Decizia civilă nr. 4313/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 4313/R/2012
Ședința publică din data de 17 octombrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A.-T. N.
JUDECĂTOR:
M.-C. V.
A. C.
GREFIER:
M.-L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B.-C. L. și C. C., precum și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C., împotriva deciziei civile nr. 2. din 24 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul-intimat C. LOCAL C.-N., având ca obiect pretenții- Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta reclamanților-recurenți B.-C. L. și C. C., avocat B. M.-E., lipsă fiind reprezentanții celorlalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 5 octombrie 2012, pârâtul-intimat C. Local al M. C.-N. a depus la dosar prin registratura instanței întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și pe cale de consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii față de C. Local al M. C.-N.
La data de 16 octombrie 2012, pârâtul-recurent Ministerul Finanțelor Publice - D. C. a depus la dosar prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamanți.
Se comunică câte un exemplar din întâmpinări reprezentantei reclamanților-recurenți.
Reprezentanta reclamanților-recurenți depune la dosar delegația de reprezentare și copia bonului fiscal prin care se atestă plata onorariului avocațial în cuantum de 1240 lei.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta reclamanților-recurenți susține recursul așa cum a fost formulat în scris, solicită admiterea acestuia pentru motivele înscrise în art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, iar în rejudecarea cauzei să se dispună schimbarea deciziei atacate în sensul admiterii în totalitate a apelului promovat de reclamanți și în consecință schimbarea sentinței pronunțată deprima instanță în sensul admiterii pretențiilor pe care le-au formulat în ceea ce privește plata de despăgubiri reprezentând prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul situat în str. Lalelelor nr. 4, pentru care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 32086/(...), în conformitate cu prevederile art. 501din Lega nr. 10/2001; admiterea cererii privind despăgubirile reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată ce au fost ocazionate de litigiile în urma cărora s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare și admiterea cererii de obligare a pârâților-intimați la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei atât în fond cât și în apel. Solicită cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezii depuse la dosar. Apreciază că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății din cauza greșitei interpretări a prevederilor legale. Astfel, nesocotind dispozițiile L. nr. 10/2001 a reținut în mod greșit în sarcina antecesoarei reclamanților-recurenți pretinsa turpitudine. Instanța a interpretat prevederile art. 501din Legea nr. 10/2001 prin prisma unor elemente de tip obiectiv. La momentul cumpărării, nu s-a putut constata decât că statul este proprietarul imobilului cu titlu de lege, iar sechestrul penal înscris la un moment dat în cartea funciară nu era o mențiune de natură să anuleze înscrierea dreptului de proprietate al statului și nici să orienteze în vre-un fel antecesoarea reclamanților-recurenți sore a stabili un risc de desființare a contractului. De altfel, înscrierea acestui sechestru penal nu era de natură să înlăture prin ea însăși, înscrierea dreptului de proprietate al statului în baza D.ui nr. 218/1960 și nr. 7.. Această înscriere viza doar o măsură asiguratorie, care chiar dacă indica un proces penal, nu era echivalentul unei hotărâri judecătorești penale, așa cum în mod explicit se menționează în art. 26 alin. 2 din Legea nr. 1.. La data încheierii contractului de vânzare- cumpărare titlul S.ui nu fusese desființat, fie acesta analizat ca titlu rezultat din însăși lege, fie privit ca titlu rezultat dintr-o confiscare penală. A se reproșa reaua-credință a antecesoarei reclamanților-recurenți în sensul eludării prevederilor L. nr. 1., înseamnă a i se reproșa faptul că nu a fost o cunoscătoare a regimului de și condițiilor concrete de preluare a imobilului în patrimoniul S.ui de la proprietarul C. W., a efectelor înscrierilor din cartea funciară și nu a previzionat conduita ulterioară a fostului proprietar pe care nu l-a cunoscut niciodată. Din perspectiva și conținutul L. nr. 1. a analiza în acești termeni contractul de vânzare-cumpărare înseamnă a se reproșa de fapt antecesoarei reclamanților că nu a cunoscut cum se definește noțiunea de preluare fără titlu și aceea de preluare fără titlu sau fără titlu valabil, pentru a putea raționa că dreptul la cumpărare, înscris în art. 9 din Legea nr. 1., era unul marcat de condiții restrictive concret atrase de situația fostului proprietar. Trebuie reținut faptul că Legea nr. 1. nu are nici o prevedere care să definească într-o manieră clară noțiunea de preluare cu titlu sau aceea de preluare fără titlu sau fără titlu valabil. Prin însăși art. 26 din Legea nr. 1. a fost înscrisă interdicția de înstrăinare numai pentru imobilele care fuseseră preluate prin hotărâri judecătorești penale, or în speță preluarea s-a făcut prin efectul legii. Prin argumentele instanței de apel se înlătură pentru contractul încheiat de antecesoarea reclamanților-recurenți principiultempus regit actum, apreciindu-se că aceasta ar fi trebuit să-și adapteze conduita nu după ceea ce era public, predictibil, ci în funcție deinterpretarea ulterioară dată noțiunii de preluare fără titlu fie prin alte acte normative, fie prin clarificare jurisprudențială, respectiv interpretarea dată acestei noțiuni pentru imobilul din litigiu, prin decizia civilă nr. 1764/R/(...) pronunțată de Curtea de A. C. în dosar nr. 16781/33/205 în urma căreia s- a dispus restabilirea dreptului de proprietate în favoarea moștenitorilor fostului proprietar, și totodată, în raport de acțiunea promovată de acești moștenitori abia în anul 1999. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M. finanțelor P., apreciază că acesta contravine legii pentru că se discută despre o despăgubire completă, perceperea comisioanelor vizează relațiile dintre cele două instituții. Ministerul Finanțelor Publice este ținut la restituirea sumei integrale. Apreciază că recursul acestui pârât nu este fondat și solicită cheltuieli de judecată în cuantum de 1240 lei, conform dovezii depuse la dosar. C U R T E A Prin sentința civile nr. 1. pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosar nr. (...), a fost admisă în parte cererea reclamanților B. C. L. și C. C. S. în contradictoriu cu pârâții C. Local C.-N., Ministerul Finanțelor Publice, s-a luat act de renunțarea la judecată în ce privește cererea reclamanților, în contradictoriu cu pârâta C. Local C.-N., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sporului de valoare adus imobilului situat în C.-N., str. Lalelelor nr.4, casă și curte de 153 m.p., a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma achitată cu titlu de preț pentru imobilul situat în C.-N., str. Lalelelor nr.4, casă și curte de 153 m.p. și anume suma de 3.727,79 lei actualizată în conformitate cu prevederile L. 10/2001, lamomentul plății efective, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea în despăgubiri formulată împotriva pârâtei C. Local C.-N., a fost obligată pârâta Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților cheltuieli parțiale de judecată constând în onorarii avocat în prezenta cauză, respectiv suma de 2391,9 lei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că în anul 1996, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 32086/(...) mama reclamanților a cumpărat imobilul în litigiu, însă ulterior, prin D. civilă nr. 6. a T. C., rămasă irevocabilă prin D. civilă nr. 1. a C. de A. C. s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 32086/(...). S-a reținut faptul că imobilul situat în C.-N., str. Lalelelor nr.4, casă și curte de 153 m.p. a fost preluat fără titlu de către S. R. Reclamanții au făcut dovada prin actele depuse la dosar că părinții lor au achitat cu titlu de preț, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3., avans în sumă de 855,66 lei, din care comision de 8,55 lei, rate în sumă de 1.144,97 lei, din care 2,74 lei comision, dobândă în sumă de 1.783,46 lei. Din totalul de 3.784,09 lei, în contul M. F. a fost virată suma de 3.727,79 lei. În conformitate cu dispozițiile L. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea de către M. F. a sumei virate în contul acestuia, actualizată, deci fără comisionul reținut de unitatea vânzătoare, respectivsuma de 3.727,79 lei, actualizată în conformitate cu prevederile L. 10/2001, de la momentul plății efective. Instanța de recurs a constatat nulitatea absolută a contractului nr. 32086/(...) în considerarea faptului că imobilul a fost preluat fără titlul și, ca atare, nu putea face obiectul Legea nr. 1. situr’ie ]n care nu se putea acorda prețul de circulație al imobilului cum au solicitat reclamanții. În ceea ce privește petitul 2 din acțiunea reclamanților, având ca obiect despăgubiri, instanța a respins acest petit, având în vedere că tocmai pentru starea deteriorată a imobilului pârâta C. LOCAL C.-N. a fost obligată la a acoperi contravaloarea reparațiilor făcute la imobil de foștii proprietari . Ca urmare a respins, totodată, cererea în despăgubiri, formulată de reclamanți pentru cheltuielile de judecată ocazionate în litigiile anterioare, în considerarea faptului că ele au fost analizate în căile de atac ale litigiului în care au fost ocazionate. În temeiul art. 274, pârâtul M. F., căzând în pretenții, instanța l-a obligat la plata în favoarea reclamanților a sumei de 2391,9 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial. Prin decizia civilă nr. 288 din 24 mai 2012 a T. C. a fost admis în parteapelul declarat de reclamanții B. C. L. și C. C. S. împotriva sentinței civile nr. 1. pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, la data de (...) în dosar nr. (...), carea fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 3784,09 lei cu titlu de preț pentru imobilul situat în C.-N., str. Lalelelor nr. 4, casă, curte și grădină, actualizat în conformitate cu Legea 10/2001 la momentul plății efective, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, a fost respins apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe și a fost obligat pârâtul M. F. P. să plătească reclamanților suma de 300 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că, câtă vreme instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 246 Cod pr.civ, constatând renunțarea reclamanților la judecată față de pârâtul C. Local al municipiului C.-N., motivele de fapt și de drept reținute de instanță in considerentele sentinței, ce erau specifice dezlegării pe fond a pretențiilor reclamanților referitoare la investiții, sunt străine cauzei. Prin decizia civilă nr. 1. pronunțată la data de 3 iulie 2006 in dosar (...), dispunând in contradictoriu cu succesoarele fostului proprietar tabular C. Vilhelm, reclamanții B. C. L. L. și B. C. C. S., M. C.-N. și C. Local al municipiului C.-N. asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 32086/(...) , Curtea de A. C. a statuat că actul de instrăinare încheiat chiriașilor C. s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea 1.. In cazul încălcării dispozițiilor legii, motivul de nulitate este unul obiectiv, situație in care nu interesează buna credință a cumpărătorului. Oricum, prin aceeași decizie a instanței de recurs s-a stabilit reaua credință a cumpărătorilor, ce decurge din împrejurarea că, fiind înscris in cartea funciară sechestrul penal dispus împotriva fostului proprietar, motivul care exclude imobilului din sfera de aplicare a L. 1. era la vedere. Cumpărând in condițiile in care situația tabulară a imobilului cuprindea elemente care indicau existența acelei împrejurări care ilexcludeau din sfera de aplicare a L. 1., cumpărătorii nu pot reclama turpitudinea vânzătorului, care le poate fi imputată și lor in egală măsură. Împrejurările statuate irevocabil prin hotărârea judecătorească irevocabilă menționată mai sus, nu mai pot fi readuse in discuție, căci se încalcă puterea de lucru judecat reglementată ca prezumție absolută irefragabilă prin dispozițiile art. 1201 Cod civil. Dreptul de proprietate se poate bucura de protecția legii interne și a dispozițiile Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului câtă vreme a fost legal dobândit, nu și in cazul in care a fost dobândit prin încălcarea fragrantă a legii. Astfel, criticile formulate de reclamanți cu privire la soluția pronunțată de instanță asupra cererii de obligare a pârâtului la plata prețului de piață au fost apreciate nefondate. Este întemeiată critica legată de întinderea obligației de despăgubire bazată pe dispozițiile art. 50 alin. 1 din Legea 10/2001. În ceea ce privește comisionul de 1%, tribunalul a reținut că, potrivit art. 50 alin 1 din Legea 10/2001, foștii chiriași sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat, fără să intereseze din perspectiva acestora că o parte din acest preț a fost reținut cu titlu de comision de către unitatea vânzătoare. Deși la momentul încasării prețului comisionul nu a fost virat în contul M. F., în situația anulării contractului de vânzare-cumpărare, acest comision este datorat și el cumpărătorilor de către Ministerul Finanțelor Publice, în virtutea principiului repunerii părților în situația anterioară, căci și acesta a făcut parte din prețul achitat de ei. Din datele comunicate de C. Local al municipiului C.-N. prin adresa de la fila 128 dosar, rezultă că suma integrală achitată de reclamanți cu titlu de preț este de 3784,09 lei, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea acestei sume, actualizată conform L. 10/2001, și nu la suma reținută de prima instanță. Reclamanții nu sunt îndreptățiți la recuperarea cheltuielilor de judecată ce le-au fost ocazionate in litigiile având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât art. 1340 cod civil înlătură răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului in situația in care cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea proprie. În speță, cunoscând modalitatea de preluare a imobilului de către stat și dispozițiile legale care excludeau din sfera de aplicare a legii imobilele preluate prin hotărâri penale, cumpărătorii au cunoscut pericolul evicțiunii. Datele publice ale imobilului in litigiu erau suficiente chiriașilor să evalueze corect situația acestuia, fără a fi necesar în acest scop ca vânzătorul să fi furnizat cumpărătorilor relații suplimentare despre acesta. Acțiunea reclamanților a fost admisă numai parțial, astfel încât, fiind aplicabile dispozițiile art. 276 Cod pr.civ, a fost apreciată ca fiind temeinică și legală soluția primei instanțe de a dispune obligarea parțială a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea parțială a cheltuielilor de judecată. Expertiza contabilă a fost o probă ocazionată de soluționarea petitului având ca obiect restituirea prețului actualizat, petit admis integral în final. Reclamanții erau îndreptățiți la recuperarea onorariului expertului contabil. Onorariul avocațial a fost ocazionat însă de întreaga acțiune, din care numai o parte a fost admisă. Instanța a acordat insă in întregime onorariul avocațial, deși o mică proporție din acțiune a fost admisă. Reclamanții nu sunt îndreptățiți la recuperarea onorariului achitat expertului evaluator, deoarece expertiza de evaluare a fost administrată in vederea soluționării unor cereri la care reclamanții au renunțat sau le-au fost respinse temeinic și legal. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța l-a apreciat neîntemeiat. Prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 și 275 C.pr.civ. atunci când a dispus obligarea pârâtului apelant la plata parțială a cheltuielilor de judecată, câtă vreme acesta este parțial căzut în pretenții și nu a fost de acord cu admiterea cererii reclamanților având ca obiect restituirea prețului actualizat, cerere ce a fost admisă integral în urma admiterii în parte a apelului reclamanților. În plus, chiar dacă pârâtul apelant ar fi fost de acord cu pretențiile reclamanților, având în vedere că legiuitorul a impus acțiunea in justiție ca singura modalitate de stabilire a despăgubirilor, cumpărătorii nu au o altă cale pentru recuperarea prețului actualizat decât cea impusă de lege, situație in care nu este just ca S. să lase în sarcina cumpărătorilor costurile procedurii judiciare pe care a impus-o acestora. Împotriva acestei decizii au declarat recurs: reclamanții B.-C. L. și C. C. și pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE. I. Reclamanții B.-C. L. și C. C. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei cu consecința admiterii apelului și schimbării sentinței, în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând prețul de piață a imobilului nr. 4, situat în C.-N., str. Lalelelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 501din Legea nr.10/2001 și admiterea cererii privind despăgubirile reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate în litigiile în urma cărora s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare; obligarea pârâților intimați la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu în fond, apel și recurs. În motivarea recursului, reclamanții au solicitat să se constate nelegalitatea deciziei pronunțate în apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc.civ. Reclamanții arată că antecesoarea lor nu a eludat dispozițiile L. nr. 1., deoarece imobilul era incontestabil în patrimoniul S.ui Român, titlul statului era conform înscrierilor din cartea funciară însăși legea, respectiv D. nr. 2. și D. nr. 7.. F. că în CF fusese înscris un sechestru penal nu era o mențiune care să anuleze înscrierea dreptului de proprietate al statului și nici să o orienteze în vreun fel pe antecesoarea recurenților spre a stabili un risc de desființare a contractului. Sechestrul penal viza înscrierea unei măsuri asiguratorii, care nu echivala cu o hotărâre penală, așa cum se menționează explicit în art. 26 alin. 2 din Legea nr. 1.. În opinia recurenților, riscul de evicțiune în contractul de vânzare- cumpărare nu se analizează în raport de o situație eventuală sau ipotetică, ci în raport de situația concretă la data încheierii actului. Cererea derevendicare a imobilului s-a făcut de fostul proprietar în 199, și prin urmare la nivelul anului 1996 nu exista nicio cerere de restituire în natură. Titlul statului nu a fost desființat și la acea dată nu era desființată măsura confiscării averii fostului proprietar tabular, C. W., înlăturarea acestei măsuri nu a fost cunoscută de antecesoarea reclamanților, fiindu-le adusă la cunoștință abia cu promovarea soluționării acțiunii prin care s-a solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare. În al doilea rând, se arată că în mod nelegal i s-a reproșat antecesoarei reclamanților eludarea prevederilor L. nr. 1.. Legea anterior arătată nu avea nicio prevedere care să definească într-o manieră clară noțiunea de preluare cu titlu au aceea de preluare fără titlu sau fără titlu valabil și această lipsă a dreptului intern a fost constatată în jurisprudența C.E.D.O. în cauza Păduraru vs. România 2005, în cauza Tudor Tudor vs. România 2009 și s-a constatat că a fost complinită exclusiv prin interpretări doctrinare și jurisprudențiale ulterioare intrării în vigoare a L. nr. 1.. Apoi se arată că art. 26 din Legea nr. 1. a înscris interdicția de înstrăinare numai pentru imobilele care fuseseră preluate prin hotărâri judecătorești penale. În cazul de față, imobilul a fost preluat ope legis potrivit decretului nr. 218/1950 și 712/1996, și nicidecum în baza unei hotărâri penale. Considerentele instanței de apel înlătură pentru contractul încheiat de antecesoarea recurenților, principiul tempus regit actum, considerând că antecesoarea recurenților trebuia să-și fi adaptat conduita nu la ceea ce era public, predictibilși cgnoscibil pentru ea la momentul încheierii actului, ci în funcție de noțiunea de preluare fără titlu dată prin acte normative, Legea nr. 213/1998, fie prin decizia civilă nr. 1. iulie 2006 pronunțată de Curtea de A. C. În al treilea rând, reclamanții au solicitat ca să fie disociat planul juridic al restabilirii dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar de cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare în favoarea chiriașului. Numai în primul dintre acest planuri motivul de nulitate arătat poate fi tratat ca motiv obiectiv, însă în cel de al doilea plan, acest motiv este unul propriu contractului, deci element al obligației pârâților i în concret al obligației statului vânzător. În planul contractual acest motiv face de fapt diferența în ceea ce poate fi considerat ca turpitudine și ceea ce poate fi privit doar ca ignorare firească, normală din partea cumpărătorului, generată de lipsa de precizare și claritate a L. nr. 1. și de lipsa de predictibilitate a acestei legi. Instanța de apel nu a făcut nuanțarea necesară și să țină seama de faptul că elementele definitorii ale titlului statului erau cunoscute și verificate de reprezentanții statului, iar cumpărătorii imobilelor puteau cunoaște aceste elemente numai în măsura în care erau prezentate de către acești reprezentanți. Antecesoarea reclamanților nu avea cum să recunoască datele procesului penal, limitele măsurii confiscării, cu atât mai puțin dacă acestea au fost sau nu legal aplicate. Singurul element cert pentru aceasta a fost faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare statulavea un drept de proprietate înscris cu titlu de lege în CF și acesta nu era desființat. Antecesoarea recurenților a fost de bună credință la încheierea contractului, împrejurare ce a reieșit din hotărârea judecătorească de restituire a imobilului în favoarea moștenitoarelor lui C. W. și de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea considerând că a încheiat actul pentru un bun ce a intrat în sfera de aplicare a art. 9 din Legea nr. 1.. Al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea respingerii solicitării reclamanților de a le fi acordate cheltuielile de judecată în litigiile anterioare, invocându-se art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare antecesoarea reclamanților nu cunoștea cauza de evicțiune și nici nu poate fi considerat că ar fi încheiat contractul pe riscul său, astfel că nu se poate face aplicarea art. 1340 C. civil. Cheltuielile solicitate au fost utilizate pentru apărarea dreptului de proprietate dobândit din partea statului, drept cu privire la care nu s-au oferit date reale concrete și complete ale titlului de proprietate al statului și nici nu s-a respectat obligația de răspundere pentru evicțiunea datorată în virtutea contractului încheiat. Al treilea motiv de recurs vizează modul în care au fost stabilite cheltuielile de judecată atât în fond cât și în apel, recurenții apreciind că sunt îndreptățiți să li se restituie cheltuielile ocazionate de prezenta cauză, atât în fond, cât și în apel. II. Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel, invocând dispozițiile art. 304 pt. 8 și 9 Cod proc.civ., în sensul înlăturării obligării pârâtului la plata comisionului și a cheltuielilor de judecată. Pârâtul recurent susține că nu poate fi obligat la plata prețului reactualizat achitat de către reclamanți, ci numai la plata prețului efcectiv virat întrucât comisionul de 1% a fost încasat de către S.C. Constructardealul S.A. în calitate de mandatar al C. Local al municipiului C.-N. În sensul celor mai sus arătate au fost invocate dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul bugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 1., cu modificările ulterioare. Verificând dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 1., pârâtul recurent arată că fondul extrabugetar la are face referitor art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 se alimentează din sume obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi după reducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentului. A fost invocată ca practică judiciară hotărârea C. de A. pronunțată în dosarul nr. (...). A doua critică formulată de către pârât vizează modul în care s-au stabilit cheltuielile de judecată, întrucât onorariul avocațial a fost ocazionat de întreaga acțiune, din care numai o mică parte a fost admisă, încălcându-se astfel dispozițiile art. 274 Cod proc.civ. Recurentul pârât a arătat că deși a fost de acord cu restituirea către reclamanți a sumei efectiv virată la bugetul de stat, instanța de apel a considerat în mod nelegal că pârâtul s-ar afla în culpă procesuală, deși nu a avut o poziție procesuală de respingere a cererii. Prin întâmpinare, C. Local al municipiului C.-N. a solicitat respingerea recursurilor și menținerea deciziei nr. 288/20102 referitoare la respingerea acțiunii față de pârâtul C. Local al municipiului C.-N. Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat, în cuprinsul deciziei civile nr. 1. pronunțată de Curtea de A. C., s-a constatat că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de antecesoarea reclamanților s-a făcut cu eludarea L. nr. 1.. Analizând decizia pronunțată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Art. 46 din Legea nr. 10/2001 a permis verificarea condițiilor de legalitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit L. nr. 1., menționând că aceste acte sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și în caz contrar, se poate constata nulitatea acelor contracte de vânzare-cumpărare . Efectele constatării nulității unui act juridic constau în desființarea raportului juridic generat de actul lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate pe temeiul actului anulat. Art. 50 alin. 2 din Legea nr.10/2001(introdus prin OUG 1.) stipuleazăcă cererile pentru restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor L. nr. 1. sunt scutite de taxă judiciară de timbru. Din această dispoziție legală rezultă că în ipoteza în care la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre stat și fostul chiriaș nu s-au respectat dispozițiile L. nr. 1., se restituie prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate. Ulterior, prin pct. 16 al art. I din Legea nr. 1/2009, s-a introdus dispoziția privind restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit potrivit standardelor europene, pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor L. nr. 1., cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (art. 501Legea nr. 10/2001 actualizată) . Din dispoziții legale mai sus reținute rezultă că se restituie prețul actualizat achitat sau prețul de circulație al imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare și care a fost desființat printr-o hotărâre irevocabilă, în funcție de respectarea sau nerespectarea dispozițiilor L. nr. 1.. Din dispozițiile art. 501din Legea nr.10/2001 rezultă că reclamanții pot solicita restituirea prețului de piață al imobilului numai în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul L. nr. 1. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ. Reclamanții invocă faptul că imobilul era în patrimoniul statului, titlul statului era însăși legea, respectiv dispozițiile D.ui nr. 218/1960 și D. nr. 712/1996, iar faptul că în CF fusese înscris un sechestru penal, acesta nu era de natură să anuleze înscrierea dreptului de proprietate al statului și nici să orienteze antecesoarea recurenților spre a stabili un risc de desființare a contractului. Curtea apreciază că pentru a verifica dacăantecesoarea reclamanților a cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor L. nr. 1. nu este suficient să se analizeze extrasul de carte funciară, ci toate probele administrate în prezenta cauză. Cu ocazia soluționării acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către C. M. și S. Român prin C. Local al municipiului C.-N., instanța a verificat dacă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile L. nr. 1.. Prin decizia nr. 1. iulie 2006 pronunțată în dosar nr. (...) al C. de A. C., s-a statuat că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul L. nr. 1., nu putea fi vândut chiriașei C. M. în condițiile art.9, deoarece imobilul a fost preluat de S. Român cu titlu de confiscare penală. Prin sentința penală nr. 157/1962 a T. Militar C. și a deciziei penale nr. 243/(...) a T. de regiune Militară C. proprietarul tabular C. W. a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională și confiscarea averii personale pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. c C. penal. Împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat ca urmare a aplicării măsurii complementare a confiscării a fost menționată în toate actele întocmite cu ocazia preluării efective a imobilului: decizia nr. 1524/1962 emisă de S. P. al orașului regional C., procesul verbal nr. 533/(...)2 al executorului judecătoresc al T. P. al orașului C., procesul verbal de confiscare nr. 5. al T. P. al orașului C. și procesul verbal de predare preluare a imobilului de către ILL C., dosar nr. 11490/(...). Instanța de recurs, în decizia mai sus amintită a arătat punctual motivele pentru care nu se poate accepta teza că imobilul a fost preluat de stat cu titlu de lege, respectiv în baza art. 3 din D. nr. 218/1960 și D. nr. 7.6, chiar dacă în acest mod a fost înscris în CF 16516 C. Art. 3 din D. nr. 218/1960 viza prescripția de doi ani pentru bunurile intrate înainte de data publicării în posesiunea statului fără nici un titlu sau în cadrul procedurii prevăzute de D. nr. 1., deci pentru ca imobilul să treacă la stat în baza art. 3 din D. nr. 218/1960 respectiv în baza D.ui nr. 712/1967 era necesar ca la momentul intrării în vigoare a acestui decret nr. 218/1960 imobilul să fi fost intrat deja în posesiunea statului în condițiile mai sus reținute. Instanța de recurs a reținut că până în anul 1962, când C. W. a fost condamnat penal pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, imobilul în litigiu s-a găsit în proprietatea și posesia familiei C., situație în care imobilul nu putea fi încadrat în dispozițiile art. III din D. nr. 218/1960. Constatăm că și în prezentul recurs moștenitorii cumpărătoarei se prevalează de modul în care a fost înscris în cartea funciară imobilul în litigiu (în temeiul D.ui nr. 218/1960 și 7.), însă apreciem că instanța de recurs în litigiul anterior în care s-a constatat nulitatea absolută a contratului de vânzare-cumpărare a analizat această apărare a recurenților, situație în care nu mai pot reitera în acest proces aceeași critică, întrucât hotărârea pronunțată în litigiul anterior le este opozabilă. D. nr. 1764/2006 pronunțată de Curtea de A. C. este intrată în putere de lucru judecat, în prezenta cauză operează prezumția de lucru judecat întrucât în acest litigiu se tinde să se rediscute o chestiune juridică litigioasă care a fost tranșată irevocabil într-un litigiu anterior. Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că hotărârea este prezumată că exprimă adevărul și nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre. Efectele puterii lucrului judecat au un dublu efect: pozitiv, în sensul că partea căreia i s-a recunoscut un drept, se poate prevala de dreptul respectiv, iar efectul negativ al puterii de lucru judecat conferă imutabilitatea verificării jurisdicționale urmată de tranșarea chestiunii litigioase. Așadar, efectul negativ al puterii de lucru judecat garantează imposibilitatea rediscutării aceluiași litigiu după rezolvarea lui irevocabilă. În procesul în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în C.-N., str. Lalelelor nr. 4 s-a analizat dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor L. nr. 1. F. că imobilul era în patrimoniul statului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, că titlul cu care imobilul era înscris în CF în favoarea statului era D. nr. 218/1960 și D. nr. 7. sau chestiunea notării sechestrului asigurator au fost analizate în procesul anterior în care s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare . Astfel, verificarea jurisdicțională s-a realizat în exercițiul unei funcții publice a statului cu toate garanțiile pe care le implică, ceea ce face ca o chestiune litigioasă tranșată irevocabil să nu mai poată fi reluată ulterior. Reclamanții minimizează rolul notării sechestrului penal în cartea funciară, însă notarea în cartea funciară se face cu scopul de a atenționa terții că există un litigiu și că există riscul ca proprietarul tabular să piardă proprietatea acelui imobil. Prin urmare, ținând seama de scopul notării în cartea funciară, antecesoarea reclamantei îi revenea obligația, ca un cumpărător diligent, să verifice modul în care s-a soluționat acel proces penal și implicit modul de preluare al imobilului. F. că sechestrul penal nu a fost radiat din cartea funciară era un indiciu serios că imobilul nu a fost preluat cu titlu de lege. Din toate actele de preluare a imobilul încheiat în 1962 a rezultat faptul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu de confiscare penală, ori art. 26 din Legea nr. 1. prevede că imobilele intrate în patrimoniul statului cu titlu de confiscare penală nu fac obiectul L. nr.1.. Din economia L. nr. 1. rezultă faptul că, chiriașii pot cumpăra imobilele care fac obiectul prezentei legi și nu au fost restituite în natură foștilor proprietari. Pentru că imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului cu titlu de confiscare penală, acesta nu putea să facă obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Existența sechestrului penal la data încheierii contractului trebuia să o sensibilizeze pe antecesoarea reclamanților să facă minime verificări cu privire la acest imobil. Dacă în procesul penal nu s-ar fi confiscat imobilul, sechestrul penal s-ar fi radiat, ori dacă nu s-a radiat până în 1995, existența lui trebuia să ridice serioase semne de întrebare referitoare la faptul că imobilul nu poate face obiectul L. nr. 1.. Chiar dacă nu a existat o acțiune în revendicare promovată de moștenitorii proprietarului tabular în 1996, când a cumpărat C. M. imobilul nu înseamnă că aceasta a fost de bună credință, cumpărând unimobil care nu făcea obiectul L. nr. 1. pe riscul acesteia, de altfel buna credință este irelevantă în prezenta cauză . Nu poate fi primită critica potrivit căreia i s-a solicitat antecesoarei reclamanților să verifice dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, deoarece anularea contractului s-a făcut pentru că imobilul a intrat în patrimoniul statului printr-o confiscare penală, nu s-a respectat art. 26 din Legea nr. 1. și nu art. 1 din lege, unde se poate pune problema distincției între preluare cu titlu și fără titlu. Curtea constată că raportul juridic generator de efecte l-a constituit contractul de vânzare-cumpărare. Î. nu s-au respectat condițiile de valabilitate la încheierea contractului, ulterior s-a constatat că acesta este lovit de nulitate absolută și a fost anulat. Raportul juridic stabilit între cumpărător și S. Român nu poate fi disociat și interpretat diferit, astfel că în planul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar să se constate că în raport cu statul fostul chiriaș a fost de rea credință, iar în planul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, chiriașii au fost de bună credință în raport cu S. R. Raportul juridic este unul singur și nu poate fi disociat, întrucât efectele nulității contractului de vânzare-cumpărare sunt aceleași, indiferent dacă sunt invocate în contextul restituirii în natură a bunului către fostul proprietar sau în contextul despăgubirii chiriașului, care a pierdut proprietatea imobilului. În concluzie, curtea apreciază că soluția pronunțată de Tribunalul Cluj este legală, iar obligația de despăgubire a statului se circumscrie dispozițiilor art. 50 alin. 1 din Legea nr.10/2001 și nu dispozițiilor art. 501din același act normativ. Nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanților recurenți de procesul în care s-a dispus nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, deoarece apărările făcute de reclamanți în acel dosar au fost respinse, iar partea care a pierdut procesul își suportă cheltuielile de judecată. Deși se tinde a susține că doar statul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și acesta este motivul pentru care trebuie să suporte cheltuieli de judecată, curtea constată că această susținere este nefondată, ambele părți contractante au cunoscut sau puteau să cunoască, cu minime diligențe, că încheie contractul de vânzare- cumpărare cu eludarea dispozițiilor L. nr. 1.. Având în vedre considerentele mai sus reținute, curtea constată că recursul reclamanților este nefondat. II. Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice vizează înlăturarea obligării acestuia de la plata comisionului și a cheltuielilor de judecată. În mod corect instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata sumei achitate cu titlu de preț și anume suma de 3727,79 lei, actualizată în conformitate cu prevederile L. nr.10/2001 la momentul plății efective. Prin decizia civilă nr. 1. s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare 32086/(...), încheiat între S.C. Constructardealul S.A. și C. M., având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul situat în C.-N., str. Lalelelor nr. 4. Î. s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului, efectul principal este repunerea părților însituația anterioară încheierii contractului a cărui nulitate s-a dispus aplicându-se principiul restitutio in integrum. Prin urmare, vânzătorul a intrat în posesia apartamentului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul trebuie să primească prețul actualizat al acestuia, prin acestea restabilindu- se legalitatea și părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-a încheiat. Într-adevăr în dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 1. se menționează că fondul extrabugetar aflat la dispoziția M. F. se alimentează din sume obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. Modul în care este alimentat fondul extrabugetar aflat la dispoziția M. F. P. pentru punerea în palicare a L. nr. 1., nu îl vizează pe cumpărător. F. că vânzătorul a înțeles să încheie un contract de mandat, iar mandatul să nu fie gratuit și mandatarul să primească 1% din valoarea apartamentul înstrăinat, este un raport juridi față de care cumpărătorul este terț. Raportul juridic stabilit între stat și mandatarul prin care s-a înstrăinat imobilul îi vizează pe cei doi: mandant și mandatar, iar cumpărătorul nu este dator să suporte cheltuielile generate de contractul de mandat. Pârâtul recurent este dator să repună reclamanții în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce presupune restituirea prețului integral actualizat la data plății, tribunalul aplicând corect principiul restitutio in integrum. Nu este fondată critica vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, întrucât chiar dacă instanța nu a admis acțiunea principală și nu a restituit prețul de circulație al imobilului, a admis acțiunea în parte și a obligat pârâtul la plata prețului actualizat, situație în care în mod corect a fost obligat la plata onorariului avocațial, potrivit dispozițiilor art. 274 Cod proc.civ., întrucât pârâtul este căzut în pretenții. Curtea constată că nu sunt verificate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc.civ. și în temeiul art. 312 Cod proc.civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții B.-C. L. și C. C. și pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE. Reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată, însă având în vedere că recursul acestora a fost respins, în temeiul art. 274 Cod proc.civ., cererea a fost respinsă. PENTRU ACESTE M.IVE, ÎN NUMELE L. DECIDE : Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții B.-C. L. și C. C. S. și pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 288 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI A.-T. N. M.-C. V. A. C. GREFIER M.-L. T. Red. T.A.N. dact. GC 2 ex/(...) Jud. apel: C.V.Balint, M. T.
| ← Decizia civilă nr. 4686/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 560/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
