Decizia civilă nr. 3707/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 3707/R/2012
Ședința publică din 21 septembrie 2012
I. constituită din:
PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ
JUDECĂTORI: I.-D. C.
A.-A. P.
GREFIER : A.-A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T. G., împotriva deciziei civile nr. 2. (...) a T.ului C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. LOCAL AL M. C.-N., M. C.-N., PRIN P. și S. R., PRIN C. J. C., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul T. G., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că prin memoriul de recurs (f. 8 din dosar), reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, Curtea constată că la data de (...), C. J. C. a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, să se dispună menținerea în totalitate a hotărârii instanței de apel ca temeinică și legală.
Totodată, Curtea constată că în cursul acestei dimineți a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, în 3 exemplare, care a fost expediată prin fax de către pârâții intimați C. Local al M. C.-N. și M. C.-N., ambii reprezentați prin primar, E. Boc, prin care se solicită respingerea recursului formulat de reclamant, ca fiind nefondat
Curtea reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 17982 din data de (...) a J. C.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a C. J. C. și a M. C.-N. prin P.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul T. G., în contradictoriu cu pârâții: S. R. prin C. J. C. și C. LOCAL AL M. C.-N., M. C.-N. prin P.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că raportat la lipsa calității procesuale pasive a M. C.-N. prin primar și a S. R. prin C. J. C., prin decizia nr. 484/(...) a C. P. al județului C. s-a trecut în proprietatea statului, cu plata, apartamentul nr. 30 din C.-N. str. Buftea nr. 12 sc. III et. IV, constituind cea de-a doua locuința a reclamantului și soției de atunci V. C. despăgubirilor s-a stabilit la valoarea de 132.838 lei, din care 98652 lei urmează a se vira în contul CEC pentru recuperarea creditului nerambursat, iar diferența se va plăti foștilor proprietari.
Prin sentința civilă nr. 2. s-a desfăcut căsătoria dintre T. G. și T. V. .
Potrivit contractului de închiriere cu nr. 3580, imobilul în litigiu este ocupat de reclamant, în calitate de chiriaș, acesta achitând o chirie lunară către
C. local al mun. C.-N..
I. retine că imobilul este administrat de M. C.-N., iar acesta, alături de C. județean au calitate procesuală, în calitate de continuatori ai fostului Consiliu P. al județului C., decizia contestată fiind emisă de C. E. al C. P. al județului C., iar mai apoi imobilul fiind intabulat în favoarea statului R. prin C. P. municipal C.
Potrivit deciziei nr.3. pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, se arată că referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a L. nr. 1., concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialii generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala.
În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv L. nr. 10/ 2001, și C. E. a D. O., aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În speța, reclamantul a formulat acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, încercând să redobândească în proprietate un imobil trecut în proprietatea statului în baza L. nr. 4/1973 și invocând în drept, dispozițiile art. 480 și art. 481 Cod civil. I. va retine că, în prealabil, reclamantul a apelat la procedurile administrative prevăzute de L. nr. 10/ 2001.
Pentru rezolvarea acestei probleme însă, legiuitorul a înțeles să reglementeze o cale specială, adoptând L. 1. privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest context, o acțiune întemeiată pe dreptul comun, nu mai poate fi admisă conform principiului specialia generalibus derogant.
Această interpretare a fost consacrată și prin D. 3. a Î.C.C.J așa cum am arătat mai sus.
Reclamantul a formulat notificare în baza L. nr. 1. solicitând restituirea în natură a imobilului din C.-N. str. Buftea nr. 12 sc. III et. IV ap. 30, cerere care a fost respinsă prin D. nr. 3. a P. mun. C.-N..
Faptul că reclamantul a pierdut termenul de depunere a notificării îi este în mod exclusiv imputabil, nemaiputând veni în prezent cu o acțiune prin care să încerce să redobândească imobilul, în temeiul dreptului comun.
Reclamantul a susținut că o acțiune de drept comun poate fi promovată cu succes, datorită modalității de preluare a imobilului, invocându-se dispozițiile CEDO.
Așa după cum s-a menționat anterior, imobilul în litigiu face însă obiectul unei legi speciale de reparație, al L. 1..
Aplicabilitatea Primului Protocol al C.E.D.O. cu referire la dreptul de proprietate a fost în mod greșit invocată, instanța neputând constata existența unei încălcări a dreptului de proprietate, deoarece, pe de o parte, în momentul preluării presupus abuzive, R. nu era parte semnatară a C.E.D.O. efectele C. răsfrângându-se doar asupra raporturilor născute după momentul ratificării.
Pe de altă parte, statul este suveran în a alege modalitatea de legiferare în ceea ce privește modalitățile de restituire a imobilelor naționalizate.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Reclamantul avea posibilitatea de a supune controlului judecătoresc decizia
(dispoziția) care a fost luată în cadrul procedurii L. nr. 1., fiindu-i astfel pe deplin asigurat accesul la justiție, insă a ales să nu promoveze vreo cale de contestatare.
Prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a L. nr. 1., privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C. E. a D. O., norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea E. a D. O. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care reclamantul nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1
Protocolul 1.
Eventual, putea fi vorba doar de o speranță legitimă la un drept de reparație în baza L. nr. 1., sub rezerva însă a urmării procedurilor legale, care însă au fost defectuos urmate, după cum s-a menționat anterior.
Având în vedere cele de mai sus, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții
Prin decizia civilă nr. 2. din data de (...) a T.ului C. pronunțată în dosarul nr. (...), s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T. G. împotriva sentinței civile nr. 1. pronunțată la data de 17 noiembrie 2011 în dosarul civil nr. (...) al J. C.-N., pe care a păstrat-o în întregime. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prima critică adusă sentinței apelate, în sensul că în mod nelegal prima instanță a respins cererea de chemare în judecată cu argumentul că reclamantul a avut posibilitatea atacării Dispoziției nr.3.(...) emisă de P. M. C.-N. în temeiul L. 1. nu poate fi reținută ca fiind fondată având în vedere argumentele ce vor fi expuse în continuare:
Astfel, în mod judicios prima instanță a reținut că potrivit D. nr. 3. pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, se arată că referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-
22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a L. nr. 1., concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialii generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala.
Or, în speța de față, aspect de altfel necontestat de către apelant, reclamantul a promovat o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, încercând să redobândească în proprietate un imobil trecut în proprietatea statului în baza L. nr. 4/1973 și invocând în drept, dispozițiile art. 480 și art. 481 Cod civil, în condițiile în care anterior reclamantul a apelat la procedurile administrative prevăzute de L. nr. 10/ 2001, așa cum rezultă din înscrisurile de la filele 16, 22 din dosarul de fond.
A doua critică adusă sentinței apelate, în sensul că și în ipoteza în care legea recunoaște posibilitatea de a ataca dispoziția emisă în temeiul L. 1. ea nu prohibește dreptul la acțiunea comună, în acest sens pronunțându-se instanța supremă potrivit D. nr.3. pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv în cazul în care sunt sesizate neconcordanteîntre legea speciala, respectiv L. nr. 10/ 2001, și C. E. a D. O., aceasta din urma are prioritate, de asemenea nu a putut fi reținută ca fiind fondată având în vedere următoarele considerente:
Pe calea considerentelor reținute în D. 3. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii , raportate și la D. L. că în principiu s-a afirmat că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L.1. nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art.480 Cod civil.
Totodată, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea unei acțiuni în revendicarea bunului litigios.
Astfel, realizându-se un examen de compatibilitate a soluției pronunțate prin D. 3. dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu exigențele art.1 din Protocolul 1 la C., tribunalul apreciază că nu se poate reține încălcarea dreptului de proprietate deoarece reclamantul a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de L. 1..
Or, în mod corect a statuat prima instanță în sensul că, faptul că reclamantul a pierdut termenul de depunere a notificării îi este în mod exclusiv imputabil, nemaiputând veni în prezent cu o acțiune prin care să încerce să redobândească imobilul, în temeiul dreptului comun.
T.ul a reținut, față de jurisprudența C. E. a D. O., că exproprierile făcute de
S. R. înainte ca acesta să devină membru al C. nu intră sub cenzura acesteia, conform principiului neretroactivității.
În aceste sens, sunt relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european al drepturilor omului prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis și se arată că prin C. nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării C..
În astfel de cazuri, cum este cazul în speța de față, când pretinsa privare de
„. a avut loc înainte de ratificarea C. E. D. O. de către R. prin L. nr.3. și intrarea în vigoare a C. la 20 iunie 1994, pentru o atare solicitare de constare a încălcării, Curtea E. nu este compatibilă să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau la efectele produse până în prezent
Ca urmare a emiterii D. 484/(...) a C. P. al Județului C. în temeiul L.
4/1973 de preluare a imobilului reclamantul nu a fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecință, nu se poate considera din perspectiva art.1 din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi interpretat ca „. legitimă"; în sensul jurisprudenței C..
De altfel, în mod corect judecătorul fondului a reținut că aplicabilitatea
Primului Protocol al C.E.D.O. cu referire la dreptul de proprietate a fost în mod greșit invocată, instanța neputând constata existența unei încălcări a dreptului de proprietate, deoarece, pe de o parte, în momentul preluării presupus abuzive, R. nu era parte semnatară a C.E.D.O. efectele C. răsfrângându-se doar asupra raporturilor născute după momentul ratificării.
De asemenea în mod judicios s-a reținut de către prima instanță că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Or, în speța de față reclamantul avea posibilitatea de a supune controlului judecătoresc decizia emisă în temeiul L. nr. 1., fiindu-i astfel pe deplin asigurat accesul la justiție, însă a ales să nu promoveze vreo cale de contestatare.
În aceste condiții acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, ca acțiune reală imobiliară prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului al dreptului de proprietate, în mod corect a fost respinsă de prima instanță, întrucât apelantul nu este titularul unui „. ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora poate pretinde că are cel puțin o „. legitimă"; de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței C. E..
Această premisă a admiterii acțiunii în revendicare nu este îndeplinită din culpa apelantului care a fost în pasivitate, în raport cu L. 1. a cărei ineficiență nu este în măsură să o invoce.
Raportat la toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 296
C.pr.civ., a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T. G. împotriva sentinței civile nr. 1. pronunțată la data de 17 noiembrie 2011 în dosarul civil nr. (...) al J. C.-N., pe care a păstrat-o în întregime.
Împotriva acestei decizii, reclamantul T. G. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată și motivată.
În motivarea recursului, reclamantul a învederat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în C.-N., str. Buftea, nr. 12, apt. 30, înscris în C.F.nr. 68635, nr.top. 4667/C/XXX, cu titlu de construire în baza contractului încheiat la data de (...), operațiune neevidențiată în C.F.
La data de (...) C. E. al C. P. al jud.C. a emis decizia nr. 484/1986 de preluare a imobilului mai sus arătat în temeiul Decretului nr. 182/1977 și în baza L. nr. 4/1973. Aceste acte normative nu reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului de S. R., întrucât reclamantul a fost practic obligat să predea la stat o proprietate împotriva propriei voințe, astfel că actele de proprietate sunt nule absolut.
Î.C.C.J. prin decizia în interesul L. nr. V/2000 a făcut aplicarea art. 6 din
L. nr. 213/1998 și a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza L. nr. 4/1973, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri, și ca urmare, restituirea lor.
L. nr. 4/1973 contravine dispozițiilor art. 135 și art. 41 din Constituția din anul 1965 precum și C.ui civil, D. U. a D. O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O.
Prin urmare, actele de preluare a imobilului de către stat au fost date cu încălcarea legii, reclamantul fiind obligat la cedarea proprietății sale, iar plata stabilită unilateral de comisia județeană nu a acoperit valoarea reală a imobilului.
Reclamantul arată că a uzat fără succes de dispozițiile L. nr. 1., iar decizia nr. 33/(...) a Î.C.C.J. nu este aplicabilă în speță întrucât există neconcordanțe între L. nr. 1. și C. E. a D. O. care dau posibilitatea de a formula o acțiune întemeiată pe dreptul comun.
Nu se poate vorbi despre o atingere adusă unui drept de proprietate al terților întrucât reclamantul nu a pierdut niciodată folosința imobilului, în prezent locuința fiind ocupată de către reclamant.
I. de apel a nesocotit dispozițiile art. 480 C.civ., Constituția R.iei din anul
1965, art. 6 din L. nr. 213/1998 și a interpretat greșit și trunchiat decizia nr. 3. a Î.C.C.J. Scopul pronunțării acestei ultime decizii nu a fost acela de a restrânge admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun la preluărileabuzive realizate după anul 1994, anul ratificării C.. Deși reclamantul a formulat notificare în baza L. nr. 1. care a fost respinsă, această împrejurare nu este de natură al priva de dreptul său de proprietate și de recunoașterea acestuia pe calea unei acțiuni de drept comun.
Reclamantul are toată disponibilitatea de a restitui suma acordată actualizată, în ipoteza admiterii cererii de restituire în natură, în caz contrar fiindu-i încălcat dreptul de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul adițional al C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În drept, se invocă art. 304 pct. 7 - 9 C.pr.civ.
Pârâtul intimat C. J. C., reprezentat prin P. C. J. C., a formulat întâmpinareprin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (f.10-12).
În susținerea poziției procesuale, pârâții intimați au arătat că în mod corect instanțele de fond au reținut că reclamantul a pierdut termenul de depunere a notificării în baza L. nr. 1., astfel încât nu mai poate introduce o acțiune în revendicare prin care să redobândească imobilul în natură.
În speță, instanțele de fond au aplicat în mod corect decizia nr. 3. a
Î.C.C.J., astfel încât decizia atacată este legală și temeinică
Pârâții intimați C. LOCAL AL M. C.-N. și M. C.-N. prin P. au formulatîntâmpinare prin care au solicitat instanței respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că după data intrării în vigoare a L. nr. 1., acțiunea în revendicare a imobilelor care fac obiectul acestei legii nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, reclamantul fiind obligat să urmeze procedura prevăzută de legea specială și derogatorie de la dreptul comun (f.21-25).
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Astfel, prin contractul de construire nr.3363/(...) încheiat între reclamantul
T. G., în calitate de beneficiar și O. C., în calitate de unitate pentru contractarea locuințelor proprietate personală, aceasta din urmă s-a obligat să asigure beneficiarului construirea unei locuințe proprietate personală în C., str.Buftea nr.12, bl.B5, etj.IV, sc.III, ap.30, pentru prețul de 1. lei, cu obligația de a preda locuința la data de (...) (f.15, dosar fond).
Ulterior, prin decizia nr. 484/(...) a C. P. al Județului C., în baza art.5 și art.52 din L. nr.4/1973, s-a trecut în proprietatea statului, cu plata, apartamentul nr. 30 din C.-N. str. Buftea nr. 12 sc. III et. IV, neînscris în cartea funciară, constituind cea de-a doua locuința a reclamantului și soției V. C. despăgubirilor s-a stabilit la valoarea de 132.838 lei, din care 98652 lei urmează a se vira în contul CEC pentru recuperarea creditului nerambursat, iar diferența se va plăti foștilor proprietari (f. 51-57, dosar fond).
Prin sentința civilă nr. 2657 din (...) a J. C. N., dosar nr. 1266/1988, s-a desfăcut căsătoria dintre reclamantul T. G. și T. V. (f.7, dosar fond).
Așa cum rezultă din copia CF col. nr.63393 C. N., prin încheierea de cf nr.238/(...), s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea S. R., în administrarea ICRAL C. N., cu titlu de lege (f.8-13, dosar fond).
Potrivit contractului de închiriere cu nr. 3580/(...), imobilul în litigiu este ocupat de reclamant, în calitate de chiriaș, acesta achitând o chirie lunară către C. local al mun. C.-N. (f.43-47, dosar fond).
Reclamantul a formulat notificarea expediată sub nr.837/(...) prin intermediul BEJ C. M. în baza L. nr. 1., prin care solicitat restituirea în natură a imobilului din C.-N. str. Buftea nr. 12 sc. III et. IV ap. 30, cerere care a fost respinsă prin D. nr. 3. (...) a P. mun. C.-N. cu motivarea că aceasta a fost depusă după împlinirea termenului prevăzut de lege (f.16, f.22, dosar fond).
Reclamantul a formulat prezenta acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, încercând să redobândească în proprietate un imobil trecut în proprietatea statului în baza L. nr. 4/1973, invocând în drept dispozițiile art. 480 și art. 481 C.civ.
Potrivit art.1 alin.1 din L. nr.1., modificat de pct. 1 al I din L. nr. 1 din 30 ianuarie 2009, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 63 din 3 februarie 2009,
"Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza L. nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi "; .
Art. 2 din același act normativ prevede că „În sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se intelege: lit.i) orice alte imobile preluate fara titlu valabil sau fara respectarea dispozitiilor legale in vigoare la data preluarii, precum si cele preluate fara temei legal prin acte de dispozitie ale organelor locale ale puterii sau ale administratiei de stat";.
Având în vedere că L. nr. 4/1973 în baza căreia imobilul a fost preluat de stat a contravenit dispozițiilor din Constituția anului 1965 Curtea, în temeiul textelor legale mai sus arătate, apreciază că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fara respectarea dispozitiilor legale in vigoare la data preluarii astfel încât face obiectul legii speciale de reparație, respectiv al L. 1..
Critica recurentului privitoare la faptul că în mod greșit tribunalul a respins apelul reclamantului menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun prin aplicarea D. nr.3. a Î. este apreciată de Curte ca fiind neîntemeiată.
Astfel, prin D. nr.33 din 09 iunie 2008 a Î., publicată în Monitorul Oficial al
R.iei, nr.108 din 23 februarie 2009, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, iar cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a nr. 1. și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-au stabilit următoarele:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv nr. 1., și C. europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307alin. 4 din C.pr.civ., de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al R.iei, partea I. O primă problemă care se impune a fi soluționată este aceea a existenței unei opțiuni a reclamantului între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, nr. 1., și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civil. În opinia recurentului, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., cererile în revendicare de drept comun nu pot fi paralizate prin norme speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărărilor dreptului de proprietate. C. civil și L. nr. 1., nu au câmpuri de reglementare suprapuse, iar acțiunea în revendicare și procedura inițiată în temeiul L. nr. 1. au fundamente diferite. În timp ce ultima este o lege de reparație care repară prejudiciul creat de preluările abuziveefectuate de către statul comunist, respectiv repară paguba produsă printr-un fapt ilicit, acțiunea în revendicare este o acțiune reală imobiliară petitorie care protejează dreptul de proprietate și prin care se tinde la stabilirea titularului dreptului real, iar în consecință, o asemenea acțiune nu poate fi respinsă. Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialiageneralibus derogant și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a L. nr. 1., deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor L. nr. 1. ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea L. nr. 1. și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum este și imobilul din litigiu, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. L. specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul recurenților în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, 6 alin. (2) din L. nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, nr. 1. reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile 6 alin. (2) din L. nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, nr. 1. instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Obiectul de reglementare al L. nr. 1. face din acest act normativ o lege specială față de C. civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din L. nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989 (D. nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față: "Prin dispozițiile sale, nr. 1. a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special." Prin aceeași decizie se arată că nr. 1., în limitele date de dispozițiile 6 alin. (2) din L. nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în peri oada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor L. nr. 112/1995, de către chiriași. În speță, reclamantul, deși nu a fost exceptat de la procedura de restituire a imobilului litigios preluat în mod abuziv, nu a înțeles să utilizeze această procedură în termenul legal stabilite de legea specială. Faptul că reclamantul a pierdut termenul de depunere a notificării îi este în mod exclusiv imputabil, nemaiputând veni în prezent cu o acțiune prin care să încerce să redobândească imobilul, în temeiul dreptului comun. Recurentul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul C., iar accesul lui la justiție ar fi fost asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat notificarea prin care a cerut restituirea în natură a imobilului în termenul prevăzut de lege. Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri imobile preluate de stat în mod abuziv. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice. În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile nr. 1., așa cum este de altfel și recurentul, nu are posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civil. O altă problemă care se impune a fi rezolvată în prezentul litigiu este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv nr. 1. și C. europeană a drepturilor omului. În opinia recurentului respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și intentată după intrarea în vigoare a nr. 1., ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din C. europeană a drepturilor omului. Curtea constată că acest punct de vedere nu poate fi absolutizat pentru următoarele argumente. Astfel, art. 6 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptulca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de L. contra Germaniei). Curtea E. a D. O. a admis în jurisprudența sa că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. În R., legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor . Faptul că acest act normativ - nr. 1. prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină. Așa cum s-a arătat, imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv în baza L. nr.4/1973, astfel încât pentru restituirea în natura a acestuia recurentul, în calitatea lui de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, avea obligația de a urma procedura instituită de legea specială de reparație prevăzută de L. 1.. Printr-o jurisprudență unificată prin D. nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - S. U., s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii nr. 1., inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din C. în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, ori în speță reclamantul nu a înțeles să uzeze de reglementarea specială existentă cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia. Critica recurentului referitoare la faptul că prin respingerea acțiunii în revendicare există o încălcare a C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C., care se aplică cu prioritate față de prevederile L. nr. 1. este apreciată de Curtea ca fiind neîntemeiată. Art. 1 din Primul Protocol adițional la C. prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor." În urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea E. a D. O. împotriva R.iei (cauzele: Brumărescu, Raicu, Străin, Rățeanu, Păduraru, Faimblat etc.) se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al dobânditorului de bună-credință. Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În mod repetat, Curtea E. a D. O. a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate. Prin urmare, în procedura de aplicare a nr. 1., în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la C. ,ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția R.iei, prioritatea normei din C., care, fiind ratificată prin L. nr. 3., face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din L. fundamentală. Problema care se pune este dacă prioritatea C. poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În condițiile în care recurentul nu au uzat cu succes de procedura instituită de legea specială, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea nr. 1. și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Prin urmare, legea internă specială nu intră în conflict cu C. europeană a drepturilor omului iar în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare a recurentului s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate aparținând pârâtului S. R. și dobândit cu titlu de lege, de asemenea ocrotit, precum și securității raporturilor juridice. În acest sens este relevantă decizia C. E. a D. O. în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-au arătat următoarele: "Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bunăcredință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra R.iei). Este adevărat că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În vederea aplicării unitare a legii, prin D. nr.33 din 09 iunie 2008, Î. Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C. europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare C., trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de C. aparținând altor persoane. Contrar susținerilor recurentului, prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției L. nr. 1. nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la C., norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. În acest sens, Curtea E. a D. O. a apreciat, în jurisprudența sa, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică a recurenților nu subzistă. D. nr.3. dată de Î. în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Pentru aceste considerente de fapt și de drept, în speță nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate Curtea, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T. G. împotriva deciziei civile nr. 2. din (...) a T.ului C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține, ca fiind legală. PENTRU ACESTE M.IVE, IN NUMELE L. D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T. G. împotriva deciziei civile nr. 2. din (...) a T.ului C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P. A.-A. M. GREFIER, Red.A.A.P./(...). Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: D. Cătună. Jud.apel: A.F.Doica; O.C.Tatu.
| ← Decizia civilă nr. 1717/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 4004/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
