Decizia civilă nr. 4708/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4708/R/2012
Ședința publică din 15 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTORI : A. C.
: A. A. C. GREFIER :C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta R. A. A. P. P. DE S. împotriva deciziei civile nr. 413 din 19 septembrie 2012, pronunțată în dosar nr. (...) al T. C., privind și pe intimații S. I., S. V. și J. H. M., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente, avocat A. G., cu împuternicire avocațială la dosar, reprezentantul reclamanților intimați avocat B. J., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 14 noiembrie
2012, s-a soluționat cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de pârâta recurentă, în sensul înlăturării obligației de a plăti suma de 2411,26 lei și 5 lei timbru judiciar.
Reprezentanta pârâtei recurente arată că nu a achitat cauțiunea stabilită în sarcina pârâtei întrucât nu mai susține cererea de suspendare formulată prin motivele de recurs și arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Reprezentantul reclamanților intimați arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
La întrebarea instanței, reprezentanta pârâtei recurente arată că în motivele de recurs din eroare s-a referit la soluția instanței de fiind, în realitate s- a referit la soluția instanței de apel care a preluat o parte din sentința de fond. A. că nu are cereri de formulat în probațiune.
Reprezentantul reclamanților intimați arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și modificării în tot a sentinței apelate, fără cheltuieli de judecată.
În opinia sa, instanța de apel nu a răspuns argumentelor aduse de pârâtă, prin argumente logice, respingerea excepției necuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care și-au înlăturat argumentele pârâtei, conform art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc. civ.
Nu se poate reține o eventuală culpă din partea pârâtei, în producerea degradărilor.
Reprezentantul reclamanților intimați solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și, în consecință menținerea în întregime a hotărârii atacate, pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei.
C U R T E A
Prin cererea înregistrată pe rolul T. C. la data de (...), reclamanții S. I., S. V. și J., H. M. în contradictoriu cu pârâta R. A. A. P. P. DE S. B. (în continuare R.), au formulat cerere de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de
160.576 lei reprezentând cota de ¾ parte din suma totală de 214.101 lei, precum și dobânzile aferente începând cu data introducerii prezentei cereri până la achitarea integrală, sumă necesară pentru renovarea imobilului din C. N., str. N. nr.16, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 2. pronunțată în dosar nr. (...) Judecătoria Cluj-Napocaa admis acțiunea formulată de reclamanții S. I., S. V. și J.-H. M., în contradictoriu cu pârâta R. A. A. P. P. de S.
A obligat pârâta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 160.576 lei cu titlu de reparare a prejudiciului și la plata dobânzii legale aferente începând cu data pronunțării hotărârii și până la achitarea integrală a debitului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Prin D. nr. nr. 17/(...) privind punerea în executare a Sentinței Civile nr.
194/(...) prin care se dispune restituirea în natură către reclamanți a cotei de ¾ din imobilul situat în C.-N., str. N., nr. 16, înscris în CF 2328 C., nr. top 403, Adminstrația P. P. de S. RA a decis restituirea în natură a cotei menționate din imobilul respectiv în baza Sentinței civile 1. definitivă și irevocabilă, punerea în posesie urmând a fi efectuată pe baza procesului verbal încheiat între proprietari și
R.
Conform art.41 al.1 din L. nr.1. „. și degradările imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acestei legi și până în momentul predării efective către persoana îndreptățită cad în sarcina deținătorului imobilului";.
Instanța de fond a reținut din înscrisurile depuse la dosarul cauzei că până în momentul intrării reclamanților în posesia cotei de ¾ din imobilul menționat și până la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra cotei de ¾ din imobil, acesta s-a aflat în administrarea, în deținerea pârâtei R.
Pentru a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, trebuie sa existe un prejudiciu, produs prin fapta ilicita a pârâtului, iar între fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate.
Din analiza ansamblului material probator administrat în cauză, și anume din depozițiile martorilor propuși de reclamanți, din rapoartele de expertiză extrajudiciare necontestate de pârâtă și din înscrisurile încuviințate, instanța a constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, cu referire la cauza de față, instanța de fond a reținut că fapta ilicită constă în neefectuarea la timp a lucrărilor de întreținere și reparații curente ale elementelor de construcție de către pârâta R., deținătoare a imobilului restituit reclamanților în anul 2009.
Raportat la textul de lege menționat anterior, sarcina efectuării reparațiilor revenea deținătorului imobilului, respectiv pârâta R. R. în mod indubitabil, că în perioada menționată 2001-2009 pârâta avea obligația legală de a menține în bună stare construcția.
Așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică efectuat de ing. L. R. în baza Încheierii civile nr.16296/2009 J. C. N. (definitivă și irevocabilă pronunțată în dos. nr.(...)) în urma neglijentei deținătoarei (pârâta din prezenta ) în această perioadă îndelungată starea imobilului s-a deteriorat în mod considerabil.
Cauza degradării a fost stabilită în acest raport ca fiind „. la timp a lucrărilor de întreținere și reparații curente ale elementelor de construcție";.
Din depoziția martorilor U. I. și K. O.-T. persoane care lucrează din anul
1990, respectiv 1995 în partea superioară a clădirii) audiați în termenul de judecată din data de (...) rezultă în mod univoc faptul că, pârâta nu a luat măsurile minime de conservare a imobilului după formularea cererii de retrocedare 2001, deși cunoștea starea imobilului.
Astfel, au apărut o serie de probleme grave cu privire la starea tehnică a imobilului, pătrunderea apei de ploaie prin acoperiș în pod și în etajul superior, cu toate consecințele negative inerente - căderea frecventă a unor bucăți din tencuiala clădirii, punându-se în pericol vița și integritatea fizică a persoanelor din clădire etc.
În privința prejudiciului, acesta constă în contravaloarea renovării imobilului din C.-N., str. N., nr. 16, jud. C., în cota de ¾ aparținând reclamanților, întrucât acesta s-a degradat în timpul cât s-a aflat în deținerea pârâtei.
Caracterul cert, lichid și exigibil al prejudiciului material produs reclamanților apare evidențiat în raportul de expertiză tehnică întocmit de către ing. Mărie, raport necontestat de pârâtă, care a stabilit că suma necesară pentru reabilitarea imobilului situat în C. N. str. N. nr.16 este de 214.101 lei, din aceasta reclamanților revenindu-le suma de 160.576 lei, echivalentul cotei de ¾-a parte, iar între fapta pârâtei si prejudiciul produs exista raport de cauzalitate, iar vinovat de producerea prejudiciului se face pârâta întrucât în sarcina acesteia se afla obligația legală de a menține în bună stare construcția.
Nu în ultimul rând, instanța de fond a apreciat că fapta pârâtei, care a produs prejudiciul reclamanților, a fost comisă cu vinovăție. Nu importă forma vinovăției, intenție sau culpă, relevantă fiind oricare dintre acestea. În mod evident, pârâta avea cunoștință de prevederile legale în materie și nu încape discuție dacă a acționat cu vinovăție, cu atât mai mult cu cât reclamanții au notificat în repetate rânduri pârâta pentru a o determina să iasă din starea de pasivitate cu privire la deteriorarea în mod continuu și vizibil a imobilului.
Cum valoarea integrală a prejudiciului este în sumă de 1. lei, corespunzător cotei de ¾, deținută de reclamanți, constatând îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în temeiul art.998, 999 C.civ. instanța va admite acțiunea reclamanții S. I., S. V. și J.-H. M. și va obliga pârâta R. să achite reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 1. lei.
Instanța de fond a reținut că în cazul răspunderii delictuale, cel care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesara îndeplinirea vreunei formalități speciale în acest scop, astfel că va obliga pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente începând cu data pronunțării hotărârii și până la achitarea integrală a debitului
Prin decizia civilă nr. 4. din (...) pronunțată în dosar nr. (...) al T. C. s-arespins ca nefondat apelul declarat de R. A. A. P. P. DE S. împotriva Sentinței civile nr. 2. pronunțată în dosar nr. (...) al J. C.-N., pe care a menținut-o în totul.
A fost obligată apelanta să plătească intimaților S. I., S. V., J. H. M. suma de
1500 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
Partea pârâtă împotriva hotărârii instanței de fond a declarat calea de atac a recursului așa cum de altfel s-a menționat în hotărâre și a motivat recursul prin prisma motivelor prev. de art. 299 și urm. C.
Totuși având în vedere valoarea obiectului litigiului stabilit concret de la momentul formulării cereri de chemare în judecată și apelanta raportat la dispozițiile legale incidente putea să solicite recalificarea căii de atac și să realizeze motivarea apelului prin prisma acestei reglementări.
Raportat valoarea obiectului litigiului, instanța a recalificat calea de atac din recurs în apel și a soluționat apelul declarat prin prisma motivelor și argumentelor invocate în susținerea acestora, în limitele prev. de art. 296 C.
M.ivarea soluției instanței de fond cu privire la excepția prescripției care nu a fost invocată prin întâmpinare ci doar odată cu depunerea concluziilor scrise, poate apărea la prima vedere ca nerespectând în mare exigențele impuse de art. 261 pct.5 C., însă, după cum a fost susținută și motivată în ședință publică această excepție, instanța de fond nu a putut avea în vedere alte considerente.
Fiind și în calea de atac a apelului, cale de atac devolutivă, instanța de apel analizând criticile în legătură cu excepția prescripțiiei, a apreciat că soluția instanței este corectă.
Momentul în care curge acest termen de prescripție și în raport cu care trebuie determinat dacă s-a împlinit termenul general de prescripție este acela în care solicitarea reclamanților formulată în temeiul L. 1. a fost finalizată în mod irevocabil.
Anterior acestui moment, oricărei acțiuni a reclamanților i s-ar fi putut opune excepția lipsei de interes, întrucât acesta nu ar fi fost actual, câtă vreme reclamanții nu au în mod irevocabil stabilit dreptul lor.
Or, din actele dosarului, este notoriu că doar prin D. 1. a fost pusă în executare sentința civilă 1. prin care s-a dispus restituirea în natură a cotei de ¾ din imobil.
Faptul că până la acest moment reclamanții au cunoscut starea în care se află imobilul, respectiv apariția unor degradări, nu atrage incidența art.8 din acest decret, raportat la acele arătate anterior.
Obligația deținătorului imobilului era de a conserva substanța bunului așa cum era el la data apariției L. 1. conform art.41. Faptul că persoana deținătoare era cunoscută de către reclamanți nu justifică curgerea termenului de prescripție pentru fiecare degradare constatată ca fiind apărută în perioada soluționării notificării.
Criticile privitoare la întreruperea cursului prescripției nu sunt întemeiate, precum nici cele referitoare la incidența art.18 din Decretul 167/1958, atâta timp cât această excepția a fost analizată inclusiv în fața instanței de apel.
Cu privire la motivele de apel vizând fondul instanța a reținut:
Reclamanții prin cererea de chemare în judecată, într-adevăr sunt cei care fixează cadrul procesual în baza principiului disponibilității prin indicarea motivelor de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile.
Reclamanții au invocat în susținerea în drept a cererii art.25, 41 alin1, 50 alin.1 din L. 1., art. 998, 999 C.civil și art. 8 alin1 și 274 C.pr. civ.
Într-adevăr, prin Î. de ședință din data de (...) s-a consemnat că reprezentantul reclamanților precizează oral cererea de chemare în judecată în sensul arătării temeiului de drept al acțiunii, anume prev. art.998 și 999 C.civil, însă de nicăieri nu rezultă că reclamanții au renunțat a susține pretențiile prin invocarea art.41 din L. 1..
Pe de altă parte, trebuie reținut că actul de dispoziție cu care reclamanții au investit instanța este cererea de chemare în judecată, chiar dacă aceasta a fost formulată prin avocat.
În lipsa unei poziții scrise a reclamanților, cei care sunt titularii acțiunii, nu se poate aprecia că în cauză a intervenit o renunțare a acestora la judecată, cu privire doar la temeiurile de drept ale acțiunii.
Acestea sunt considerentele de drept ale acțiunii, cunoscute de apelanți, motiv pentru care se poate aprecia că nu s-a realizat o încălcare a principiului disponibilității și a contradictorialității, reclamanta putând să-și facă apărarea și cu privire la acest temei de drept.
De altfel, momentul în care s-a realizat această așa-zisă modificare, a fost înaintea închiderii dezbaterilor, prin întâmpinare pârâta răspunzând pretențiilor în legătură cu acest temei de drept.
Este evident că în vederea dării unei eficiențe art. 41 din L. 1. modificată, cei presupuși vătămați nu pot, decât pe condițiile răspunderii civile delictuale, mai exact a îndeplinirii acestora, să își justifice pretențiile.
Instanța a avut în vedere în ceea ce privește prejudiciul starea imobilului la momentul anului 2001.
În acest sens a fost administrată probațiune testimonială care confirmă degradările suferite în perioada ulterioară formulării notificării.
În cuprinsul raportului de expertiză sunt evidențiate degradări cauzate de lipsa de întreținere obișnuită a unui imobil și aceste constatări pot fi coroborate cu declarațiile testimoniale, astfel încât să conducă la concluzia că ele au intervenit după anul 2001.
Este adevărat că potrivit art. 41 alin.3 din L. 1. reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze unui executor judecătoresc, însă în cauză această lipsă de diligență este suplinită prin probatoriul administrat.
Interpretarea dată de apelantă art.9 din L. 1. este străină de spiritul acestei legi, având în vedere că legiuitorul a prevăzut sau a avut intenția să realizeze o procedură suplă cu termene determinate, fără a prevedea că aplicarea acestei legi în timp s-ar putea întinde ca în cazul de față pe o perioadă de 8 ani.
Probabil situația sau starea imobilului la data notificării, nu crea nici o pretenție în plus în favoarea reclamanților.
Instanța în mod corect a reținut existența unei culpe a apelantei fiind evident și numai din analiza planșelor foto anexate expertizei , starea de pasivitate în întreținerea imobilului de care a dat dovadă apelanta.
Prejudiciul a fost determinat în mod cert de către expert, iar îndeplinirea acestei condiții nu presupune și avansarea cheltuielilor. Din contră, în multe situații acest lucru poate fi realizat ulterior și datorită dorinței de evitare a contestării prețului materialelor sau a manoperei sau a materialelor.
Din analiza raportului de expertiză se deduce foarte clar că, în speță cheltuielile necesare înlăturării consecințelor atitudinii apelantei nu sunt unele voluptorii ci unele utile, referindu-se la învelitori existente din plăci de ardeziu, înlocuire asterială din lemn, curățarea jgheaburilor și a burlanelor, refaceri și reparații la tencuielile exterioare, reparații ale tencuielilor de la soclu.
Expertul a apreciat că aceste lucrări au ca și cauză neefectuarea la timp a lucrărilor de întreținere și reparații curente ale materialelor de construcții, ceea ce justifică și existența raportului de cauzalitate între fapte și prejudiciu.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 296 C.pr. civ. a respins ca nefondat apelul declarat de R. A. A. P. P. de S. împotriva Sentinței civile nr. 2. pronunțată în dosar nr. (...) al J. C.-N., pe care a menținut-o în totul.
Având în vedere că intimații au făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător (f.27).
Fiind în culpă procesuală ca urmare a respingerii apelului, în baza art. 274
C.pr. civ. instanța a obligat apelanta să plătească intimaților S. I., S. V., J. H. M. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta R. A. A. P. P. DE S.solicitând modificarea în tot a deciziei civile nr. 4. a T. C. în sensul admiterii apelului și modificării în tot a sentinței apelate. S-a solicitat, de asemenea, suspendarea executării silite a sentinței civile nr. 2. a J. C.-N.
În motivare s-a arătat că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 261 C., fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.
În esență, ceea ce se invocă este motivarea superficială, inexistentă și părtinitoare a soluției de respingere a prescripției dreptului la acțiune de către judecătorie prin încheierea din (...).
Soluția este motivată printr-o singură frază, rezultând fără echivoc că hotărârea pronunțată în aceste condiții este nemotivată, existența și calitatea motivării unei hotărâri raportându-se la exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. Nu este suficient a se argumenta că soluția are la bază argumentațiile reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta nu a argumentat în nici un fel excepția.
Instanța de fond a făcut o gravă încălcare a art. 6 din CEDO, referitor la dreptul la un proces echitabil având în vedere motivarea soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune. S. pârâtului nu au fost avute în vedere, dezvoltându-se din perspectiva art. 6 din CEDO această încălcare săvârșită de către instanța de fond.
Se precizează ulterior că de același tratament părtinitor a beneficiat pârâta și în faza apelului.
Instanța de apel dă o explicație surprinzătoare față de nemotivarea instanței de fond a respingerii excepției, impunându-se cenzurarea acestei motivări ca nefiind legală, încălcându-se dreptul la apărare al pârâtei.
Din motivarea instanței de apel s-ar putea deduce că instanțele de judecată au posibilitatea să ignore apărările părților cuprinse în concluzii scrise deși această posibilitate este oferită părțile de chiar dispozițiile procedurale, art. 129 alin. 4 și art. 146 C.
În plus, se subliniază că excepția prescripției dreptului material la acțiune este una de fond, peremptorie și absolută, trebuind deci analizată indiferent de documentul prin care s-a argumentat.
Prin pronunțarea deciziei instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.
Instanța de apel în mod nelegal a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este acela la care solicitarea reclamanților formulată în temeiul L. nr. 1. a fost finalizată irevocabil, respectiv pronunțarea deciziei nr. 1..
Acțiunea formulată a fost calificată ca fiind una în răspundere delictuală pe drept comun, întemeiată pe prevederile art. 998-999 cod civil astfel cum s-a reținut în încheierea de ședință din (...).
Momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este cel care rezultă din declarațiile martorilor reclamanților, martori care au arătat că degradările puteau fi cunoscute de către reclamanți în anul 2002. Acesta este momentul obiectiv la care oricine putea și trebuia să cunoască degradările imobilului, la acest moment începând să curgă termenul de prescripție conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Nu pot fi ignorate nici dispozițiile legii speciale referitoare la degradări, art. 41 din L. nr. 1. care permiteau reclamanților solicitarea eventualelor degradări o dată cu promovarea contestației la L. nr. 1., fără a li se opune o eventuală lipsă de interes cum greșit reține instanța de apel.
S-a mai arătat că instanța de apel nu motivează în nici un fel criticile privitoare la întreruperea termenului de prescripție și incidența art. 18 din
Decretul nr. 167/1958.
Soluția a fost pronunțată de instanța de apel cu aplicarea greșită a art. 998-999 Cod civil și cu încălcarea raportului lege specială - drept comun, fiind incident pct. 9 al art. 304 C.
Reținând că deși este adevărat că reclamanții și-au precizat acțiunea pe art. 998-999 Cod civil, de nicăieri nu rezultă că s-a renunțat la invocarea art. 41 din L. nr. 1., instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților.
De asemenea, s-a ignorat caracterul de normă specială a art. 41 din L. nr.
1. și imposibilitatea coexistării celor două temeiuri de drept invocate.
Instanța de apel face o confuzie între renunțarea la judecată și precizarea cererii de chemare în judecată, precizarea temeiului de drept al unei acțiuni fiind diferită de renunțarea la judecată.
Deși instanța de apel recunoaște lipsa de diligență a reclamanților pentru a beneficia de dispozițiile art. 41 din L. nr. 1., apreciază că lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute de acest text de lege poate fi suplinită prin probatoriul administrat, ceea ce este inadmisibil.
Instanța de apel își motivează decizia pe dispozițiile L. nr. 1., fără a pune în discuția părților aceste aspecte deși reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală.
Cu privire la răspunderea civilă delictuală, în mod greșit s-a reținut incidența și îndeplinirea condițiilor acesteia. Atâta timp cât reclamanții nu au făcut prin executorul judecătoresc un proces-verbal de situație, astfel cum prevedeau dispozițiile L. nr. 1., este practic imposibil să se aprecieze temeinicia susținerilor reclamanților referitor la perioada pretinsă. Chiar raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, pentru a se putea raporta la perioada corectă, ar fi trebuit să aibă la bază, pe lângă documentele puse la dispoziție, și procesul- verbal de stabilire a situației menționat de L. nr. 1., formulându-se critici și în ceea ce privește concluziile raportului de expertiză.
În aceste condiții, nu se poate garanta că starea actuală a imobilului este sau nu aceeași cu cea de la data predării efective a imobilului sau cu cea de la data cererii de restituire. Mai mult, starea tehnică actuală a imobilului este nerelevantă atâta timp cât imobilul a fost predat reclamanților prin proces-verbal de predare-primire la data de (...).
Învederându-se că în toată această perioadă au fost fenomene meteorologice care ar fi putut contribui la deteriorarea imobilului, s-a concluzionat în sensul că nu se poate reține o eventuală neglijență sau culpă a pârâtei în producerea degradărilor.
S-a motivat și solicitarea de suspendare a executării sentinței civile nr. 2. a
J. C.-N., motive care însă nu vor fi redate atâta timp cât această cerere nu a mai fost susținută.
Reclamanții intimați au formulat întâmpinare în cauză prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a rezumat problema excepției prescripției dreptului la acțiune, începând cu momentul la care aceasta a fost pusă în discuție, (...), arătându-se că aceasta a fost soluționată și motivată corespunzător, nepunându- se problema încălcării vreunui drept astfel cum se invocă în recurs.
În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 998-999 Cod civil s-a arătat că acestea sunt aplicabile în cauză atâta timp cât nu s-a respectat obligația prevăzută de art. 41 din L. nr. 1..
Prin aprecierea că acțiunea formulată este una de drept comun nu se ajunge la concluzia că dispozițiile art. 41 din L. nr. 1. nu sunt aplicabile în cauză, acest text de lege constituind un caz particular de angrenare a răspunderii civile delictuale.
S-a mai precizat că la fundamentul hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză stau două rapoarte de expertiză tehnică, necontestate de către partea adversă și depozițiile martorilor audiați din care rezultă în mod univoc că pârâtanu a luat măsurile minime de conservare a imobilului după formularea cererii de retrocedare, 2001, și până la restituirea lui, 2009.
Analizând recursul declarat de pârâta R. A. A. P. P. DE S. împotriva decizieicivile nr. 413 din 19 septembrie 2012 a T. C., Curtea reține următoarele:
1.În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C., se constată că ceea ce se critică este încălcarea
și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 261 C. de către instanța de fond și de către cea de apel.
Art. 261 C. prevede mențiunile pe care hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă.
Deși se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, în realitate pârâta formulează majoritatea criticilor împotriva sentinței pronunțate de judecătorie în primă instanță, critici care în mare parte sunt identice cu cele invocate în apel.
Asupra acestui aspect reprezentanta pârâtei s-a pronunțat în ședința publică din (...), arătând că ceea ce se critică este decizia instanței de apel, iar nu sentința pronunțată de judecătorie, chiar dacă se fac referiri și la această sentință care a făcut obiectul apelului.
Având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată de către tribunal, iar nu sentința pronunțată de judecătorie, sentință care a fost cenzurată de către instanța de apel, această din urmă decizie va fi analizată din perspectiva legalității raportat la textele de lege invocate în recurs.
Referitor la această decizie se arată în recurs că instanța de apel a fost părtinitoare și în această fază procesuală. Se mai arată că instanța de apel a dat o explicație surprinzătoare față de nemotivarea soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de fond, impunându- se cenzurarea motivării instanței de apel ca nefiind legală, încălcându-se prin acest mod de a proceda dreptul la apărare al pârâtei și în consecință dreptul la un proces echitabil.
Ceea ce este esențial în ceea ce privește critica formulată de către pârâtă este faptul că în realitate din decizia atacată rezultă că instanța de apel, reținând că într-adevăr este discutabilă respectarea prevederilor pct. 5 al art. 261 C. de către instanța de fond în ceea ce privește motivarea soluției pronunțată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, are în vedere efectul devolutiv al apelului care permite instanței să analizeze din toate punctele de vedere modul în care a fost soluționată excepția.
Chiar dacă prima instanță nu a motivat suficient soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, astfel cum a reținut tribunalul în decizia atacată, instanța de apel este în măsură să cenzureze atât soluția pronunțată asupra acestei excepții, cenzurare solicitată prin apelul declarat de către pârâtă, cât și să suplinească sau completeze motivarea instanței de fond în situația în care se apreciază că soluția pronunțată este legală. Este exact ceea ce s-a făcut de către instanța de apel care apreciind că judecătoria a soluționat în mod corect excepția invocată din oficiu, a suplinit motivarea primei instanțe, arătând care sunt motivele de fapt și de drept pentru care acțiunea reclamanților nu a fost formulată cu depășirea termenului general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Raportat la chestiunile de principiu reținute mai sus se apreciază că aspectele invocate în susținerea primului motiv de recurs referitor la decizia pronunțată de instanța de apel sunt neîntemeiate, nepunându-se în nici un fel problema încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO. Criticile formulate referitor la sentința pronunțată de judecătorie nu vor fi analizate, fiind inadmisibilă criticarea sentințeipronunțate de judecătorie prin recursul formulat, astfel cum s-a precizat anterior.
Chestiunea calificării căii de atac de către instanța de apel nu prezintă nici o relevanță în cauză, ceea ce s-a invocat de către tribunal fiind numai faptul că pârâta putea să declare calea de atac prevăzută de lege și să o motiveze în consecință, independent de indicațiile menționate în dispozitivul sentinței atacate.
2.Al doilea motiv de recurs este circumscris pct. 9 al art. 304 C. invocându- se greșita aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Important de clarificat având în vedere motivele de recurs este temeiul de drept al acțiunii formulate de către reclamanți, invocându-se de către pârâtă că acesta ar fi reprezentat de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, iar nu și de prevederile art. 41 din L. nr. 1..
Analizând aceste prevederi ale art. 41 din L. nr. 1., invocate inițial în cererea de chemare în judecată se constată că prin acestea se prevede, la alin. 1 că „. și degradările cauzate imobilelor care face obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective către persoana îndreptățită cad în sarcina deținătorului imobilului";.
R. deci că textul de lege reprezintă de fapt o aplicație a răspunderii civile delictuale consacrate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
Acțiunea formulată de reclamanți a fost într-adevăr întemeiată pe dispozițiile generale care reglementează răspunderea civilă delictuală, invocându- se și textul de lege special aplicabil situației concrete din dosar, respectiv art. 41 din L. nr. 1..
Temeiul de drept al acțiunii, ca fiind cel menționat mai sus rezultă și din decizia civilă nr. 4. a C. de A. C. prin care s-a stabilit competența materială de soluționare a acțiunii, arătându-se că acțiunea formulată de reclamanți se întemeiază pe prevederile L. nr. 1..
Precizarea făcută oral de către reprezentantul reclamanților, la solicitarea expresă a instanței de judecată, la ultimul termen de judecată, cel din (...), nu prezintă relevanță din punctul de vedere al temeiului de drept al acțiunii, acesta nefiind de altfel posibil a mai fi schimbat la acest moment procesual. Prin indicarea art. 998-999 Cod civil nu s-a înlăturat faptul că în cauză sunt incidente și dispozițiile L. nr. 1., dispoziții care au fost invocate de către reclamanți în acțiune și în recursul declarat în dosarul nr. (...) în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 4. a C. de A. C., în aceste limite făcându-se cercetarea judecătorească în cauză.
Având în vedere temeiul de drept al acțiunii formulate de către reclamanți, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel că termenul de prescripție al dreptului la acțiune în despăgubirile prevăzute de art. 41 din L. nr. 1. nu putea începe să curgă decât ulterior momentului la care reclamanților li s-a recunoscut dreptul asupra imobilului în litigiu, respectiv momentul pronunțării deciziei civile nr. 1. a Î. C. de C. și J.
Nu este aplicabil art. 8 al Decretului nr. 167/1958, fiind irelevant faptul că reclamanții au fost în măsură să cunoască degradările imobilului anterior momentului pronunțării deciziei civile nr. 1., atâta timp cât până la pronunțarea acestei decizii reclamanții nu au avut recunoscut un drept asupra acestuia.
Este aplicabil art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune născându-se la momentul la care a rămas irevocabilă sentința civilă nr.1. prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, predându-se efectiv imobilul în favoarea reclamanților.
Modul de interpretare a dispozițiilor art.41 din L. nr.1. de către pârâta recurentă este eronat, acest text de lege nefăcând referire la posibilitatea promovării unei astfel de acțiuni odată cu promovarea contestației la L. nr.1., ceea ce reglementează acesta fiind procedura care poate fi urmată de către persoana îndreptățită în vederea constatării stării de fapt a imobilului la momentul intrării în vigoarea a legii. Această procedură poate fi inițiată de către persoana îndreptățită anterior momentului recunoașterii dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul L. nr.1..
Ținând cont de modul în care s-a stabilit momentul de la care se calculează termenul de prescripție al dreptului la acțiune în cauză, în mod corect instanța de apel nu a mai analizat o eventuală întrerupere a termenului de prescripție, acțiunea fiind promovată în termenul de prescripție prevăzut de lege.
Invocarea art. 18 din Decretul nr. 167/1958 este irelevantă, nepunându-se problema încălcării acestui text de lege atâta timp cât prima instanță a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, soluționând-o însă în sensul respingerii.
3.Se mai invocă în recurs și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999
Cod civil și încălcarea raportului lege specială - drept comun.
În analiza acestui motiv de recurs sunt relevante considerațiile anterioare asupra obiectului acțiunii și asupra temeiului de drept al acesteia.
Dispozițiile art. 998-999 Cod civil și dispozițiile art. 41 din L. nr. 1. nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă se completează, art. 998-999 Cod civil reglementând condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, iar art. 41 din L. nr. 1. reglementând particularitățile acesteia în ceea ce privește despăgubirile pentru degradările cauzate imobilelor care fac obiectul acestei legi.
Nu s-a încălcat în nici un fel principiul disponibilității părților, cauza fiind soluționată în limitele investirii instanței de către reclamanți, astfel cum s-a arătat în momentul analizării celuilalt motiv de recurs.
Se apreciază a fi eronată susținerea pârâtei recurente în sensul că în cauză trebuia aplicat numai art. 41 din L. nr. 1. care prevedea anumite termene și o anumită procedură în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de textul de lege.
Într-adevăr la alin. 2-4 ale art. 41 din L. nr. 1. sunt prevăzute anumite proceduri care trebuie urmate în vederea valorificării ulterioare a dreptului prevăzut de alin. 1 dar nerespectarea acestora nu este sancționată în nici un fel. În mod corect s-a apreciat de către tribunal că proba privind prejudiciul putea fi făcută în condițiile dreptului comun, iar nu numai prin urmarea procedurii menționate la alin. 2-4 ale art. 41 din L. nr. 1., această concluzie putând fi trasă din chiar modul de redactare a alin.3 a art.41 care prevede că persoana îndreptățită";se poate"; adresa executorului judecătoresc în vederea întocmirii procesului verbal privind situația reală a imobilului.
De altfel, nimic nu împiedica chiar deținătorul imobilului să demareze aceste proceduri de constatare a stării reale a imobilului după formularea notificării de către reclamanți, suplinind astfel diligența acestora, ambele părți fiind în egală măsură interesate în acest sens. Aceasta ținând cont și de faptul că notificarea a fost soluționată de către pârâtă, în sensul respingerii, numai în anul
2004, cu depășirea vădită a termenului de 60 de zile prevăzut de art.25 din L. nr.1. în acest sens.
În ceea ce privește întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, contestate în recurs, se constată că raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit în cauză la solicitarea reclamanților, nu a fost criticat de către pârâtă, fiind deci acceptat ca probă valabilă în dosar. Mai mult, la baza acestui raport a stat raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul judiciar L.
R. în dosarul nr. (...) al J. C.-N., având ca obiect asigurare de dovezi, raport prin care s-a stabilit că degradarea imobilului a fost cauzată de neefectuarea la timp a lucrărilor de întreținere și reparații curente ale elementelor de construcție pe măsura semnalării degradărilor apărute. Concluziile acestui raport au fost coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză în vederea stabilirii stării imobilului în litigiu la momentul anului 2001, proba testimonială fiind legal administrată având în vedere concluzia reținută de instanță în ceea ce privește interpretarea art.41 din L. nr.1..
Totodată se impune a se face precizarea că la stabilirea cuantumului sumei de bani necesare în vederea reparării imobilului s-a avut în vedere starea acestuia reținută prin raportul de expertiză întocmit în anul 2009 de către expertul judiciar L. R., nepunându-se problema ca pârâta să suporte și eventualele degradări ale imobilului survenite după predarea acestuia reclamanților, la data de (...).
Se poate deci concluziona în sensul că toată probațiunea a fost legal administrată în cauză. În aceste condiții celelalte critici prin care se contestă reținerea de către instanța de apel a întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, pe baza probelor administrate, tind la reaprecierea probelor și stabilirea unei alte stări de fapt în cauză, demers inadmisibil raportat la prevederile art.304 alin.1 C.
Ținând cont de ansamblul considerentelor de mai sus, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R. A. A. P. P. DE S. B. împotriva deciziei civile nr. 413 din 19 septembrie 2012 a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va menține ca legală.
În temeiul art. 274 alin. 1 C. instanța va obliga recurenta să plătească intimaților S. I., S. V. și J. H. M. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE M.IVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R. A. A. P. P. DE S. B. împotriva deciziei civile nr. 413 din 19 septembrie 2012 a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimaților S. I., S. V. și J. H. M. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR,
ANA I. A. C.
A. A. C.
GREFIER, C. B.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...)
Jud.apel: C. A. C., Dorin Tatu
Jud.fond: C. S. N.
| ← Decizia civilă nr. 4350/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 108/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
