Decizia civilă nr. 4259/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2012)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. (...) Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 4259/R/2012

Ședința publică din 12 octombrie 2012

Instanța constituită din: PREȘEDINTE : A.-A. P. JUDECĂTORI : C.-M. CONȚ

I.-D. C.

GREFIER : A.-A. M.

S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâții Ș. T. și S. P. I. S., împotriva deciziei civile nr. 1./(...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat N. V., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.

Se constată că la data de (...), reclamantul intimat N. V., prin intermediul domnului avocat C. V. S. a înregistrat la dosar ". scrise";.

Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 05 octombrie 2012, care face parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A :

Prin sentința civilă nr. 16.176 din data (...) a Judecătoriei C.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N. V. în contradictoriu cu pârâții Ș. T. și S. P. I. S. ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâți, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de

(...) a fost publicat în nr.317/15 al săptămânalului C. un articol având ca subiect intervențiile chirurgicale de înfrumusețare efectuate de către reclamant, în calitate de medic chirurg estetician la C. I. din C.-N., numitului E. S., cetățean italian, în vara anului 2005. Textul propriu-zis al acestui articol a fost publicat în paginile 4, 5 ale săptămânalului mai sus menționat, iar pe prima pagină a acestuia a fost publicat titlul "A ORBIT după operația estetică";, pe fondul unei imagini a unui ochi în irisul căruia era postată o fotografie ce-i înfățișa, conform mențiunii de alături, pe cetățeanul italian E. S. împreună cu fosta sa iubită din România. De asemenea, titlul de pe prima pagina a fost însoțit de trei mențiuni, una potrivit căreia cetățeanul italian, în vârstă de 47 de ani, reclama că a fost nenorocit pe viață la C., pierzându-și vederea în urma unei operații de înfrumusețare, alta referitoare la faptul că săptămânalul C. l-a contactat pe italianul E. S., însă acesta a refuzat să discute, motivând că așteaptă ca autoritățile românești să se pronunțe în cazul său, iar cea de-a treia conținând informația potrivit căreia medicii clujeni au recunoscut că a fost o operație cu probleme, susținând însă că pacientul italian a știut exact care sunt riscurile la care se expune, precum și afirmația „. este faptul că italianul - care a declanșat acțiuni juridice în care solicită despăgubiri de 100 de milioane de euro - susține că a cerut o operație de implant de păr, dar a fost operat la...ochi";.

Totodată, articolul în discuție, având același titlu "A ORBIT DUPĂ OPERAȚIA ESTETICĂ";, a fost publicat și pe pagina on line a săptămânalului C..

Analizând în acest context - prin prisma motivelor de fapt invocate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată - întrunirea în speță a condițiilor impuse de disp. art.998 - 999 C. civ. pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a unei persoane pentru fapta proprie, prima instanță a apreciat ca nefiind îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite care să poată fi reținută în sarcina pârâtului Ș. T. legat de publicarea articolului în litigiu, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, mai întâi, se impune a fi menționat faptul că atât din formularea petitului, cât și din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată se desprinde ideea că reclamantul a invocat ca faptă ilicită prejudiciabilă săvârșită împotriva sa de către pârâtul Ș. T. în primul rând acuzația referitoare la orbirea pacientului său conținută de titlul articolului în litigiu, titlu publicat pe prima pagina a săptămânalului C., iar, în al doilea rând, acuzațiile în același sens cuprinse în articolul propriu-zis, publicat în paginile 4 și 5 ale ziarului.

Însă, în opinia instanței, nu se poate proceda la analizarea chestiunii dacă publicarea titlului de pe prima pagină a ziarului întrunește sau nu trăsăturile unei fapte ilicite în sensul art.998-999 C. civ., în mod autonom, distinct de conținutul propriu-zis al articolului publicat în paginile 4-5 ale săptămânalului, și aceasta deoarece din cuprinsul primei pagini a acestuia nu rezultă existența vreunui element care să permită asocierea informațiilor acolo prezentate cu persoana reclamantului; or, în aceste condiții, nu se poate considera că doar prin publicarea titlului si a celorlalte mențiuni de pe prima pagină a ziarului pârâtul Ș. T. ar fi putut săvârși o faptă ilicită conform art. 998-999 C. civ., întrucât în sfera acestei noțiuni se înscriu doar acele acțiuni sau inacțiuni umane de natură a aduce atingere unui drept subiectiv sau anumitor interese legitime ale altor persoane; or, raportat și la specificul răspunderii civile delictuale în cazul delictelor prin presă, este evident că pentru a se putea vorbi despre o faptă ilicită, este necesar ca acțiunea ziaristului să vizeze o persoană sau, după caz, un grup de persoane determinate sau măcar determinabile prin indicarea anumitor elemente care să permită identificarea lor de către cititori, în absența îndeplinirii acestei cerințe nefiind realizată practic latura obiectivă a faptei ilicite, deoarece printr-o astfel de acțiune, de afirmare sau imputare a unor fapte în sarcina unei persoane a cărei identitate nu poate fi stabilită pe baza datelor furnizate de textul respectiv nu se poate produce o lezare a valorilor sociale ocrotite în această materie, respectiv onoarea, demnitatatea sau reputația acelei persoane.

Astfel, în condițiile în care afirmația conținută de titlul de pe prima pagină al articolului în discuție nu face în nici un fel referire la persoana reclamantului, nu se poate vorbi despre o vătămare a reputației acestuia doar prin publicarea pe prima pagină a titlului respectiv și, pe cale de consecință, aceste afirmații conținute pe prima pagină a ziarului nu pot reprezenta de sine stătător o faptă ilicită conform art.998 - 999 C. civ.

Desigur, este evident că în condițiile nedivulgării identității autorului faptelor afirmate pe prima pagină a publicației nu se poate vorbi nici de producerea vreunui prejudiciu în dauna reclamantului exclusiv prin publicarea acelor informații de pe prima pagină.

Așadar, pentru a stabili dacă acțiunea pârâtului Ș. T. constând în publicarea titlului mai sus menționat reprezintă o faptă ilicită care să atragă răspunderea sa civilă în plan delictual, "acuzația"; conținută de acesta se impune a fi analizată în contextul întregului articol, publicat în paginile 4, 5 ale ziarului, iar premisa acestei analize trebuie să o constituie libertarea de exprimare în cazul mass - media, prin prisma prevederilor art.10 din Convenția Europeană a

D.urilor Omului, precum și a principiilor cristalizate în jurisprudența CEDO în această materie.

În acest sens, instanța de fond a apreciat că prezintă relevanță principiile statuate de către Curtea de la S., printre altele, și în cauza Busuioc c. Moldovei, conform cărora Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, iar protecția care trebuie acordată presei este de o importanță deosebită. Chiar dacă presa nu trebuie să depășească limitele stabilite inter alia în scopul „protecției reputației sau drepturilor altor persoane";, este, totuși, sarcina ei să comunice informații și idei de interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informații și idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de „. de pază public";. Totuși, articolul 10 al Convenției nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar și în ceea ce privește relatările presei cu privire la chestiuni de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei libertăți presupune „obligații și responsabilități";, care, de asemenea, se aplică presei. A.e „obligații și responsabilități"; pot avea însemnătate când, la fel ca și în această cauză, există o întrebare cu privire la atacul asupra reputației unor persoane private și subminarea „drepturilor altor persoane";. Datorită „obligațiilor și responsabilităților"; inerente exercitării libertății de exprimare, protecția acordată de articolul 10 jurnaliștilor în ceea ce privește relatarea cu privire la chestiunile de interes general, este supusă condiției ca ei să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații corecte și credibile în conformitate cu etica jurnalistică.

Astfel, din hotărârea mai sus menționată, precum și din numeroase alte hotărâri ale Curții de la S. se conturează principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu ce se impune a fi luat în considerare în situația în care se analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația persoanei vătămate. În consecință, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi întrutotul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare în circumstanțele date pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), cât și cu scopul demersului jurnalistic

(verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia).

Examinând prin prisma principiilor mai sus redate legitimitatea demersului jurnalistic al pârâtului Ș. T., instanța de fond a reținut că articolul în litigiu a fost publicat de către ziarul C. în urma plângerii penale formulată de către pacientul reclamantului, numitul E. S., plângere înregistrată pe rolul P. de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca la data de (...) și care, potrivit unei mențiuni în acest sens din cuprinsul articolului, a ajuns în posesia ziariștilor de la C. și a stat la baza anchetei efectuată de către aceștia cu privire la acest subiect.

De altfel, din lecturarea textului articolului propriu-zis rezultă că pârâtul Ș.

T. a prezentat întreaga poveste legată de intervențiile chirurgicale efectuate de reclamant cetățeanului italian S. E. în vara anului 2005 pe baza celor declarate de către acesta din urmă în cuprinsul plângerii penale formulată împotriva reclamantului (aflată la filele 15-20 din dosarul nr.6195/P/2005 al P. de pe lângă

Judecătoria Cluj-Napoca), precum și a celor relatate de către numita M. Ț.

(persoana care l-a însoțit pe E. S. la C. I., cu ocazia fiecărei intervențiichirurgicale, după cum rezultă din declarația acesteia aflată la filele 91-94 din același dosar penal), afirmațiile celor doi fiind redate în mare parte prin intermediul unor citate. De asemenea, articolul conține și punctul de vedere al reclamantului, expus de către acesta în cadrul discuției purtată cu cei de la C. în legătură cu acest "caz";.

Prin urmare, din analiza întregului conținut al articolului în litigiu se desprinde concluzia că pârâtul Ș. T. s-a conformat regulilor impuse de etica jurnalistică, urmărind doar să-și îndeplinească sarcina de a informa opinia publică asupra unui subiect de interes public, pornind de la un document oficial

(plângerea penală a cetățeanului italian înregistrata la P. de pe lângă Judecătoria

Cluj-Napoca). În mod implicit, rezultă că analizat în contextul întregului articol nici titlul acestuia, conținând afirmația referitoare la orbirea pacientului reclamantului în urma intervențiilor chirurgicale efectuate asupra sa, nu denotă în niciun fel intenția pârâtului de a-l prejudicia pe reclamant, prin lezarea în mod gratuit și nejustificat a reputației acestuia, ci mai degrabă recurgerea la o anumită doză de exagerare în prezentarea subiectului, specifică presei, probabil în intenția de a determina publicul să cumpere ziarul.

Nu prezintă relevanță, în opinia instanței de fond, pentru analizarea caracterului licit al demersului jurnalistic al pârâtului Ș. T. modalitatea în care acesta a intrat în posesia plângerii penale formulată de cetățeanul italian împotriva reclamantului și nici faptul că acesta a făcut public conținutul plângerii respective, atâta vreme cât nu există nicio dispoziție legală care să interzică presei publicarea unor articole cu privire la subiecte în legătură cu care se află în desfășurare anchete pe rolul instanțelor sau al parchetelor.

Cât despre împrejurarea că redacția săptămânalului C. nu a publicat o dezmințire a informațiilor prezentate în articolul din (...) ulterior finalizării anchetei penale, precum și a celei desfășurate de C. M. prin pronunțarea unor soluții favorabile reclamantului, prima instanță a reținut că deși reclamantul a susținut în cererea de chemare în judecată că s-a prezentat la redacția ziarului pentru a obține un drept la replică și a fost refuzat, nu a produs nicio probă în dovedirea acestei susțineri, deși lui îi incumba sarcina probării acestui aspect, conform art.129 alin.1 teza finală C. proc. civ. Or, în aceste condiții, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat din partea pârâților de a da curs solicitării reclamantului în sensul publicării unui drept la replică.

Concluzionând astfel, prin prisma considerentelor mai sus expuse, că în sarcina pârâtului Ș. T. nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte culpabile constând în atingeri aduse prestigiului, onoarei, demnității sau reputației reclamantului prin publicarea articolului din nr.317/15 al săptămânalului C. și având în vedere necesitatea întrunirii cumulative a cerințelor prevăzute de disp. art.998 - 999 C. civ., rezultă că acesta nu poate fi ținut să răspundă pentru eventualele prejudicii morale, manifestate prin suferințe psihice sau alte consecințe pe plan social sau profesional, încercate de reclamant ca urmare a complicațiilor intervenite pe parcursul intervențiilor chirurgicale efectuate de către acesta numitului E. S. în vara anului 2005 și a plângerilor formulate împotriva sa de către cel din urmă.

Pe cale de consecință, în absența răspunderii civile delictuale a pârâtului Ș.

T. pentru fapta proprie, rezultă că nu poate fi antrenată nici răspunderea pârâtei

S. P. I. S., în calitate de comitent, în temeiul disp. art.1000 alin.3 C. civ.

Referitor la cheltuielile de judecată ocazionate părților de prezentul litigiu, instanța de fond a reținut că raportat la soluția ce a fost pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamant acesta apare ca fiind partea căzută în pretentii, putând fi obligat să plătească cheltuieli de judecatăpârâților, potrivit art.274 alin.1 C. proc. civ. însă, având în vedere că pârâții în speță, deși au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, nu au depus nicio dovadă în justificarea acestei cereri, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1. din (...) a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), s-aadmis în parte apelul declarat de reclamantul N. V. împotriva sentinței civile nr.

16176/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Judecătoriei C.-N., care a fost schimbată în parte în sensul că, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâților Ș. T. și S. P. I. S. și în consecință, pârâții au fost obligați, în solidar, să achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale.

Pârâții au fost obligați, în solidar, să achite reclamantului suma de 1325 lei, cheltuieli de judecată în primă instanță, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.

Intimații au fost obligați, în solidar, să achite apelantului suma de 266,6 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că raportat la probatoriul administrat în fața primei instanțe, aceasta a stabilit în mod corect fapta în privința căreia reclamantul a susținut caracterul ilicit, respectiv titlul articolului publicat pe prima pagină din nr.317/16/(...) al săptămânalului C., precum și textul articolului de la paginile 4 și 5. La fel, a reținut că reclamantul a invocat caracterul ilicit și prejudiciabil în privința afirmației în sensul orbirii pacientului său cuprinsă în titlu, precum și referitor la afirmațiile din articolul propriu-zis.

Pe de altă parte, tribunalul a considerat că, dacă în cazul articolului propriu-zis în aparență pârâtul Ș. T. a respectat regulile impuse de etica jurnalistică (chiar dacă ulterior s-a dovedit că informațiile prezentate nu sunt reale), titlul articolului cuprinde o afirmație neconformă cu realitatea și de natură să îi aducă prejudicii reclamantului.

Astfel, este real faptul că în articol au fost redate afirmațiile numitului S. E. din plângerea penală formulată împotriva reclamantului, relatările numitei M. Ț., precum și punctul de vedere al reclamantului, exprimat în cadrul discuției avută cu autorul articolului, însă titlul articolului cuprinde o afirmație pe care numitului S. E. nu a făcut-o în plângere, respectiv că a orbit, ceea ce presupune pierderea totală a vederii.

Mai mult, în articol se menționează, pe de o parte, că jurnalistul a stat de vorbă cu toți cei implicați, pe de altă parte, că S. E. a fost contactat telefonic, însă a refuzat să discute, motivând că așteaptă ca autoritățile românești să se pronunțe.

T. a constatat că prin rezoluția din (...) din dosarul nr. 6195/P/2005 al P. de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca s-a dispus confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale împotriva reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă (în speță culpă medicală).

S-a reținut că numitul S. E. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului în care a susținut că urmare a unei intervenții de chirurgie plastică și tratament pentru corecția unor riduri faciale și-a pierdut un organ - vederea.

Din raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză a rezultat că tehnicile operatorii utilizate de reclamant la intervențiile chirurgicale efectuate au fost corecte și adecvate tipului de defect facial, reclamantul procedând în mod corect în toate etapele terapeutice, dar lipsa lui de experiență în abordarea unor pacienți cu probleme și caracter dificil au contribuit la apariția unor complicații postoperatorii, posibile după acest gen de intervenții, rezolvabile. S-a maimenționat că persoana vătămată se află încă în curs de tratament, iar rezultatele pot fi apreciate numai la finalizarea acestuia. S-a concluzionat că potrivit examenului oftalmologic efectuat, intervențiile chirurgicale nu au afectat vederea pacientului.

Potrivit art.10 din Convenția Europeană a D.urilor Omului orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. A. drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. E. acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora.

Pornind de la aceste dispoziții, în jurisprudența constantă a Curții Europene a D.urilor Omului s-a stabilit că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Presa joacă un rol eminent într-o asemenea societate, însă ea nu trebuie să depășească anumite limite ținând, mai ales, de protecția și reputația drepturilor altuia, precum și a altor valori sociale enumerate de art.10 paragraf 2 din Convenție. Cu toate acestea, presa are îndatorirea de a comunica, cu respectarea îndatoririlor și a responsabilităților de rigoare, informații și idei privitoare la toate problemele de interes general, ceea ce presupune și posibilitatea de a recurge la o oarecare doză de exagerare și chiar de provocare. L. criticii admisibile sunt mai largi față de guvern sau de o personalitate politică decât pentru un simplu particular. În contextul libertății presei, exigențele protecției reputației persoanelor trebuie pusă în balanță cu interesul pe care îl are ziaristul de a transmite informații și idei asupra chestiunilor de interes public (Cauza Tammer c. Estonia).

În speță, tribunalul a reținut că afirmațiile cuprinse în titlul articolului și în cuprinsul acestuia nu sunt conforme cu realitatea, întrucât ulterior publicării articolului s-a stabilit că reclamantul a procedat în mod corect în toate etapele terapeutice, iar intervențiile chirurgicale nu au afectat vederea pacientului.

Chiar dacă în cuprinsul articolului au fost reproduse afirmațiile numitului

S. E. din plângerea penală formulată împotriva reclamantului, precum și punctul de vedere al acestuia, în condițiile în care la data publicării articolului ziaristul putea ține cont doar de afirmațiile din plângerea penală, iar numitul S. E. a manifestat prudență în ceea ce privește acuzațiile aduse reclamantului, precizând că nu dorește să discute cu jurnalistul până când autoritățile românești nu se pronunță, tribunalul a considerat că aceeași prudență trebuia să o manifeste și autorul articolului.

De asemenea, doar intenția de a determina publicul să cumpere ziarul nu poate justifica inserarea unui titlu care cuprinde o afirmație neconformă cu realitatea, dacă prin această faptă sunt afectate drepturile altei persoane, o astfel de exagerare fiind admisă doar atunci când interesul general o impune. În acest sens, nu este vorba de a pune în balanță exigențele protecției reputației reclamantului cu interesul pe care îl are ziaristul de a transmite informații și idei asupra chestiunilor de interes public, ci cu acela al ziaristului și al societății care publică ziarul de a obține un profit mai mare din vânzarea ziarului.

T. a ținut cont și de faptul că, așa cum reiese din declarația martorei R. G., articolul putea fi găsit pe site-ul săptămânalului C. și în anul 2008, adică la peste un an de la soluția pronunțată de procurori plângerii penale formulate de numitul S. E., prin care s-a stabilit că reclamantul a procedat în mod corect în toate etapele terapeutice, iar intervențiile chirurgicale nu au afectat vederea pacientului. Martora a precizat că după citirea articolului și-a pierdut încredereaîn aptitudinile profesionale ale reclamantului, însă ulterior a apelat totuși la serviciile acestuia, întrucât era vorba despre o operație simplă și prețul era mai mic decât la alți medici. Astfel, afirmațiile eronate referitoare la activitatea reclamantului au continuat să fie puse la dispoziția cititorilor site-ului, chiar și după ce o anchetă oficială a stabilit că aceste afirmații nu sunt conforme cu realitatea.

Raportat la cele menționate mai sus, tribunalul a considerat fondate susținerile apelantului, în sensul că analiza unitară a întregului articol, titlu și conținut, relevă săvârșirea unei fapte ilicite constând în transmiterea unor informații care nu sunt conforme cu realitatea, fiind depășite fără justificare limitele impuse presei privind protecția și reputația drepturilor altuia. Prejudiciul produs reclamantului constă în atingerea aduse prestigiului și demnității acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind evident.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanța a reținut că dispozițiile art. 998, 999 cod civil au caracter de principiu, fiind concepute în termeni generali, însă permit interpretarea extensivă, aptă a realiza prejudiciul produs prin fapta ilicită.

Totodată, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Inaltei Curți de C. și

Justiție, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. De asemenea, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

În speță, raportat la toate elementele stării de fapt descrise mai sus, tribunalul a considerat că suma de 5000 euro cu titlu de daune morale reprezintă o reparație echitabilă pentru prejudiciul produs reclamantului ca urmare a publicării articolului, fiind totodată o măsură rezonabilă și proporțională cu scopul urmărit, pentru restabilirea echilibrului dintre interesele din cauză.

Pentru toate motivele expuse mai sus, în baza dispozițiilor art.296

C.proc.civ., tribunalul a admis în parte apelul declarat de reclamant și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii. Pe cale de consecință, în baza dispozițiilor art.998,999 și 1000 alin.3 C. și art.1003 C. au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 5000 euro, cu titlu de daune morale.

În baza dispozițiilor art.274 și 276 C.proc.civ. pârâții au fost obligați, în solidar, să achite reclamantului suma de 1.325 lei, cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar și onorariul avocațial, acestea fiind reduse raportat la suma solicitată prin acțiune

și cea acordată de instanță.

De asemenea, tribunalul a obligat intimații, în solidar, să achite apelantului suma de 266,6 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul avocațial parțial, stabilit după același criteriu.

Împotriva acestei decizii, pârâții Ș. T. și S. P. I. S. B. au declarat recurs, întermen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă material, respectiv T. S. C., iar în subsidiar, modificarea în întregime a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerea sentinței primei instanțe, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâții au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a T.ui S. C., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C., litigiul având ca pârât și un profesionist, respectiv S. P. I. S., care a fost chemată în judecată în calitate de comitent pentru faptele prepusului său.

Așa cum s-a reținut în literatura de specialitate, delictele și cvasidelictele săvârșite atât de comerciant în exercițiul comerțului său, cât și de prepus cu ocazia executării unei operațiuni comerciale sunt de natură comercială, astfel încât în speță sunt incidente prevederile art. 56 Cod comercial.

Prin urmare, Tribunalul Cluj nu a fost competent să soluționeze apelul formulat, competența revenind T.ui S. C..

Pe fondul cauzei, pârâții apelanți apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 998 - 999 Cod civil, răspunderea civilă delictuală a pârâtului Ș. T. fiind angajată în lipsa existenței unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

În mod greșit tribunalul a stabilit că doar în aparență pârâtul a stabilit regulile impuse de etica jurnalistică deoarece titlul articolului cuprinde o afirmația neconformă cu realitatea și de natură să-i aducă prejudicii reclamantului. În realitate, pârâtul a prezentat în articolul publicat întreaga istorie legală de intervențiile chirurgicale efectuate de reclamant cetățeanului italian, doar pe baza celor declarate de către acesta din urmă în cuprinsul plângerii penale formulată împotriva reclamantului precum și a celor relatate de d-na M. T., care l-a însoțit pe E. S. la C. I.

P. s-a conformat regulilor impuse de etica jurnalistică, iar titlul articolului

și conținutul acestuia, dar și probațiunea administrată, nu relevă în nici un fel intenția pârâtului de al prejudicia pe reclamant, prin lezarea în mod gratuit și nejustificat a reputației acestuia, ci a fost vorba doar de recurgerea la o anumită doză de exagerare în prezentarea subiectului, specifică presei, neputându-se stabili vreo imprudență în publicarea articolului care să aducă atingere reputației reclamantului.

Pentru antrenarea răspunderi civile delictuale, fapta ilicită trebuie să fie săvârșită, sub aspectul laturii subiective, cu vinovăție.

În decizia recurată nu se analizează în nici un fel vinovăția pârâtului, astfel încât aplicarea greșită a legii este evidentă.

Cu privire la prejudiciul produs reclamantului, în condițiile nedivulgării identității autorului faptelor afirmate pe prima pagină a publicației, nu se poate vorbi nici de producerea vreunui prejudiciu, exclusiv prin publicarea acelor informații pe prima pagină.

În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 3, art.304 pct.5, art. 304 pct. 9

și art. 312 alin. 3 C.

Reclamantul intimat N. V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în secundar, ca nefondat

și, în consecință, menținerea deciziei atacate ca fiind legală, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată (f.11-14).

În susținerea poziției procesuale, reclamantul intimat a arătat că motivul de recurs referitor la încălcarea competenței de ordine publică în soluționarea apelului este inadmisibil deoarece pârâții au invocat la instanța de fond excepția necompetenței materiale a judecătoriei, excepție care a fost respinsă de prima instanță care a apreciat că prezenta cauză are o natură civilă. Dezlegarea dată acestei chestiuni nu a fost apelată de nici una dintre părțile cauzei, iar pârâții nu au declarat apel cu privire la calificarea dată litigiului.

Prin art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat Codul comercial, inclusiv art. 56 invocat în mod expres de pârâți.

În opinia reclamantului intimat, celelalte motive de recurs invocate de pârâți se circumscriu unor critici privitoare la modul în care instanța de apel a interpretat și valorificat probele administrate, astfel că nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C., recursul fiind o cale de atac nedevolutivă.

Instanța de apel a surprins în mod corect specificul cauzei și a analizat unitar atât titlul cât și conținutul articolului, apreciind pe deplin fundamentat că acestea conțin afirmații nereale de natură a prejudicia onorarea, demnitatea și imaginea profesională a reclamantului.

P. a săvârșit o faptă culpabilă prin transmiterea și inocularea unor păreri cuprinse în titlul și conținutul articolului, transmițând judecăți de valoare care nu sunt bazate pe informații obiective. Prin urmare, s-au prezentat, ca și date obiective, împrejurări de fapt nedovedite, inexacte, care la acea vreme făceau obiectul cercetării în cazul unor proceduri judiciare. P. nu a dat curs cerințelor de etică, prudențiale, de a nu fi formulate verdicte și nici nu a respectat prezumția de vinovăție, încălcând prevederile pct. 3, pct. 4, pct. 22 din Rezoluția nr. (...)

Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:

Astfel, primul motiv de recurs invocat de pârâții recurenți este cel reglementat de art.304 pct.3 C., text legal care la data introducerii cererii de recurs, respectiv (...), prevede că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate „. hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, invocată în condițiile legii";.

Curtea constată că prin întâmpinarea depusă de pârâți în fața primei instanțe, la termenul de judecată din (...), aceștia au invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei C. N. raportat la dispozițiile art.2 pct.1 lit. a C. și, în consecință, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea T.ui Comercial C., susținând că răspunderea delictuală a pârâtei S. P. I. S. B. este de natură comercială potrivit art.56 din Cod comercial (f.39-41, dosar fond).

Instanța de fond, prin încheierea civilă din (...), a respins excepția necompetenței materiale a judecătoriei apreciind că raportat la motivele de fapt și de drept, litigiul are natură civilă (f.42, dosar fond).

Prin urmare, J. C. N. a stabilit că litigiul pendinte are natura juridică a unei cauze civile și nu comerciale. Dezlegarea dată acestei chestiuni nu a fost apelată de niciuna dintre părți, iar pârâții nu au formulat apel cu privire la calificarea juridică dată cererii de chemare în judecată de către prima instanță.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de (...) la Tribunalul Cluj pârâții intimați au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului raportat la dispozițiile art.56 din Cod comercial și declinarea competenței de soluționare a apelului în favoarea T.ui Comercial C. întrucât litigiul are o natură comercială (f.32-35, dosar apel).

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din (...), Tribunalul Cluj a respins excepția invocată de pârâții intimați apreciind că natura cauzei este civilă

(f.45, dosar apel).

Având în vedere faptul că prima instanța a calificat acțiunea formulată de reclamant și întemeiată în drept pe dispozițiile art.998-999 C. și art.1000 alin.3

C. ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului Ș. T. și, totodată, o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta prepusului a comitentei S. P. I. S. B., acțiune care are în mod evident o natură juridică civilă deoarece răspunderea civilă delictuală a pârâtului persoană fizică este antrenată doar în ipoteza dovedirii cerințelor prevăzute de art.998-999

C., ceea ce presupune existența unui raport juridic delictual principal între reclamant și pârâtul Ș. T., dar și a unuia subsecvent între reclamant și persoanajuridică, raporturi juridice care nu sunt generate de activitatea profesională, comercială, a S. P. I. S. B., în condițiile în care niciuna dintre părțile litigante nu au înțeles să critice sentința instanței de fond sub acest aspect, Curtea apreciază că în mod legal tribunalul a respins excepția de necompetență materială în soluționarea apelului invocată de pârâți.

Pe de altă parte, prin art.230 lit. c din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, a fost abrogat art.56 din Codul comercial, invocat expres de pârâți prin memoriul de recurs.

În consecință, pentru argumentele mai sus arătate Curtea constată că în speță nu este incident motivul de casare prevăzut de art.304 pct.3 C. astfel că primul motiv de recurs invocat de pârâți este nefondat.

Cel de-al doilea motiv de recurs al pârâților este cel reglementat de art.304 pct.9 C. potrivit căruia, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate „. hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii";.

În susținerea acestei critici, pârâții recurenți arată că în mod greșit tribunalul a aplicat dispozițiile art.998-999 C., răspunderea civilă delictuală a acestora fiind antrenată în lipsa existenței unei fapte ilicite, a prejudiciului, dar și a omiterii analizării vinovăției pârâtului în săvârșirea presupusei fapte ilicite.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art.998 și art.999 C., care constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Conform art.998 C., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara"; iar art.999 C. statuează că „Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită, precum și, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Art.1000 alin.3 C. cuprinde dispoziția potrivit căreia comitenții răspund

„de prejudiciul cauzat de (…) prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat";.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin.3 C., este necesar ca în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art.998-art.999 C. D. urmare, victima prejudiciului, în speță reclamantul, trebuie să facă dovada următoarelor elemente: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate între fapte ilicită și prejudiciu, existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Antrenarea acestei forme de răspundere civilă presupune însă și îndeplinirea a încă două condiții speciale, și anume: existența raportului de prepușenie, iar prepusul să fi săvârșit fapta „în funcțiile ce li s-au încredințat";.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este definită ca fiind orice faptă, prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau intereselor legitime aparținând unei alte persoane, iar prejudiciul constă în rezultatul, în efectul negativ, suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

În speță, tribunalul a reținut pe baza probatoriului administrat că analiza unitară a întregului articol, titlu și conținut, relevă săvârșirea unei fapte ilicite constând în transmiterea unor informații care nu sunt conforme cu realitatea, fiind depășite fără justificare limitele impuse presei privind protecția și reputațiadrepturilor altuia. Prejudiciul produs reclamantului constă în atingerea aduse prestigiului și demnității acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind evident.

Criticile pârâților recurenți referitoare la inexistența faptei ilicite și a prejudiciului, în concret, se circumscriu modului în care instanța de apel a interpretat și a valorificat probele administrate fără ca acestea să dezvolte modalitatea în care tribunalul a interpretat sau a aplicat greșit prevederile legale referitoare la elementele răspunderii civile delictuale mai sus arătate.

În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate.";

Astfel, recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat și reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speță, apelul.

Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanței de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurenții nu mai pot beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanță de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.

Deși formal aceste critici sunt întemeiate pe prevederile art.304 pct.9 C., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, acestea vizează în întregime doar motive de netemeinicie a hotărârii atacate, fără să facă o analiză a nelegalității deciziei instanței de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei și o analizare a probațiunii administrate în cauză.

Se constată că, în cauză, este incidentă excepția inadmisibilității acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepție fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conțin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluției istoricului cauzei, ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, etc., singurul motiv de nelegalitate conținut în memoriul de recurs și care se poate circumscrie pct. 9 combinat cu pct.5 al art. 304 C., fiind cel referitor la neanalizarea în nici un fel a vinovăției pârâtului în comiterea faptei ilicite, ca element esențial pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Toate celelalte motive de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, în legătură cu existența faptei ilicite și a prejudiciului, intră sub incidența excepției inadmisibilității întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 și 11 ale art. 304 C., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C., prin art. I pct. 1111din

OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr.

219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.

În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict lastarea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată intimat, prin întâmpinare este parțial fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Examinând decizia atacată Curtea constată că într-adevăr tribunalul nu a analizat sub niciun aspect dacă în speță este îndeplinită cerința legală referitoare la vinovăția pârâtului Ș. T. în săvârșirea faptei ilicite constând în transmiterea unor informații care nu sunt conforme cu realitatea, fiind depășite fără justificare limitele impuse presei privind protecția și reputația drepturilor reclamantului, prin publicarea întregului articol, titlu și conținut, ca element esențial pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Pentru ca răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să existe o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut vreo vină atunci când a săvârșit- o, să fi acționat deci cu vinovăție.

Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior comiterii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma unei acțiuni ilicite.

Un prim factor al atitudinii psihice este factorul intelectiv de conștiință, care se realizează ca un proces intern, psihic, de prefigurare a unor scopuri, a mijloacelor și posibilităților de atingere a acestor scopuri, de transformare a scopurilor în motivații a unor conduite posibile, de prefigurare a raporturilor de cauzalitate dintre acțiunile posibile și urmările acestora, de comparare a propriilor interese cu interesele celorlalți membri ai societății, de comparare a conduitelor posibile cu cerințele ordinii de drept, ale normelor legale și ale regulilor de conviețuire socială. Vinovăția presupune întotdeauna, și indiferent de forma ei, un anumit nivel de cunoaștere, de conștiință, a semnificației sociale a faptelor și urmărilor eventuale ale acestora.

În procesul de formare a atitudinii psihice subiective, factorul intelectiv este urmat de factorul volitiv, de voință, concretizat în actul psihic de deliberare și de decizie cu privire la comportamentul ce urmează a fi adoptat. Factorul volitiv presupune întotdeauna libertatea de deliberare și de decizie din partea autorului faptei ilicite.

Cei doi factori se află într-o strânsă unitate și, în măsura în care s-au concretizat în săvârșirea unei fapte ilicite, ei alcătuiesc, în unitatea lor, conceptul de vinovăție.

În Codul civil nu sunt definite formele pe care le poate îmbracă vinovăția, iar așa cum s-a arătat, art.998 se referă la răspunderea pentru greșeală, iar art.999 precizează că răspunderea este angajată nu numai pentru faptă (în înțeles de intenție), dar și pentru neglijență sau imprudență.

O definire precisă a diferitelor forme ale vinovăției, cu aplicare și în materia răspunderii civile este cuprinsă în art.19 C.pen., care prevede că vinovăția are două forme: intenția și culpa.

La rândul ei intenția este de două feluri: intenția directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; intenția indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Culpa este, și ea, de două feluri: imprudența (ușurința), când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce; neglijența, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă deoarece intenția, ca formă a vinovăției, se definește prin ea însăși, prin elementele sale intrinsece. Prin urmare, în cazul culpei, aceasta se apreciază pe baza unui criteriu obiectiv, abstract care adoptă ca tip de referință omul normal, avizat, prudent, adică un bonus pater familias, completat cu unele elemente subiective ce țin de circumstanțele concrete din locul timpul, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, calitățile și pregătirea subiectului activ, precum și din altele asemenea circumstanțe.

Dacă în privința dovedirii elementelor obiective a răspunderii, adică a prejudiciului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate în prezenta cauză nu au intervenit dificultăți deosebite în sensul că instanțele de fond au stabilit, pe baza probatoriului administrat, că aceste elemente sunt îndeplinite, în privința vinovăției, care așa cum s-a arătat constituie un element de ordin psihic, intern, Curtea constată că aceasta a fost doar parțial analizată de prima instanță, doar sub aspectul lipsei intenției, iar tribunalul o omis cu desăvârșire cercetarea acestei cerințe legale astfel încât, în aceste condiții, se apreciază că examinarea existenței vinovăției pârâtului pentru prima dată în calea de atac a recursului presupune reanalizarea întregului probatoriu administrat și, în consecință, reaprecierea stării de fapt, ceea ce este inadmisibil întrucât este de natură să ducă la încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil și anume, a principiului dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, a principiului dublului grad de jurisdicție și, în final, a principiului dreptului la un proces echitabil.

În prezenta cauză, raportat la specificul răspunderii civile delictuale în cazul delictelor de presă, așa cum rezultă de altfel din bogata jurisprudență a

Curții Europene a D.urilor omului în legătură cu aplicarea art.10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se conturează principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu ce se impune a fi luat în considerare în situația în care se analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna- credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația persoanei vătămate.

În consecință, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi întrutotul exactitatea afirmațiilor făcute este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale

(verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare în circumstanțele date pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor la momentul săvârșirii faptei ilicite), cât și cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia).

Pentru aceste considerente de drept, Curtea apreciază că, în speță, sunt incidente doar motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.5 și pct.9 astfel că în temeiul art. 312 alin.1 și alin.3 C., va admite în parte recursul declarat de pârâții Ș. T. și S. P. I. S. B. împotriva deciziei civile nr. 1. din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o casează în întregime și trimite cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță, Tribunalul Cluj.

În rejudecare, instanța de apel va analiza, pe baza întregului probatoriu administrat sau dacă este necesar și a altor probe care vor fi solicitate de părți sau din oficiu, dacă în cauză se verifică îndeplinirea elementului subiectiv, la momentul comiterii faptei ilicite, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

PENTRU A.E M.IVE, IN NUMELE LEGII D E C I D E:

Admite în parte recursul declarat de pârâții Ș. T. și S. P. I. S. B. împotriva deciziei civile nr. 1. din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o casează în întregime și trimite cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță, Tribunalul Cluj.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 12 octombrie 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C.

Red.A.A.P./(...). Dact.H.C./3 ex.

Judecător fond: D.G.Roșu.

Jud.apel: D.I.Tașcă; M.O.S..

A.-A. M.

GREFIER,

← Decizia civilă nr. 2593/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă  Decizia civilă nr. 118/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 4259/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă