Decizia civilă nr. 1445/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1445/R/2012
Ședința publică din 22 martie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C. JUDECĂTOR: C.-M. CONȚ G. : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de reclamanta V. A., precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 2257 din 21 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin motivele de recurs pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art.242 alin. 2 C.proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind cereri sau excepții de formulat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., în ce privește recursul declarat de către pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice invocă excepția nulității primului petit, respectiv cel al constatării caracterului politic al condamnării, ca nemotivat.
În ce privește cel de al 2 petit, respectiv petitul privind daunele morale, invocă excepția lipsei de interes având în vedere că acesta a fost respins.
În ce privește petitul privind daunele materiale solicită respingerea acestuia.
Solicită respingerea recursului declarat de către reclamanta V. A., ca nefondat, având în vedere că acestea au fost corect stabilite.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2257 din (...) a T.ui C. a fost admisă în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta V. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri la L. nr. 2. și în consecință, s-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului V. D., prin sentința penală nr. 229/(...) pronunțată de T. M. C. în dosarul nr. 195/1950, pentru uneltire contra ordinii sociale, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 45.095 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
Prin aceeași sentință a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 cod civil având ca obiect obligarea pârâtului la platacătre reclamant de daune morale și în consecință, au fost respinse capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale și restul pretențiilor reprezentând despăgubiri materiale. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 2. pronunțată de T. M. C., soțul reclamantei, defunctul V. D., a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct.
IV Cod penal, combinat cu art. 157, 158 Cod penal și D. 212/1948.
Prin urmare, condamnarea soțului reclamantei, V. D. prin sentința penală nr. 2. la 1 an și 6 luni închisoare pentru uneltire este o condamnare cu caracter politic în sensul L. nr. 2..
În speță, din sentința penală nr. 2., din înscrisul intitulat: tabel nominal despre averile deținuților politici confiscare prin sentința 2. și adeverința extrasă din inventarul bunurilor confiscate, rezultă că soțului reclamantei, V. D. i-au fost confiscate bunurile acolo enumerate a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă prin acțiune în ceea ce privește casa de locuit, fântână, anexă-grajd, șură, coteț, evaluate de expert în cadrul expertizei tehnice judiciare la valoarea tehnică reactualizată în sumă de
45.095 lei.
Prin adresa nr. 712/(...), Primăria Săliștea de Sus, M. a confirmat faptul că nici defunctul V. D. și nici moștenitorii acestuia nu au solicitat despăgubiri pentru aceste bunuri în baza L. nr. 10/2001 - fila 20 din dosar.
Cu privire la suma de 45.095 lei reprezentând contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate prin sentința de condamnare defunctului V. D., sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. 1 litera b din L. nr. 2., așa încât, în baza art. 5 alin. 1 litera b din L. nr. 2., tribunalul va admite în parte acțiunea civilă formulată și precizată și va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 45.095 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata către reclamanți a contravalorii actualizate a sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către stat la care a fost obligat defunctul V. D. prin sentința penală nr. 229/(...), tribunalul a reținut că acest capăt de cerere este neîntemeiat și a fost respins deoarece art. 5 alin. 1 litera b reglementează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, în condițiile arătate mai sus și nicidecum acordarea de despăgubiri pentru cheltuieli de judecată.
Capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la daune morale a fost respins ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1. și 1360/2010 ale C. C. a R.iei au fost admise excepțiile de neconstituționalitate a disp.art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2..
Observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. a conchis că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s- a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În R.ia, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin creareaunor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.- lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția R.iei, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin Decizia nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Decizia este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., instanța a reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., instanța a reținut următoarele:
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la dosar, la data de (...), respectiv, art. 998-999 C.civ., tribunalul a constatat următoarele:
Art. 998 C.civ. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a
S.ui R., nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-
999 C.civ., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui R., trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998
- 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată soțului - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată soțului său.
T. a apreciat că după data de (...), reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat soțului ei, mai ales că, la data de (...), în Monitorul Oficial al R.iei nr. 50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 Cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. E. a D. O., nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligațiareparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la
S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză instanța a analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanții au un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă,procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Prin urmare, prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. - și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
Având în vedere declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992, republicată, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale în cauza de față.
Pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată în baza art. 274 Cod proc.civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamanta, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în întregime.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.
9 , 312 alin. 1Cod proc.civ., recurenta a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2. s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. 1 din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, sens în care este și jurisprudența C.E.D.O. Prin urmare, chiar dacă C. C. a declarat neconstituțional textul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., prin respingerea acțiunii se încalcă jurisprudența C. C. referitoare la respectarea principiului egalității în fața legii prin aplicarea unui tratament egal în situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct pentru persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prev. de L. nr. 2..
În acest sens că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, a dispus
și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1.. În speță, la data pronunțării deciziei nr. 1. a C. C., reclamanta avea un proces pe rol, o acțiune întemeiată pe un text de lege în vigoare la data promovării acțiunii, astfel că avea o speranță legitimă și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 din
Protocolul nr. 1 din C..
Soluția este nelegală și cu privire la dispozițiile art. 998-999 C civil, pentru că art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. prevăd că cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibil și, prin urmare, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că, prin L. nr. 2. a fost pusă în termenul general de prescripție de 3 ani, chiar în condițiile în care art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale.
Reținerea instanței de fond că acordarea despăgubirilor nu ar mai fi necesară, deoarece au fost acordate prin D. - lege nr. 1., este greșită, pentru că indemnizația acordată în baza acestui act normativ reprezintă o măsură de protecție socială și nu o despăgubire pentru prejudiciile morale suportate.
În ce privește acordarea despăgubirilor materiale, recurenta a arătat că soluția instanței de fond de acordare a contravalorii bunurilor confiscate după scăderea uzurii este nelegală, pentru că în cauză operează principiul repunerii părții în situația anterioară, respectiv restituirea contravalorii bunurilor din momentul confiscării lor.
În ce privește cheltuielile de judecată achitate în baza sentinței de condamnare, recurenta a arătat că L. nr. 2. impune restabilirea legalității în sensul înlăturării tuturor efectelor produse în temeiul actului anulat. Prin urmare, și prestațiile efectuate în baza hotărârii judecătorești de condamnare reprezentând amenzi penale și cheltuieli de judecată trebuie restituite ca urmare a înlăturării tuturor efectelor produse în temeiul actului anulat.
Sentința pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost atacată cu recurs și de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, care a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii în totalitate, și în ce privește capătul de acțiune privind constatarea caracterului politic alcondamnării suferite de antecesorul reclamantei prin sentința penală nr. 2.
și cel privind obligarea lui la plata despăgubirilor materiale.
În motivarea recursului pârâtul a formulat critici cu privire la capătul de acțiune prin care reclamanta a solicitat obligarea lui la plata despăgubirilor materiale, invocând în acest sens dispozițiile din L. nr. 2., OUG nr. 6. și Decizia C. C. nr. 1.. Recurentul a citat pe larg texte din aceste acte normative și decizie, concluzionând că, față de obligativitatea deciziilor C. C., acest capăt de acțiune este nefondat.
Ultima critică din declarația de recurs a pârâtului se referă la admiterea capătului de acțiune privind despăgubirile materiale, în legătură cu care pârâtul recurent arată că se impune modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acestei cereri.
Examinând recursul declarat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte și în consecință, în baza art.304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate
L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr.
10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 2.. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr.
1., OUG nr. 2. și L. nr. 2..
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanta avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din C., întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
Urmare declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din
L. nr. 2., reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 998-999 C. civil.
Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele:
Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr.
167/1958.
Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamanta ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei.
În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamanta era liberă și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, în R.ia au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc.
Acceptând că reclamanta nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamanta a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R.iei, care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizareacă „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";.
Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R.iei în Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al C. E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
În raport de cele reținute, recursul reclamantei sub aspectul obligării pârâtului la plata daunelor morale este nefondat, sentința pronunțată de instanța de fond fiind legală.
Recursul reclamantei este fondat sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de prejudiciul material pentru care legiuitorul nu a instituit criterii de evaluare, lăsând la aprecierea judecătorului, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, stabilirea acestuia, prejudiciul material are un regim probator diferit, în sensul că orice pretenție de acest gen trebuie dovedită conform regulilor din materia răspunderii civile.
Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., prevede că „. persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare";.
Sensul art. 5 alin. 1 este acela că însăși rațiunea pentru care a fost adoptată L. nr. 2. este acela de a asigura o reparare a prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist condamnate politic, prin obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Prin hotărârea de condamnare a antecesorului reclamantei, s-a dispus confiscarea unei case de locuit cu 3 camere, a grajdului și anexelor gospodărești.
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză, s-a stabilit că valoarea reactualizată a imobilelor confiscate de la antecesorul reclamanților era de
120.095 lei, dar, același expert aplică coeficienți de corecție de vechime în timp, cu motivarea că bunurile confiscate nu mai există și că, în timp, oricum ar fi suferit o uzură, ajungând să stabilească valoarea acestora la suma de 45.095 lei.
Soluția pronunțată de instanța de fond, care acordă despăgubirile materiale în cuantum de 45.095 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate după ce face aplicarea corecțiilor de uzură în timp este nelegală, în raport de dispozițiile legale citate, deoarece, prin această soluție, instanța de fond nu asigură o reparare a prejudiciilor suferite de antecesorii reclamantei, prin acordarea echivalentului valorii bunurilor confiscate și încalcă principiul echității.
În consecință, urmare admiterii în parte a recursului, curtea va modifica parțial sentința atacată doar cu privire la cuantumul daunelor materiale, în sensul că va obliga pârâtul să-i plătească reclamantei suma de
120.095 Ron în loc de 45.095 Ron, cu același titlu.
Celelalte dispoziții ale sentinței atacate vor fi menținute.
În ce privește recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice a J. M. și prin mandatara D. G. a F. P. - A. F. P. S. M., curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
C. constată că motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., invocat de pârât este nefondat, deoarece chiar dacă caracterul de drept al condamnării politice a lui V. D. pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. IV din Codul penal combinat cu art. 157, 158 Cod penal și D. nr.
212/1948, aceasta nu înseamnă că instanța nu poate să constate această situație, deoarece partea din hotărâre care se pune în executare este dispozitivul acesteia, ori constatarea de drept al caracterului politic al condamnării doar prin considerentele unei hotărâri judecătorești ar lipsi de eficiență textele L. nr. 2., mai ales în condițiile în care acest act a fost lipsit de efecte juridice cu privire la acordarea daunelor morale, singura eficiență juridică ce se poate da în marea majoritate a cauzelor fiind doar această chestiune a constatării caracterului politic al condamnării.
De altfel, recurentul invocă nelegalitatea sentinței sub acest aspect, fără a arăta însă motivele pentru care apreciază că sentința este nelegală.
În ce privește motivul de recurs privind daunele morale, curtea constată că pârâtul nu are interes să critice sentința sub acest aspect, întrucât instanța de fond a respins capătul de acțiune privind obligarea lui la plata daunelor morale întemeiate pe dispozițiile L. nr. 2. și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește aceeași cerere întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civil.
Critica pârâtului privind daunele materiale acordate este nefondată, având în vedere cele reținute în recursul reclamantei cât și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada (...) - (...) pot solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau dacă nu a obținut despăgubiri în condițiile altor acte normative.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamanta V. A. împotriva sentinței civile nr. 2257 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică, în parte, doar cu privire la cuantumul daunelor materiale astfel:
Obligă pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei V. A. suma de 120.095 Ron daune materiale, în loc de 45.095
Ron cu același titlu.
Menține restul dispozițiilor din sentința recurată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice în contra sentinței civile nr. 2257/(...) a T.ui M. pronunțată în dosar civil nr. (...).
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 22 martie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G.
ANA I. A. C. C. M. CONȚ C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: D. Țiprea
| ← Decizia civilă nr. 1404/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 1455/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
