciliului obligatoriu, al acestora în loc. S. (fostă com. J. N.), jud. Constanța, în perioada cuprinsă între 1952 -1956. Este de netăgăduit că orice abuz exercitat asupra unei persoane nevinovată, produce suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații bănești. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor instanța supremă și practica actuală, raportată la jurisprudența C., este constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. Prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 5, se statuează că: ,,Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante". De asemenea, prin T. de P. intervenit între R. și Puterile Aliate și Asociate, încheiat în 10 februarie 1947, la P. prin art. 3, R. se obligă să ia "toate măsurile necesare pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția română, fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau religie, folosința drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei și de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică și de Î. publică. Au fost încălcate prevederile Constituției R. din 13 aprilie 1948. Fiind încălcate și prevederile art. 2 și 3 din Convenția Europeană a drepturilor omului, referitoare la dreptul la viață și interzicerea torturii. Asimilarea măsurilor administrative abuzive condamnărilor politice nu trebuie să rămână doar la nivel declarativ, un argument în acest sens fiind consecvența legislativă și reglementările anterioare față de care L. 22112009 are caracter complementar. Prin H. nr. 320 din 04 decembrie 1990, C. pentru aplicarea prevederilor D. Lege 1., s-a stabilit că reclamanta P. M., a avut calitatea de persoană strămutată împreună cu familia în Câmpia Bărăganului, din 1952 - 1956, stabilindu-se în favoarea acesteia o indemnizație de 550 lei pe lună. Prin T. de P. intervenit între R. și Puterile Aliate și Asociate, încheiat în 10 februarie 1947, la P. prin art. 3, R. se obligă să ia: "toate măsurile necesare pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția română, fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau religie, folosința drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei și de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politicii și de Î. publică. Prin recursul propriu, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. M. a solicitat admiterea recursului ca fiind fondat, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic, acordarea de despăgubiri materiale și a cheltuielilor dejudecată. Motivând recursul, pârâtul arată că infracțiunile cu caracter politic reprezintă acțiuni împotriva sistemului totalitar care au avut drept scop răsturnarea regimului comunist, astfel că nu s-ar putea susține că în prezenta cauză condamnarea suferită a afectat respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din rațiuni politice, întrucât și în perioada de referință C. prevedea obligativitatea stagiului militar. În raport cu cele statuate de Curtea Constituțională, prin D. nr. 1358/(...), hotărârea primei instanțe se vădește a fi legală și temeinică, trimiterile la art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. rămânând fără obiect. Din modul în care a fost susținută prezenta acțiune nu rezultă îndeplinirea caracterului politic al condamnării, iar la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada îndeplinirii condițiilor legale sub acest aspect. Cu referire la arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină cererea de chemare în judecată, se va putea reține că identificarea acestora contribuie la determinarea cadrului în care se va desfășura întreaga activitate de soluționare a litigiului. Se solicită instanței de recurs să rețină că probele administrate sub insuficiente pentru a se face dovada caracterului politic al condamnării și pentru a se putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Mai mult decât atât, recurentul susține că fiind vorba despre o instituție publică, nu are prevăzute fonduri pentru îndeplinirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată. Verificând hotărârea atacată,C. apreciază că recursurile formulate sunt nefondate. Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță,potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C.. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căreia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate de reclamant. În prezentul proces, reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale. Astfel fiind, pretențiile reclamantei privitoare la obligarea S. R. la plata de daune morale în baza L. nr.2. au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanții îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere. Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, rămâne că prezenta acțiune civilă a rămas fără fundamentul ce a stat la baza admiterii ei în primă instanță, sub aspectul despăgubirilor civile. În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. R. la a-i plăti reclamantei, de pe temeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C. C.. Nu poate schimba această concluzie a instanței argumentul potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I-a din L. nr. 2. ar fi născut în beneficiul reclamantului o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale, căci speranța legitimă poate fi recunoscută numai în raport cu o dispoziție legală rămasă în vigoare și care a născut deja drepturi, efectiv, iar nu doar simpla lor eventualitate în funcție de rezultatul procesului civil. În ceea ce privește noțiunea de „. legitimă";, în sensul unui interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din P. nr. 1, decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. O astfel de jurisprudență nu se conturase până la momentul adoptării deciziilor C. C., întrucât jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri irevocabile. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern, care să contureze noțiunea de speranță legitimă iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea în sine la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Nu s-ar putea considera nici că s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională. Mecanismul de aplicare a C. europene are drept premisă existența unei prevederi legale interne care, supusă examenului de conformitate cu reglementara internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul existenței unei contrarietăți cu dispozițiile C.. Nu este exclusă posibilitatea cenzurări inclusiv a efectelor deciziilor C. C. asupra litigiilor începute la data la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituțională, era în vigoare. Acest aspect a fost însă rezolvat prin D. nr. 12/(...), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin aceasta statuându-se că „urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O.";. Instanța Supremă a constatat că nici încălcarea art. 1 din P. 1 adițional la C. nu poate fi reținută, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției D.i C. C., căci nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din P. nr. 1. Prin intervenția C. C. s-a realizat controlul a posteriori de constituționalitate, astfel că nu se poate susține prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și exnunc ar fi fost afectat procesul echitabil. Aceasta întrucât procesul nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. Intervenția C. C. nu poate fi asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care a intervenit asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci un organ jurisdicțional a cărui menire este aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice (cauza Slavov ș.a. împotriva Bulgariei; cauza Unedic contra Franței). Prin urmare, deciziile C. C. nu au adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu a beneficiat de o hotărârea definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri. În acest context, principiul nediscriminării cunoaște limite deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj în care s-ar găsi persoanele ale căror cereri nu fuseseră soluționate definitiv la momentul pronunțării C. C. are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate și, totodată, este rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de a înlătura texte normative imprecise, neclare și lipsite de previzibilitate, lipsite de criterii de cuantificare, care au permis o aplicare excesivă și nerezonabilă. În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C.proc.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamanta a solicitat obligarea S. R. la plata de despăgubiri bănești, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă. Într-adevăr, prima instanță a apreciat corect că fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit prevederilor art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea";. Termenul general de prescripție este cel de 3 ani, reglementat prin art. 3 alin. 1, teza I din același act normativ. Relevante sunt și dispozițiile art. 13 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, conform cărora cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere. În cauză, promovându-se o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite constând dislocare pe criterii politice, termenul de prescripție începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea. Incontestabil, reclamanta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de această pagubă, S. R. prin organele sale represive. Fiind vorba de săvârșirea unei fapte ilicite de către reprezentanții statului comunist, dată fiind natura regimului politic, reclamanta s-au aflat în imposibilitatea de a acționa în justiție, repercusiunile negative ale unui astfel de demers judiciar fiind notorii și de natură a-i insufla o temere justificată. Prin urmare, nu poate fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitatea de a acționa, cursul prescripției începând să curgă numai după momentul 22 decembrie 1989, care a marcat căderea regimului totalitar comunist în R. Cel dintâi act normativ care a consacrat legislativ anumite drepturi în favoarea persoanelor persecutate din motive politice a fost Decretul-Lege nr. 1., publicat în M. O. al R., Partea I, nr. 50 din 9 aprilie 1990. Prin acest act normativ, s-a recunoscut faptul că în perioada cuprinsă între 06 martie 1945 și 22 decembrie 1989, în R., au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o altă localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistență medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. Caracterul de complinire al L. nr. 2. a fost explicit afirmat de legiuitor în raport cu Decretul-lege nr. 1., astfel că, în măsura în care reclamanta a considerat că drepturile recunoscute în baza acestui decret sunt insuficiente pentru a acoperi întregul prejudiciul moral și material generat de măsura cu caracter politic avea posibilitatea de a se adresa instanței de judecată ulterior, printr-o acțiune de drept comun, exercitată înăuntrul termenului general de prescripție, iar după intrarea în vigoare a L. nr. 2., în condițiile acestei legi speciale reparatorii. Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., căci de la acest moment reclamanta puteau dobândi certitudinea juridică a faptului că S. R., sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist. Momentul inițial al termenului de prescripție coincide, așadar, cu acela al intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., respectiv 11 aprilie 1990. Cum potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar această normă are un caracter imperativ, corect a fost admisă excepția absolută și peremptorie a prescripției dreptului la acțiune, respingându-se, pe cale de consecință, acțiunea. Nu s-ar putea considera că operează o repunere în termenul de prescripțieex lege, prin dispozițiile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., potrivit cărora persoaneleîndreptățite la măsuri reparatorii în baza acestei legi pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri și/sau repunerea în drepturi. Aceasta întrucât prin L. nr. 2., act normativ cu caracter special, este reglementat un termen special de prescripție, care coincide ca întindere cu termenul general, de 3 ani, însă rămâne un termen distinct, corelat dreptului la acțiunea în justiție exercitată în condițiile legii speciale. Prin instituirea unui termen de prescripție în cazul cererilor în despăgubire de drept comun nu se creează o situație de discriminare în raport cu persoanele care s-au mărginit la a formula cereri de reparație întemeiate exclusiv pe prevederile D.-lege nr. 1., întrucât este prerogativa legiuitorului de a institui un termen de prescripție în legătură cu anumite drepturi subiective. Discriminarea poate fi reținută doar atunci când tratamentul juridic aplicat unor persoane aflate în situații identice este diferit, însă nu și atunci când similitudinea situațiilor nu există. Or, formularea unei noi cereri în reparație pe calea dreptului comun nu poate fi socotită ca fiind, juridic, identică cu formularea unei cereri în condițiile D.-lege nr. 1., sfera și întinderea măsurilor ce pot fi dispuse potrivit acestui din urmă act normativ fiind distincte de acelea care ar putea fi pretinse prin întemeiere pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale. Nici accesul la justiție al reclamantei nu este blocat, câtă vreme cererea sa a fost examinată prin raportare la dispozițiile legale care îi erau incidente, inclusiv la acelea privitoare la prescripția extinctivă. Pe de altă parte, reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de R. și parte integrantă a dreptului intern, nu pot reprezenta prin ele însele un temei juridic suficient al pretențiilor ce au fost formulate, acordarea unor despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării C., de către R., realizată în anul 1994; ele fac o recunoaștere de principiu a caracterului nelegitim al regimului comunist, însă nu acordă drepturi la compensații financiare de către S. R. ar ajunge să fie ținut. În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și celelalte documente internaționale la care face trimitere reclamanta recurentă, acestea sunt documente cu caracter de recomandare pentru statele membre O.N.U., iar nu tratate internaționale, și nu au aplicabilitate directă în dreptul intern. Recurenta evocă și jurisprudența C. de A. O., ca argument în susținerea pretențiilor sale, însă trebuie subliniat că o astfel de jurisprudență nu are caracter obligatoriu, impunându-se pentru instanțe cu puterea legii exclusiv deciziile Înaltei Curți de C. și Justiție, pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, precum și deciziile C. C.. Recursul reclamantei este, deci, nefondat și trebuie respins. Nefondat este și recursul pârâtului S. R., căci în mod corect prima instanță a considerat, în raport cu dispozițiile art. 1, art.3 și art.4 din L. nr. 2., că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din O. de urgență a G. nr. 2., și anume: „. protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială. Or, din probele administrate, rezultă că a fost aplicată măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu între 1952 - 1956,în localitatea S., fosta J. N., în baza unei decizii MAI din 1952, ridicându-se restricțiile domiciliare prin D. MAI 6. și respective H. MAI din 27 ianuarie 1960 pentru opunere manifestă la dispozițiile regimului comunist astfel că, în baza art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., se poate constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării din localitatea de domiciliu și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamanta B. M., tatăl său defunctul B. Teodor și mama sa, defuncta B. Ana . În ce privește cheltuielile de judecată, criticile pârâtului recurent sunt de asemenea nefondate, fiind de văzut, pe de o parte, că primul capăt de cerere dedus judecății de către reclamantă, anume cel privitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, a fost admis. Totodată, este de remarcat că, deși capătul de cerere în despăgubiri morale a fost respins, reclamanta era îndreptățit la a obține în totalitatea lor plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate, deoarece la data pornirii procesului reclamanta s-a încrezut în mod justificat într-o dispoziție legală (art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia din L. nr. 2.) care în acel moment nu fusese încă declarată neconstituțională. Faptul că pe timpul judecății aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale (prin D. nr. 1. a C. C.) nu îi este imputabil reclamantei, ci autorității legiuitoare, adică S. R.. Or, S. R. este pârât în prezenta cauză, astfel că responsabilitatea sa juridică sub aspectul cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei în primă instanță poate fi angajată. Față de cele ce preced, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., recursurile se vor respinge ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 359 din 29 februarie 2012 a T. M., pronunțată în dosarul nr. (...). Respinge recursul declarat de pârâtul S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași sentințe. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI D.-L. B. A. C. V. M. G. S.-D. G. Red.DB/dact.MS 2 ex./ Jud.fond: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 4949/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 1709/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
