Decizia civilă nr. 404/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 404/R/2012
Ședința publică din data de 1 februarie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A.-T. N.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
M.-C. V.
GREFIER:
M.-L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții K. G. E. și K. S., precum și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C., împotriva deciziei civile nr. 5. din 16 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privind și pe pârâții C. LOCAL AL M. C.-N. și M. C.-N., având ca obiect .
La apelul nominal, la prima strigare a cauzei, se constată lipsa părților. C. este lăsată la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților și reprezentanților acestora de a se prezenta la instanță.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 127 ianuarie 2012, reclamanții-recurenți au depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului declarat de pârâtul MFP - D. C., precum și judecarea cauzei în lipsă.
Se constată de asemenea că prin memoriul de recurs, pârâtul a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9626/(...) pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. (...) a fost admisa excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. Local al M. C.-N. si M. C.-N., excepție invocată de către acești parați prin cele două întâmpinări depuse la dosar, a fost respinsa cererea de chemare in judecată formulată, precizată si extinsă de reclamanții K. G. E. și S. K. S. în contradictoriu cu pârâții C. Local Al M. C.-N. și M. C.-N., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost admisă în parte cererea de chemare in judecată formulată, precizată si extinsăde către reclamanții K. G. E. șși soțul K. Ș., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect L. nr. 1.. a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 25.217 lei reprezentând prețul achitat de antecesoarea reclamanților, defuncta K. K., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 33259 din data de (...), contract încheiat între antecesoarea reclamanților, defuncta K. K. si SC C. SA, având ca obiect apartamentul nr. 13 situat în C.-N., str. I. Rațiu nr. 10-12, etaj 1, jud. C., preț ce a fost actualizat in raport cu rata inflației până în anul 2009.
A fost respinsă ca fiind neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de
140.783 lei reprezentând diferența dintre prețul reactualizat cu rata inflației siprețul de piață al apartamentului menționat mai sus, în baza prevederilor Legii nr. 1., conform raportului de expertiză tehnică judiciară de evaluare efectuat încauză de catre dl. expert V. V. V.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plăteascăreclamanților suma de 3.148,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 1.148,50 lei reprezintă onorariu expert, iar suma de 2.000 lei reprezintă onorariu avocat.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 33259/(...), SC C. SA, in calitate de mandatar al C. Local al municipiului C.-N., a vândut defunctei K. K. imobilul situat in C.-N., str. I. R. nr. 10-12, et. I, ap. 13, jud. C., pentru un preț de 9.933.555 ROL, preț achitat integral de către cumpărătoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin decizia civila nr. 7. aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr. (...) al
Curții de A. C., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare nr. 33259 din (...) încheiat intre C. Local al municipiului C.-N., in calitate de vânzător, si K. K., iîn calitate de cumpărător.
In considerentele deciziei civile nr. 7. aprilie 2007 Curtea de A. C. a reținut in terminis ca „. cum rezulta din copia cărții funciare vechi nr. 1594
C., proprietar tabular al imobilului sub B1 a fost Dr. Kraus E., adică un intelectual, categorie exceptata de la naționalizare, conform disp. art. II din Decretul nr. 92/1950";, ca „. obiect al litigiului a fost preluat fără titlu, întrucât nu au fost respectate dispozițiile actului normativ de preluare, așa cum rezulta din dispozițiile art. 1 alin. 3 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 1., aprobate prin HG nr. 2., modificat prin HG nr. 1., ca imobilul „nu putea fi înstrăinat titularului contractului de închiriere in temeiul art. 9 din lege, contractul fiind nul absolut pentru obiect ilicit";. Curtea de A. C. a mai reținut ca „Nu se poate vorbi de buna credință a cumpărătoarei, în condițiile în care aceasta putea cunoaște din cuprinsul cărții funciare această împrejurare, calitatea de persoană exceptată de la naționalizare rezultând din chiar cuprinsul cărții funciare, cu atât mai mult de o eroare comuna si invincibila asupra calitatii de proprietar a S. R., de natura sa inlature efectul resoluto iure dantis, resolvitur jus accipienitis (de desfiintare a actelor subsecvente) al nulitatii";.
Din prevederile art. 50 si 50 ind. 1 din L. nr. 1., astfel cum a fost modificata prin L. nr. 1., rezulta ca sunt îndreptățiți la restituirea prețului imobilelor ce au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate in temeiul Legii nr. 1., chiriașii ale căror contracte au fost anulateprin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, insa in mod diferențiat, in funcție de împrejurarea ca respectivele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea sau cu încălcarea Legii nr. 1..
Astfel, chiriașii ale căror contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 1. si care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile pot pretinde doar prețul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului, in condițiile prevăzute de art. 50 alin. 2 si 3 din
L. nr. 1..
Dimpotrivă, chiriașii ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 1. si au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile pot pretinde prețul de piață al imobilului, in condițiile prevăzute de art. 50 alin. 2¹ si 3, precum si art. 50¹ din L. nr. 1..
Verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de L. nr. 1. pentru restituirea prețului la solicitarea chiriașului - comparator și, în consecință, stabilirea incidentei textelor legale mai sus menționate, in funcție de distincțiile prezentate mai sus, revine instanței de judecată care este investită cu o acțiune prin care fostul chiriaș (in speța moștenitorii fostului chiriaș), al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila, solicita restituirea prețului imobilului de care a fost evins.
Pornind de la aceste considerente, instanța a constatat ca pentru restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, este necesar sa fie întrunite mai multe condiții, prevăzute de art. 50 alin. 2¹ si 3 si art. 50¹ din L. nr. 1.: antecesoarea reclamanților să fi cumpărat în temeiul Legii nr. 1. un imobil, iar prețul sa fi fost achitat, contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar acel contract sa fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 1..
Examinând aceste aspecte, instanța a reținut că antecesoarea reclamanților, defuncta K. K., a cumpărat prin contractul de vânzare- cumpărare nr. 33259/(...) încheiat cu SC C. SA, in calitate de mandatar al C. Local al municipiului C.-N., imobilul situat in C.-N., str. I. Rațiu nr. 10-12, et. I, ap. 13, jud. C., pentru un preț de 9.933.555 ROL, preț achitat integral de către comparatoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, din probele administrate în cauză rezultă că a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare nr. 33259/(...) prin decizia civila nr. 7. aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr. (...) al Curții de A. C.
Cat privește însă condiția ca, contractul de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamanții să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 1., instanța a apreciat că aceasta nu este întrunită în speță. Deși verificarea unui asemenea aspect poate fi făcută, ca regulă, de instanța care soluționează cererea de restituire a prețului de piață, prin administrare de probe, în prezenta cauză rezulta fără urmă de dubiu că aceasta condiție nu este îndeplinită. Instanța a reținut că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 50 alin. 2¹ si art. 50¹ din L. nr. 1., iar convingerea subiectivă a reclamanților, în ce privește valabilitatea contractului nr.
33259/(...) nu prezintă relevanță, relevanța având doar împrejurareaobiectivă că acest contract a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr.
112/1997.
Drept urmare, nu sunt întemeiate pretențiile reclamanților privind obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumei de 140.783 lei reprezentând diferența dintre prețul reactualizat cu rata inflației și prețul de piață al apartamentului menționat mai sus, în baza prevederilor Legii nr. 1., conform raportului de expertiză tehnică judiciară de evaluare efectuat în cauză de către dl. expert V. V. V.
Reclamanții sunt îndreptățiți la prețul actualizat al imobilului în condițiile prevăzute de art. 50 alin. 2 si 3 din L. nr. 1., fiind întrunite toate condițiile în acest sens. Întrucât reclamanții sunt îndreptățiți la o dezdăunare integrală și s-a probat ca antecesoarea lor a plătit un preț ce includea si comisionul de 1%, instanța a apreciat întemeiata solicitarea reclamanților de a le fi restituita suma de 25.217 lei, care include si comisionul in discuție.
Instanța a apreciat, așa cum am arătat si mai sus, ca prin L. nr. 1. a fost reglementata o altă formă, specială, a răspunderii S. R. pentru evicțiune în cazul imobilelor ce fac obiectul acestei legi, iar această formă specială a garanției pentru evicțiune exclude aplicarea prevederilor C.ui civil în aceeași materie, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. Instanța a apreciat ca cele doua forme de răspundere pentru evicțiune - cea prevăzută de C. civil si cea prevăzută de L. nr. 1. astfel cum a fost modificată prin L. nr. 1. - nu pot coexista și nu pot fi aplicate ambele, întrucât nu poate fi creata o lex tertia. In consecința, instanța a apreciat că în speță nu sunt aplicabile prevederile C.ui civil privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.
Instanța a observat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice se află în culpă procesuală, iar reclamanții K. G. E. si soțul K. S. au solicitat cheltuieli de judecată. Văzând prev. art. 274 alin. 1 C.pr.civ., instanța l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de
3.148,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 1.148,50 lei reprezintă onorariu expert, iar suma de 2.000 lei reprezintă onorariu avocat.
Prin decizia civilă nr. 514/(...) a T.ui C. au fost respinse apeluriledeclarate de reclamanții K. G. E. si K. S. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 9626/(...) pronunțată în dosar nr. (...) al Judecătoriei C.-N., care a fost menținută în totul.
Pentru a pronunța această deciziei, tribunalul a reținut în cauză, în primul rând, că atâta timp cât există prevederile art. 50 ind. 1 din L. 1., acestea se impun a fi aplicate cu prioritate, cu atât mai mult cu cât, în privința contractului de vânzare cumpărare a antecesoarei reclamanților s- a constatat nulitatea absolută.
Răspunderea pentru evicțiune nu este similară cu răspunderea în baza art. 50 ind. 1 din L. 1., deși în ambele situații rezultatul este restituirea prețului de piață.
Situația din prezentul dosar nu este identică cu situația existentă în cauza Tudor împotriva României.
Dacă în prezenta cauză s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, în cauza Tudor proprietatea a fost pierdută pe calea unei acțiuni în comparare de titluri, pe dreptul comun.
Prin urmare, dacă în cauza Tudor se poate urma o acțiune în evicțiune, în prezenta cauză tribunalul a apreciat că această posibilitate nu subzistă, deoarece s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare.
Regimul nulității este guvernat de principiul repunerii în situația anterioară, așadar restituirea prestațiilor, cel mult a prețului actualizat.
Răspunderea pentru evicțiune este incidentă doar atunci când cumpărătorii au fost evinși de un terț. În cauză aceștia nu au fost evinși însă, ci contractul de vânzare cumpărare a fost anulat.
Deși se vorbește prin cererea de apel de regulile în materia evicțiunii, acestea nu pot fi aplicate în cauză tocmai datorită faptului că s-a constatat nulitatea absolută a contractului.
Prin urmare, tribunalul a reținut că atunci când este în discuție regimul nulității, nu se poate pune problema răspunderii pentru evicțiune.
Rămâne de analizat în cauză dacă contractul de vânzare cumpărare încheiat de antecesoarea reclamantei a respectat condițiile prevăzute de L.
1., pentru a beneficia de dispozițiile art. 50 ind. 1 din L. 1..
Așa după cum s-a constatat prin hotărârile judecătorești pronunțate în problema nulității contractului, tribunalul a reținut că imobilul care a făcut obiectul contractului nu putea face obiectul Legii 1. deoarece acesta a fost preluat în patrimoniul statului în baza Decretului 92/1950, cu aplicarea greșită a acestui decret.
Prin urmare, imobilul se găsea în patrimoniul statului cu titlul nevalabil și doar imobilele preluate cu titlul valabil puteau face obiectul Legii
1..
La data încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 33259/1997, respectiv (...), era deja în vigoare HG 1..
Prin urmare, raportarea la obiectul vânzării trebuie făcută din punctul de vedere al HG 1. și nu din punctul de vedere al HG 2., așa cum au precizat reclamanții.
Potrivit HG 1. art. 1, pct. 3 puteau constitui obiect al Legii 1. doar imobilele care au intrat cu titlul valabil în patrimoniul statului.
Cu referire la valabilitatea titlului, art.1 pct.1 din HG 1. a precizat că preluările trebuie să fi fost făcute cu respectarea condițiilor din textul de naționalizare, indicându-se în mod expres și Decretul 92/1950.
Așadar, HG 1. ridica un semn de întrebare cu privire la valabilitatea titlului statului,iar antecesoarea reclamantei și S. Român nu făcut cercetări referitoare la titlul în discuție, deși în cartea funciară figura mențiunea că imobilul a fost preluat în baza Decretului 92/1950.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că părțile au contractat pe propriul risc, fiindu-le indiferent dacă imobilul era preluat cu titlu, fără titlu sau cu titlu nevalabil, putându-se contura o cauză ilicită.
În plus, așa cum s-a constatat prin hotărârile judecătorești menționate, imobilul astfel preluat cu titlu nevalabil nu putea constituit obiectul Legii 1..
Astfel, la fel ca și judecătoria, tribunalul a ținut că cauză nu au fost respectate condițiile legale la încheierea contractului, motiv pentru care reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață, în temeiul art. 50 ind. 1 din L. 1..
Cu referire la apelul declarat de către pârât, tribunalul a reținut că și acesta este neîntemeiat deoarece prețul de vânzare stabilit în contract a fost actualizat cu rata inflației de către expertul numit în cauză.
Este adevărat că pârâtul a formulat obiecțiuni însă expertul și-a menținut punctul de vedere, pârâtul neoferind argumente concludente pentru modificarea acestuia.
În aceste condiții, pârâtul ar fi putut să solicite și să achite efectuarea unei contraexpertize însă această solicitare nu a fost făcută în cauză.
În aceste condiții, instanța de fond avea două posibilități: să accepte susținerea pârâtului cu privire la calculul prețului actualizat, sau să-l accepte pe cel propus prin raportul de expertiză.O nouă expertiză nu a fost solicitată nici în apel.
Cu referire la comisionul de 1% încasat de unitatea vânzătoare, tribunalul a reținut că textul art. 50 aliniatul 3 din L. 1. nu face distincție între prețul virat în conturile ministerului și comisionul reținut de unitatea vânzătoare.
Atâta timp cât legea nu face distincție, nici pârâtul nu trebuie să facă distincție, trebuind să restituie prețul prevăzut în contractul de vânzare cumpărare actualizat.
De altfel, în acest sens este și practica judiciară constantă până în acest moment.
Cu referire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că și acestea au fost în mod corect acordate, având în vedere că pârâtul a căzut în pretenții, el fiind cel care a ocazionat cheltuielile de judecată din prezentul proces, onorariul avocațial și onorariul expertului.
În pofida susținerilor din cererea de apel în sensul că expertiza nu a fost utilă, atât instanța de fond cât și instanța de apel a reținut utilitatea expertizei în cauză, iar onorariul acordat avocatului nu este exagerat în raport cu practica onorariilor pentru astfel de cauze.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții K. G. E. și K. S. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
I. Reclamanții K. G. E. și K. S. au solicitat admiterea recursului și rejudecând cauza pe fond, modificarea parțială a hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a apelului dedus judecății, cu consecința admiterii cererii introductive de instanță cum a fost precizată și completată până la ultimul termen de judecată.
În motivarea recursului reclamanții au arătat că trebuiau aplicate dispozițiile art. 501din L. nr. 1. și relevant pentru aplicarea acestei dispoziții legale este faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - (...) - în cartea funciară era intabulat pârâtul S. Român, deci exista aparența dreptului de proprietate în favoarea acestuia, nemaifiind nevoie de alte demersuri din partea reclamanților întrucât cartea funciară face proba dreptului de proprietate. În acest contest reclamanții au arătat că erau respectate dispozițiile art. 9 și art. 10, iar în ce privește condiția prevăzută de art. 1 alin. 1 din L. nr. 1., exista aparența dreptului de proprietate al S. R. Cel mai important aspect în opinia reclamanților este faptul că au achitat prețul integral al apartamentului în anul 1997, îndeplinindu-și astfel obligațiile contractuale. Întrucât reclamanții au fost evinși, au fost invocate dispozițiile art. 1341 și urm. C. civil, reclamanții susținând că pârâtul este obligat să achite despăgubiri reprezentând prețul de circulație al apartamentului, decurgând din obligația de garanție ce cade în sarcina vânzătorului, în ipoteza în care cumpărătorii au fost evinși. Dispozițiile care reglementează garanția pentru evicțiune și-au găsit aplicare în cauză, nefiind excluse prin dispozițiile art. 501din L. nr. 1.. Inițial L. nr.1., în art. 50 alin. 2 și 3 prevedea despăgubiri pentru chiriașii cumpărători la nivelul prețului actualizat al imobilului, însă ulterior prin L. nr. 1. statul și-a reconsiderat poziția față de chiriașii de bună credință care au pierdut dreptul de proprietate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în sensul că au dreptul de a obține valoarea de piață a acestor imobile, indiferent de prețul achitat. Recurenții reclamanți apreciază că reaua credință la data încheierii contractului putea fi reținută numai în sarcina statului, care fără să-și verifice titlul a demarat vânzarea locuințelor, creând aparența unui proprietar veritabil care și-a exercitat această prerogativă în mod public și sub nume de proprietar. Imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, însă potrivit HG nr. 2., imobilele preluate în baza acestui decret erau considerate preluări cu titlu, situație în care reclamanții apreciază că antecesoarea lor a fost de bună credință. Acceptarea ofertei de cumpărare a creat reclamanților speranța legitimă în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, iar privarea ca urmare a invalidării contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi compensată decât prin obținerea valorii de înlocuire a bunului la prețul de circulație din momentul evicțiunii. Se invocă în acest sens cauza Tudor vs România și dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, arătând că se impune aplicarea jurisprudenței Curții Europene. II. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii solicitării reclamanților de obligare a Ministerul Finanțelor Publice la prețul actualizat cu rata inflației în cuantum de 25.217 lei, precum și respingerea solicitării de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3148,50 lei. În motivarea recursului, pârâtul a arătat că suma de 25.217 lei la care au fost obligați nu a fost stabilită corect prin raportul de expertiză tehnică judiciară, iar pe de altă parte cuprinde și comisionul de 1% reținut de vânzătoare și care nu a fost virat în conturile M.ui F. P. Așadar, pârâtul recurent a arătat că în contul M.ui F. P. a fost virată suma de 9.834.219 Rol, iar această sumă actualizată cu indicele de inflație este de 14.469 Ron, după cum rezultă din verificările efectuate de către C. de control din cadrul Direcției Generale a F. P. C. în urma informațiilor primite de la I. N. de S. - D. regională de S. C., așa încât raportul de expertiză tehnică judiciară trebuia înlăturat, iar instanța să oblige pârâta la suma calculată de aceasta. În ceea ce privește comisionul de 1% reținută de S. C. S. în calitate de mandatară a vânzătorului C. Local al municipiului C.-N., la care a fostobligat Ministerul Finanțelor Publice alături de suma efectiv virată în conturile acestuia, actualizată cu indicele de inflație, s-a arătat că acest comision nu a fost virat în conturile pârâtei recurente, motiv pentru care apreciază că în mod greșit instanța a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și la plata acestui comision și nelegal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C. Local al municipiului C.-N., invocându-se în acest sens dispozițiile art. 13 alin. 6 din L. nr. 1.. În al treilea rând s-a arătat că în mod nelegal au fost aplicate dispozițiile art. 274 și 276 Cod proc.civ., și obligat pârâtul la plata sumei de 3148,50 lei. Pârâtul a arătat că raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză nu a constituit o probă utilă cauzei pe de o parte, iar, pe de altă parte, instanța de fond a obligat pârâtul la plata integrală a onorariului expertului, precum și onorariul avocatului, deși acțiunea a fost admisă în parte. Prin întâmpinare, reclamanții intimați au solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat, raportul de expertiză a fost corect efectat de către domnul expert, iar în ipoteza în care pârâtul nu a fost mulțumit de răspunsul la obiecțiuni, avea posibilitatea să solicite o contraexpertiză, însă pârâtul nu a solicitat această probă, potrivit dispozițiilor art. 212 alin. 2 Cod proc.civ. În ceea ce privește comisionul achitat, reclamanții arată că instanța de fond a procedat corect și în mod legal pârâtul a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de reclamanți cu prezenta acțiune. Analizând decizia pronunțată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea reține următoarele: I. Recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoareleconsiderente: Reclamanții au solicitat prețul de circulație al apartamentului pentru care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, invocând dispozițiile răspunderii vânzătorului în caz de evicțiune prevăzut de art. 1341 și urm. C. civil. Vânzătorul răspunde de evicțiune în cazul în care cumpărătorul a fost evins de un terț și reprezintă sediul general în materie de răspundere a vânzătorului. Aplicarea art. 501din L. nr.1., are ca efect restituirea prețului de circulație a imobilului și reprezenta o aplicație specială a răspunderii pentru evicțiune prevăzută într-o lege specială derogatorie de la dreptul comun. În ipoteza în care avem o normă generală și o normă specială prevăzută într-o lege derogatorie de la dreptul comun, este evident că nu se pot aplica și legea generală și legea specială, ci se aplică norma specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant. În cazul de față, reclamanții au solicitat prețul de circulație al apartamentului, întemeindu-se pe dispozițiile art. 501din L. nr. 1.așa încât în mod corect instanța de fond și instanța de apel au verificat dacă sunt aplicabile aceste dispoziții în prezenta cauză. Curtea constată că nu se poate face un mixaj între legea generală și legea specială, instanța fiind obligată să verifice dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 501din L. nr. 1., adică imobilul să fi fost cumpărat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 1., contractul să fi fostdesființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În cazul de față, curtea constată că nu sunt îndeplinite aceste condiții, reclamanții au cumpărat apartamentul fără a fi respectat art. 1 alin. 1 din L. nr. 1., întrucât imobilul a fost preluat fără titlu, după cum rezultă din Decizia civilă nr. 7. pronunțată în dosarul nr. (...) al Curții de A. C. Reclamanții în memoriul de recurs invocă faptul că statul a creat aparența unui proprietar veritabil, fără să-și verifice titlu, a demarat procedura de vânzare a locuinței și și-a exercitat această prerogativă în mod public. Această susținere este reală, însă faptul că statul s-a comportat ca un proprietar, nu îi scutea pe cumpărători să depună diligențele necesare încheierii unui contract de vânzare-cumpărare. Astfel, antecesoarea reclamanților a cumpărat apartamentul 13 situat în C.-N., str. I.Rațiun nr. 10-12 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 33.259 în (...). Ori la data respectivă era în vigoare HG nr. 1., publicat în Monitorul oficial din (...). Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 din HG nr. 1. imobilele erau preluate cu titlu dacă au fost respectate dispozițiile legale la preluare, fiind invocat în acest sens și Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, un cumpărător diligent ar fi trebuit să verifice dacă preluarea imobilului respectiv s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 sau nu. Reclamanții nu pot susține că nu exista nici un dubiu asupra titlului statului la data încheierii contractului de vânzare- cumpărare. De altfel, acesta a fost și motivul pentru care s-a dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, reținându-se reaua credință a cumpărătoarei. Așadar, curtea constată că în mod corect instanțele au apreciat că nu este incident în cauză art. 501din L. nr.1.. În susținerea recursului reclamanții au invocat cauza Tudor vs România, însă în acest dosar nu este incidentă această cauză întrucât situația de fapt este diferită. În cauza Tudor cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate, ca urmare a unei acțiuni în revendicare prin compararea titlului și nu ca urmare a unei acțiuni de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce implică aplicarea altor dispoziții legale. Așadar, curtea constată că dispozițiile legale, respectiv art. 50 alin. 2 și 3 din L. nr.1. au fost corect aplicate, restituindu-li-se reclamanților prețul actualizat al imobilului în litigiu, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză. În temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 Cod proc.civ., curtea va respinge ca nefondat recursul reclamanților. II. Recursul M.ui F. P. este parțial fondat pentru următoareleconsiderente: Prima critică vizează modul în care instanța de fond a actualizat prețul la care a fost vândut apartamentul, susținând că modul de calcul al prețului actualizat a fost greșit, invocând o altă formulă de calcul care ar fi dus la o altă sumă și a solicitat înlăturarea probei administrate - raportul de expertiză. Recursul în prezenta configurare este o cale extraordinară de atac, iar motivele de recurs sunt doar motive de nelegalitate și nu de netemeinicie, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 Cod proc.civ. au fost abrogate. Așadar, solicitarea pârâtului dea înlătura o probă și de a da eficiență unei alte modalități de calcul a sumei actualizate, ar presupune schimbarea stării de fapt întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 11 Cod proc.civ. Ori, așa cum am arătat în cele mai sus reținute, dispozițiile legale sunt abrogate, motiv pentru care curtea reține că această critică este inadmisibilă. În ceea ce privește comisionul de 1%, care în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a fost reținut de S. C. S. în calitate de mandatară a vânzătorului, C. local al M. C.-N. , curtea constată că în mod corect și acest comision a fost avut în vedere cu ocazia actualizării prețului. Dispozițiile art. 50 alin. 2 din L. nr.1. se referă la restituirea prețului actualizat plătit de chiriași și nu la prețul care a intrat în bugetul M.ui, astfel încât să se poată face diferențierea între prețul încasat de stat și comisionul mandatarului. Prin această acțiune se urmărește punerea cumpărătorului al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare și din punctul de vedere al cumpărătorului contează prețul achitat și nu modul în care a fost împărțit acest preț între diferite persoane juridice. De altfel, este problema vânzătorului dacă vinde direct sau preferă să încheie un contract de mandat cu plată, situație în care, cumpărătorul nu poate fi obligat să suporte sarcina comisionului achitat de către vânzător mandatarului său. Așadar, nici această a doua critică formulată de pârâtul S. Român nu este fondată. Prin sentința civilă nr. 9. judecătoria a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, însă a obligat pârâtul să plătească în totalitate onorariul expertului și în totalitate onorariul avocațial. Verificând raportul de expertiză administrat în cauză, curtea constată că obiectivele stabilite de instanță vizau: 1 - valoarea actuală de circulație a apartamentului în litigiu și 2 - actualizarea prețului de 9.933.555 lei prin aplicarea indicelui anual de inflație. Întrucât raportul de expertiză viza și stabilirea valorii de circulație a imobilului, pretenție a reclamanților care a fost respinsă, în mod nelegal instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 274 Cod proc.civ. și a acordat în întregime onorariul expertului. În speță, instanța de fond trebuia să aplice dispozițiile art. 276 Cod proc.civ., potrivit cărora „ când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele vor putea fi obligate la plata cheltuielilor de judecată";. Așadar, admițându-se în parte acțiunea, în mod corect instanța ar fi trebuit să oblige pârâtul la jumătate din onorariul expertului și jumătate din onorariul avocațial. Instanța de apel în mod nelegal a respins această critică formulată de pârât, susținând că expertiza a fost utilă soluționării cauzei, iar onorariul acordat avocatului nu a fost exagerat. Așa este, însă întrucât acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul putea fi obligat să susțină doar o parte din cheltuielile de judecată pentru petitele admise de către instanță. Având în vedere că tribunalul nu a aplicat legal dispozițiile art. 276 Cod proc.civ., curtea în temeiul art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. raportat la art. 312 Cod proc.civ., va admite în parte recursul pârâtului, potrivit dispozitivului. PENTRU ACESTE M.IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE : Admite în parte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 5. din 16 noiembrie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică și rejudecând, admite în parte apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 9626 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei C.-N., pe care o schimbă în parte în sensul că reduce cuantumul obligației de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, de la suma de 3148,50 lei la suma de 1574 lei. Respinge recursul declarat de reclamanții K. G. E. și K. S., împotriva aceleași sentințe. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 1 februarie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI A.-T. N. T. D. M.-C. V. GREFIER M.-L. T. Red. A.T.N. dact. GC 2 ex/(...) Jud. apel: M. T., C.V. Balint
| ← Decizia civilă nr. 1440/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Sentința civilă nr. 14/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
