Decizia civilă nr. 4345/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR.4345/R/2012
Ședința 18 octombrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1080 din
13 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe intimații P. A. și B. I., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. D., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, la data de 16 octombrie 2012, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamanților intimați, întâmpinare prin care solicită respingerea excepției e litispendență ca neîntemeiată și inadmisibilă și respingerea recursului.
Se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Reprezentantul P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală. Totodată, solicită respingerea excepției de litispendență invocate prin întâmpinarea depusă la dosar.
C U R T E A
Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea civilă înregistrată sub numărul de mai sus, reclamanții
P. A. și B. I., au chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța pârâtul să fie obligat la 1.000.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; în baza art.5 lit.b din L. 221/2009 la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea sumei de 4.000 lei amenda corecțională și 3.000 lei cheltuieli de judecată acordate prin sentința penală 182/22 III 1950; obligarea pârâtului la plata sumei de 146.857 lei reprezentând contravaloarea casei de locuit situată în comuna Ș. confiscată prin procesul verbal din 28 IV 1950.
În motivarea cererii, se arată că tatăl reclamanților a fost condamnat prin sentința penală 183/1950 a T.ui M. C. la 3 ani închisoare corecțională în baza art. 209 partea IV Cod penal combinat cu D. 212/1948. La stabilireaprejudiciului moral s-a avut în vedere suferințele fizice și psihice la care a fost supus părintele lor și urmărite pe care acestea le-au produs pe plan personal și social.
În drept s-au invocat dispozițiile art.1 aliniat 2 lit.a și d din L. nr.
221/2009 , art. 5 lit.a și art. 5 lit.b din aceeași lege.
Pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinarea depusă arată că se opune admiterii acțiunii cu motivarea că în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor instanța judecătorească va lua în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, consecințele negative produse în plan psihic, fizic și social, dar și măsurile reparatorii acordate deja persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5..
Soluția primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 1. iunie 2012 a T.ui C., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamant. P. A., împotriva pârâtului S. Român prin M. F. P.,.
Pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei suma de 146.857 lei reprezentând contravaloarea casei de locuit situate în Ș. confiscată prin procesul verbal din 28 aprilie 1950.
Au fost respinse toate celelalte pretenții, privind daunele morale, daune materiale reprezentând contravaloarea actualizată a amenzii corecționale și cheltuieli de judecată achitate în baza sentinței penale
183/1950.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei 3360 lei cheltuieli de judecată.
Starea de fapt
Prin sentința penală nr. 183 din 17 III 1950 pronunțată de T. M. C. , secția I-a, în dosarul 46/50 conexat cu dosarul 266/1950 tatăl reclamanților, numitul P. M. a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, 4.000 lei amendă corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 partea a VI-a Cod penal combinat cu D. 212/1948. De asemenea a mai fost obligat la 3.000 lei cheltuieli de judecată.
Dezlegarea în drept
În speță, infracțiunea prevăzută de art. 209 partea a VI-a Cod penal combinat cu D. 212/1948 pentru care a fost condamnat reclamantul se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 221/2009.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, în Monitorul Oficial nr.
761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții
Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Reținându-se că, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care
și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale Legii nr.
221/2009, articol care reglementa daunele morale.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție soluționând recursul în interesul legii prin D. nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată în dosarul 14/2011 a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din L. nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În cursul procesului reclamantul a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și 3 din Decretul 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele Decretului nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, se poate constata că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilorîn fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr.
883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată se constată că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul 2010. termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul
1990, an în care a apărut și Decretul - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. Astfel că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția Legii nr. 221/2009 s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamanți, respectiv suma de 1.256.918,95 lei, actualizată cu rata inflației de la data introducerii acțiunii, până la data plății efective reprezentând suma de 7.000 lei cheltuieli de judecată achitate statului în baza sentinței penale de condamnare, se apreciază că aceste pretenții nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamanții și-au întemeiat în drept aceste pretenții pe dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 221/2009. Conform acestui text de lege se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 1. privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada (...) - (...), sau a Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Din cele de mai sus reiese că, legea precizează că daunele ce pot fi acordate vizează bunuri ce au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Or pretențiile solicitate de reclamante și care vizează cheltuieli de judecată achitate nu intră în categoria bunurilor enumerate în mod expres în textul de lege amintit.
În ceea ce privește construcțiile ce au fost confiscate de la tatăl reclamanților în baza sentinței penale și a procesului verbal încheiat cu această ocazie la data de 28 IV 1950, aceste edificate au fost evaluate de expertul P. F. la valoarea de 146.857, sumă la care va fi obligat pârâtul potrivit dispozițiilor art.5 lit. b din L. 221/2009.
Conform adresei trimise de P. Ș., reclamanții au solicitat despăgubiri pe L. 1. în ceea ce privește casa de locuit situată în Ș., dosarul nefiind soluționat.
Față de precizarea făcută de reprezentanta reclamanților, prin care înțelege să solicite despăgubirile cuvenite pentru imobilul confiscat potrivit
Legii 221/2009, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin.5 din aceeași lege, potrivit căreia acordarea despăgubirilor în condițiile alin.1 lit. b atrage de drept procedura de soluționare a notificării depuse potrivit Legii 1. sau a Legii 247/2005.
Văzând și dispozițiile art. 247 Cod procedură civilă, pârâtul va fi obligat la cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea expertizei și onorariu de avocat.
Recursul pârâtului
Împotriva acestei sentințe, a declarat în termen legal recurs pârâtul, solicitând modificarea ei în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii casei de locuit confiscată prin procesul verbal din (...), în sumă de 146.857 lei.
În motivarea recursului său, pârâtul invocă excepția de litispendență, pe motiv că, din actele depuse la dosar, rezultă că reclamanții au formulat solicitări de acordare a măsurilor reparatorii pentru aceeași construcție și în temeiul Legii nr. 1., cererea lor nefiind încă soluționată.
În drept, recursul a fost motivat pe disp. art. 163 alin. 1 și 304 ind. 1
C.pr.civ.
Întâmpinarea reclamanților intimați
Reclamanții intimați, prin întâmpinare, au solicitat respingerea excepției de litispendență ca neîntemeiată și ca inadmisibilă, pe motiv că notificarea pe L. nr. 1. nu a fost încă soluționată, solicitând respingerea recursului ca nefundat, pe motiv că textul art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr.
221/2009 permite instanței să acorde despăgubiri materiale în baza acestei legi dacă ele nu au fost acordate pe calea altor legi speciale.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat
la disp. art. 304 ind. 1 C.pr.civ., curtea apreciază că acesta nu este fondat,
din considerentele ce urmează a fi expuse .
Astfel, conform art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 221/2009, persoana ce a suferit condamnări politice sau succesorii acesteia poate solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 1. privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare";.
Reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 1., pentru acordarea măsurilor reparatorii privind construcția confiscată, însă soluționarea notificării lor, a fost suspendată prin dispoziția nr. 63/(...) a Primarului comunei Ș., depusă la f. 204 din dosarul tribunalului, până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.
Nu putem vorbi, așadar, de o litispendență în sensul art. 163 C.pr.civ., întrucât, în ceea ce privește cererea formulată în baza Legii nr. 1., nu se află pe rolul instanțelor și, chiar de s-ar afla, nu ar fi vorba de litispendență, ci, eventual s-ar pune problema conexității, în sensul art. 164 C.pr.civ., întrecele două cauze existând o legătură sau a suspendării, în temeiul art. 244 pct. 1 C.pr.civ., a uneia dintre cauze până la soluționarea celeilalte.
Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 221/2009 permite acordarea măsurilor reparatorii chiar dacă acestea au fost solicitate pe calea unei alte legi speciale, o astfel de solicitare putând fi respinsă doar dacă ele au fost deja obținute în urma cererilor formulate în temeiul altor legi de reparație, pentru a se evita o dublă despăgubire.
Cererea reclamanților în temeiul Legii nr. 1. a fost suspendată până la soluționarea prezentei cauze, astfel că aceștia nu au fost despăgubiți pentru imobilul preluat abuziv de către stat prin aplicarea măsurii confiscării averii, prima instanță procedând corect atunci când a acordat aceste despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
În temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., curtea,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. Român prin
Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1080 din 13 iunie
2012 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 octombrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Red. CAA dact. GC
2 ex/(...)
Jud. primă instanță: G. P.
| ← Decizia civilă nr. 118/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 9/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
