Decizia civilă nr. 4990/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 4990/R/2012
Ședința publică din 29 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P. JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. GREFIER : A.-A. M.
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, reprezentat prin procuror: A. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul N. A. (fost DOMBI), împotriva sentinței civile nr. 580 din (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul N. A. (fost Dombi), a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr.
2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantului recurent și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că judecarea recursului declarat de reclamantul N. A. (fost
Dombi), a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părților de la dezbateri la data de (...), iar la data de (...) a fost înregistrată la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei, care a fost formulată și expediată prin fax de către reclamantul recurent, aceeași cerere de repunere pe rol a cauzei fiind emisă ulterior tot prin fax și înregistrată la dosar la data de (...).
De asemenea, C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar „. scrise";, prin care învederează instanței că-și menține poziția procesuală exprimată în fața T. C. de respingere a acțiunii și solicită respingerea recursului formulat de reclamantul N. A. împotriva hotărârii pronunțată de către instanța de fond.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
În temeiul art. 316 C. raportat la art. 137 alin. 1 C. coroborat cu art. 301, art.3021alin.1 lit.c, art.303 alin.1 și alin.2 raportat la art.103 alin.1 C., C., din oficiu, invocă excepția decăderii reclamantului recurent din dreptul de a-și preciza, dezvolta sau completa motivele de recurs, având în vedere înscrisurile întitulat „Notă de ședință";, care au fost expediate prin fax de către reclamantul recurent și înregistrate la dosar în data de (...), iar ulterior în data de (...) întrucât hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului la data de (...), conform dovezii de comunicare a hotărârii care se află la f. 188 din dosarul instanței de fond, iar orice precizare, dezvoltare sau completare a motivelor de recurs trebuia formulată și înregistrată la dosar înlăuntrul termenului de 15 zile de la data comunicării hotărârii recurate. Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii asupra recursului declarat de reclamant și, totodată, pune în vedere acesteia ca odată cu concluziile pe fond să se refere și la excepția invocată din oficiu de către C. Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției decăderii reclamantului recurent din dreptul de a-și preciza, dezvolta sau completa motivele de recurs, având în vedere înscrisul întitulat „Notă de ședință";, care a fost expediat prin fax de către reclamantul recurent și înregistrat la dosar în data de (...). Cu privire la fondul cauzei, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că prin primul petit al acțiunii, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus, pe de o parte având în vedere că nu i s-a aprobat cererea pentru emiterea unui pașaport pentru a putea pleca în S.U.A. (însă în acest sens, instanța de fond a constatat că nu sunt dovezi la dosarul cauzei, precum și faptul că în anul 1980 reclamantul a plecat din țară), iar pe de altă parte având în vedere că a fost convocat de C. M. J. C. pentru recrutare și în ciuda concluziilor medicale care arătau că suferă de varice incipiente la gambe și de scolioză dorsală, a fost considerat apt pentru armată, astfel încât, în perioada 10 mai - 29 septembrie 1978 a prestat muncă grea ca petrolist în cadrul unității „construcții"; U.M. 01737 București, deși nu era petrolist de profesie și cântărea doar 70 kg pentru o înălțime de 1,92 m, însă la dosarul cauzei există doar un dosar informativ în sensul că reclamantul era supravegheat de securitate. Cu privire la primul petit al acțiunii, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că măsurile administrative la care a fost supus reclamantul nu se încadrează în prevederile O. nr. 2., iar cu privire la a doilea petit al acțiunii, privind obligarea pârâtului intimat S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor pentru prejudiciul creat prin măsurile administrative abuzive la care a fost supus reclamantul, arată că acestea nu se încadrează în prevederile Legii nr. 2. și solicită aplicarea în cauză a D. nr. 1. a C. Constituționale a R. și a D. nr. 12/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție, prin care a fost soluționat recursul în interesul legii privind cauzele în materia Legii nr. 2.. Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamantul N. A. și menținerea hotărârii instanței de fond. C. reține cauza în pronunțare. C U R T E A : Prin sentința civilă nr. 580 din 22 iunie 2011 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), s-a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul N. A., împotriva pârâtului S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 4 din L. 2.: (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor,potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. (2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. (3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A. F. D. P. din România. (4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin acțiunea formulată reclamantul pretinde că măsurile administrative abuzive cu caracter politic, sunt refuzul administrativ, tacit, de a i se aproba plecarea definitivă, din motive politice, în SUA și emiterea unui pașaport pentru emigrare definitivă, din motive politice, ce acoperă perioada 30. noiembrie 1978- 14 decembrie 1979; acțiunea de recrutare de la 8 ianuarie 1979, acțiunea de încorporare între 10 mai -29 septembrie 1979. În opinia instanței de fond, existența primei dintre aceste măsuri nu este dovedită. Reclamantul pretinde că s-a adresat pentru prima dată S.ui de P. la data de (...) cu solicitarea eliberării unui pașaport pentru emigrare definitivă in Statele Unite și i s-a refuzat verbal cererea, s-a prezentat la C. SUA din București unde a adus la cunoștință refuzul eliberării de către S. P. a formularelor necesare obținerii pașaportului pentru emigrare definitivă in SUA, că i s-a eliberat de către V. dovada înregistrării solicitării sale de emigrare in SUA pe motive politice, și abia după acest demers, la data de (...), S. P. i-a permis completarea cererii și a documentelor necesare pentru eliberarea pașaportului de emigrare definitivă in SUA. Reclamantul nu a făcut in să dovada celor susținute, singurul act depus la dosar fiind pașaportul eliberat la data de (...). Insă acesta nu dovedește nici momentul formulării cererii, nici refuzul inițial al eliberării acestui act. În ceea ce privește celelalte măsuri administrative constând din recrutarea de la 8 ianuarie 1979, acțiunea de încorporare între 10 mai -29 septembrie 1979, acestea fac obiectul D. nr. 1086/(...) privind acordarea calității de luptător in rezistența anticomunistă, după cum rezultă din copia dosarului ce a stat la baza emiterii acestei decizii. În cuprinsul acestei decizii, Comisia Pentru Constatarea Calității De Luptător în Rezistența Anticomunistă a reținut că reclamantul a fost supus din motive politice unor măsuri administrative abuzive, și in consecință i-a acordat calitatea de luptător in rezistența anticomunistă și drepturile ce decurg din această calitate. Practic, reclamantului i-a fost constatat caracterul abuziv al acestor măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât acesta nu justifică nici un interes in a-i fi constatat și in justiție caracterul politic al acelorași măsuri administrative. Din considerentele arătate, primul capăt de cerere al acțiunii reclamantului a fost respins in temeiul art. 4 alin 2 din L. (...) cod civil și 111 C. În ceea ce privește cererea pentru obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, aceasta este neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente: Prin D. nr. 1358/(...) a C. Constituționale, publicată în M. Oficial nr. 761 din (...) și intrată în vigoare la aceeași dată s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C., într-o serie de dosare aflate pe rolul T. C. - Secția civilă și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. Constituționale "D. prin care se constată neconstituționalitatea...a unei dispoziții dintr-o lege...în vigoare, este definitivă și obligatorie". În atare situație, acțiunea promovată este lipsită de temei juridic și a fost respinsă. Din motivarea D. C. Constituționale, tribunalul a reținut faptul că, așa cum s-a statuat în jurisprudența acestei instanțe, "atât P.ul cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și în dispozitivul prezentei decizii". De asemenea, C. a avut în vedere și faptul că "nu poate exista decât o obligație <morală> a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate", "C. Europeană a D. O. a statuat... că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor". Din această perspectivă, C. a concluzionat că "în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă nu ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D. L. nr. 118/ 1990 și L. nr. 2., având același scop". Instanța constituțională a mai avut în vedere faptul că "prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. nu s-ar putea susține că persoanele în cauză ar putea avea o <. legitimă> (astfel cum este consacrată în jurisprudența constată a C. E. a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. ... atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o <. legitimă> în dobândirea proprietăților". În acest sens, a fost citată o cauză în care o dispoziție de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a dus la concluzia C. E. a D. O. că reclamanții nu au putut dobândi o <. legitimă> în obținerea compensațiilor respective. Totodată, s-a avut în vedere că "despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-L. nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă". Un alt aspect reținut pe către Curtea Constituțională a fost nerespectarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative consacrate de L. nr. 2., din punctul de vedere al paralelismului în sensul că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ, în procesul de legiferare fiind interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în czul existenței unor asemenea neconcordanțe, vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, conform art. 14 și 16 din legea menționată. Or, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există D.-L. nr. 1., O. nr. 2., pe de o parte, și L. nr. 221/1999, pe de altă parte. De asemenea, aceeași lege prevede în art. 6 alin. 1 că reglementările cuprinse în actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate însă aceste despăgubiri au fost acordate cu motivația că pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de D.-L. nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită, așa cum rezultă din expunerea de motive a legii. Însă, în opinia C., aceste despăgubiri au menirea de a produce o satisfacție morală a recunoașterii faptelor nelegale, iar nu de a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. S-a mai constatat că textul de lege criticat nu este clar și precis, ducând la aplicarea incorectă a acestuia, instanțele de judecată acordând despăgubiri extrem de mari, de până la 600.00 euro, ceea ce constituie o aplicare excesivă și nerezonabilă, chiar și criterii introduse prin O. nr. 6. fiind suficiente pentru a putea caracteriza norma legală din perspectiva clarității și previzibilității. D. C. Constituționale înlătură prev. art. 5 alin. 1 din L. nr. 221/1990, lipsind de temei acțiunea reclamantului. Au fost înlăturate susținerile reclamantului potrivit cărora D. C. Constituționale nu este aplicabilă în speță, ci numai acțiunilor înregistrate ulterior publicării sale în M. Oficial, având în vedere că raportul procesual de față nu este unul finalizat, ci unul în curs de desfășurare, căruia ăi este aplicabilă norma legală în forma în vigoare la data derulării sale. Față de cele ce preced, tribunalul a respins acțiunea promovată de reclamant. Împotriva acestei sentințe, reclamantul N. A. a declarat recurs, în termenlegal, solicitând instanței admiterea acestuia, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii precizate. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanța de fond nu a motivat soluția adoptată, nu s-a pronunțat asupra cererilor și probelor existente la dosarul cauzei și nici asupra motivelor de drept invocate prin precizările de acțiune, astfel că motivarea sentinței nu există, ci doar dispozitivul său. Prin urmare, hotărârea este nulă raportat la dispozițiile art. 105 - 108 C., art. 129 alin. 5 și 6 și art. 261 alin. 5 C., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. Pentru aceleași aspecte și nelegalități sunt incidente și cazurile de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 312 alin. 5 C., cauza nefiind rezolvată în fond. Din conținutul probelor existente la dosar, rezultă că măsurile luate în timpul regimului comunist împotriva reclamantului din dorința de a călători, de a emigra din țară, de a obține un pașaport, etc., deci de a accede la libertatea de circulație, la stabilirea unui alt domiciliu, drepturi care erau garantate de C. din 1964, dar și de D. U. a D. O. și C., au fost măsuri administrative cu un vădit caracter politic, prin prisma art. 4 alin. 2, art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., art. 2 alin. 1 din O. nr. 2. și D.-lege nr. 1.. Măsura administrativă luată în timpul armatei prin care reclamantului i s- a stabilit un loc de muncă obligatoriu, într-o unitate de regim militar, cu regim forțat de muncă, nesuportabil datorită stării de boală, deși inapt din punct de vedre medical, a fost luată ca urmare a demersurilor de a obține pașaport și de a pleca din țară. Mai mult, la dosar se găsește și dovada calității reclamantului de luptător în rezistența anticomunistă, fiind recunoscut caracterul politic al măsurilor administrative abuzive. S. Român răspunde pentru instituțiile sale și în baza art. 998 C.civ pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi. Nu se poate reține că deciziile C. Constituționale cu nr. 1354/2010 și nr. 1. sunt aplicabile în speță, deoarece acestea nu pot retroactiva, acțiunea civilă fiind promovată înainte de apariția acestora. De la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune de a solicita despăgubiri, reclamantul având o speranță legitimă în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.. Motivele mai sus arătate se încadrează în prevederile art. 3041coroborat cu art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. Ulterior, prin înscrisurile intitulate „notă de ședință"; înregistrate la data de (...) și (...), reclamantul recurent a solicitat instanței de recurs să constate că sentința tribunalului încalcă și următoarele temeiuri juridice în vigoare: art. 5, art. 6, art. 13, art. 14, art. 17, art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art. 3 din Protocolul nr. 7 al C., (f.9-10, 11- 12, 13) Prin încheierea civilă pronunțată în ședința publică din (...) C. a dispus, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C., suspendarea judecării cauzei și trimiterea întregului dosar la arhivă spre păstrare până la o nouă stăruință a părților (f.14). La data de (...), reclamantul recurent a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, iar după citarea părților, judecarea acesteia în lipsa sa de la dezbateri, cerere care a fost reiterată și prin înscrisul înregistrat la data de (...) (f.16, f.18). Pârâtul intimat S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICEreprezentat prin D. C. a înregistrat, la data de (...), concluzii scrise prin care asolicitat respingerea recursului ca nefondat (f.22). În susținerea poziției procesuale, pârâtul intimat arătat că odată cu aplicarea Legii nr. 2. nu s-a realizat o repunere în termenul de prescripție extinctivă pentru a formula acțiune în despăgubiri morale întemeiate pe dispozițiile de drept comun, iar reclamantul nu a invocat nici un caz de întrerupere a cursului prescripției, situație în care precizarea temeiului de drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., nu poate fi primită. Contrar susținerilor recurentului, decizia nr. 1. a C. Constituționale este aplicabilă în speță, astfel încât reclamantul nu se poate prevala de dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al C.. Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, C., în temeiul art. 3041C., reține următoarele: În ședința publică din (...), C., din oficiu, în temeiul art. 316 C. raportat la art. 137 alin. 1 C. coroborat cu art. 301, art.3021alin.1 lit.c, art.303 alin.1 și alin.2 raportat la art.103 alin.1 C., C., din oficiu, a invocat excepția decăderii reclamantului recurent din dreptul de a-și preciza, dezvolta sau completa motivele de recurs, având în vedere înscrisurile întitulate „Notă de ședință";, care au fost expediate prin fax de către reclamantul recurent și înregistrate la dosar în data de (...), iar ulterior în data de (...) întrucât hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului la data de (...), conform dovezii de comunicare a hotărârii care se află la f. 188 din dosarul instanței de fond. Conform art.301 C., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Potrivit art. 3021alin. 1 C., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 303 alin. 1 și alin. 3 C. prevede că, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. T. pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Conform art. 306 alin. 1 C., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2, respectiv a motivelor de ordine publică care pot fi invocate și din oficiu de către instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părților. De asemenea, art.103 alin.1 C. statuează că, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Având în vedere că hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului la data de (...), conform dovezii de comunicare a hotărârii care se află la f. 188 din dosarul instanței de fond, iar înscrisurile întitulate „Notă de ședință"; au fost expediate prin fax de către reclamantul recurent și înregistrate la dosar în data de (...), iar ulterior în data de (...), după împlinirea termenului de 15 zile de la comunicarea sentinței, C. în temeiul art.316 raportat la art. art. 137 alin. 1 C. coroborat cu art. 301, art.3021alin.1 lit.c, art.303 alin.1 și alin.2 și art.103 alin.1 C., va admite excepția decăderii reclamantului recurent din dreptul de a-și preciza, dezvolta sau completa motivele de recurs care potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate trebuiau să fie formulate și înregistrate la dosar înlăuntrul termenului de 15 zile de la data comunicării hotărârii recurate. Criticile reclamantului recurent referitoare la faptul că instanța de fond nu a motivat soluția adoptată, nu s-a pronunțat asupra cererilor și probelor existente la dosarul cauzei și nici asupra motivelor de drept invocate prin precizările de acțiune, astfel că motivarea sentinței nu există, ci doar dispozitivul său, hotărârea fiind nulă raportat la dispozițiile art. 105 - 108 C., art. 129 alin. 5 și 6 și art. 261 alin. 5 C., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C., în opinia curții nu este întemeiată pentru argumentele ce vor fi expuse. Art.304 C. prevede că, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: pct.5, atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2, iar pct.7, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii judecătorești constituie o garanție pentru părți împotriva eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita în mod real controlul judiciar. Verificând hotărârea instanței de fond din această perspectivă, C. constată că aceasta respectă, întru-totul, prevederile art.261 alin.1 pct.5 C. potrivit căruia, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, tribunalul a arătat pe larg care au fost considerentele de fapt și de drept pentru care a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamant, implicit cele care au dus la convingerea că pretențiile acestuia sunt neîntemeiate. Pe de altă parte, C. reține că atunci când se examinează o hotărâre, sub aspectul motivării ei, trebuie să se distingă între motivele de fapt și de drept, mijloacele de apărare și argumentele invocate de părți, instanța având obligația de a afla adevărul, de a analiza motivele de fapt și mijloacele de apărare, de a stabili starea de fapt prin aplicarea corectă a legii și, pronunțându-se asupra lor, să motiveze soluția dată, nu și argumentele pe care părțile le-au invocat în susținerea acestora, ceea ce în speță tribunalul a respectat pe deplin astfel încât aceste motive de recurs, în opinia C., nu sunt fondate. Tot astfel este apreciată și critica de nelegalitate invocată de reclamantul recurent și prevăzută de art.304 pct.6 C. conform căruia, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut deoarece, așa cum s-a arătat deja, instanța de fond s-a pronunțat asupra ambelor petite ale cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită. Motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.8 C. invocat de reclamantul recurent trebuie să precizeze în mod concret care este actul pretins denaturat de către instanța de judecată și în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmație făcută în acest sens nefiind suficientă pentru a decide modificarea hotărârii recurate. Denaturarea actului înțelesului actului juridic are loc atunci când concluziile instanțelor de fond deduse din interpretarea actului sunt în mod evident eliminate și contrazise prin sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutului actului interpretat. Prin urmare, C. constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C. a fost invocat de reclamant în mod formal, fără ca acesta să dezvolte în vreun mod critica de nelegalitate raportat la vreun act juridic pretins interpretat greșit de către instanța de fond astfel încât C. se află în imposibilitatea verificării hotărârii atacate din această perspectivă, considerent pentru care sentința recurată urmează a fi analizată în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C. coroborat cu art.3041C. Prin acțiunea civilă pendinte reclamantul a arătat că măsurile administrative abuzive cu caracter politic sunt: refuzul administrativ, tacit, de a i se aproba plecarea definitivă, din motive politice, în SUA și emiterea unui pașaport pentru emigrare definitivă, din motive politice, ce acoperă perioada 30. noiembrie 1978-14 decembrie 1979, precum și acțiunea de recrutare de la 8 ianuarie 1979, acțiunea de încorporare între 10 mai -29 septembrie 1979. Prin L. nr.2. legiuitorul a stabilit un nou cadru juridic pentru recunoașterea unor drepturi persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ nu înlocuiește reglementările anterioare prin care s-a constituit un sistem de reparații pentru nedreptățile istorice săvârșite în perioada regimului comunist, ci se adiționează acestora, fiind expresia voinței noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și condamna faptele regimului comunist, în considerarea și a Rezoluțiilor Adunării P.are a C.ui Europei nr. (...)) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste";. nr. 1481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist";. Domeniul de aplicare a acestui act normativ, sub aspectul limitelor temporale cărora le sunt circumscrise diferitele forme ale represiunii comuniste este indicat riguros juridic în însuși titlul legii, precum și în dispozițiile art. 1 alin.(1) și art. 4 alin. (1), în care este indicată perioada istorică vizată de legiuitor - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În doctrină s-a constatat că reglementarea analizată face o distincție foarte clară între planul persoanelor care au constituit obiect al condamnărilor politice, de drept și al măsurilor administrative asimilate acestora, pe de o parte și planul persoanelor condamnate pentru orice alte fapte penale săvârșite în scopul combaterii dictaturii comuniste (alte fapte penale decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) -j) din lege) sau supuse oricăror altor măsuri administrative, decât cele arătate la art. 3 din lege. Dihotomia introdusă de legiuitor și în privința măsurilor administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 2. rezultă cu evidență din conținutul reglementărilor cuprinse în art. 3 și art. 4 alin. (2) din lege. Bunăoară, în cuprinsul art. 3 al legii sunt indicate acele măsuri administrative care au de drept caracterul politic, determinarea acestora realizându-se prin raportare la trei criterii cumulative: a) organul care a luat măsura (fosta miliție ori securitatea); b) obiectul măsurii (dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu; c) temeiul măsurii care trebuie să fie reprezentat de unul sau mai multe dintre actele normative indicate limitativ în enumerarea conținută de art. 3 lit. a) - f) din lege. În privința altor măsuri administrative, decât cele prevăzute de art. 3 din lege, prin art. 4 alin. (2) s-a prevăzut obligativitatea constatării caracterului politicîn urma unei proceduri judiciare, inițiată de persoana care a făcut obiectul măsurii, iar după decesul acesteia, de orice persoană fizică sau juridică interesată sau din oficiu, de parchet. Art. 4 din L. nr. 2. la alineatul al doilea arată că: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora";. Din interpretarea acestor norme juridice, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, respectiv: „. protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială. Prin urmare în cazul prevăzut de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana respectivă a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2.. Din interpretarea logico-sistematică a dispozițiilor legale enunțate anterior, rezultă că se poate constata caracterul politic al unor măsuri administrative luateîn perioada regimului comunist dacă sunt întrunite următoarele condiții cumulative: a) măsura a fost luată de organele fostei miliții sau securități; b) măsura a fost dispusă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; c) măsura a fost urmarea unei fapte săvârșite de persoana persecutată al cărei scop consta într-o împotrivire față de regimul totalitar, instituit la 6 martie 1945. Analizând cele două măsuri administrative în discuție, din perspectiva textelor legale mai sus menționate C. constată că în mod legal tribunalul a stabilit că existența primei dintre aceste măsuri nu este dovedită. Astfel, reclamantul pretinde că s-a adresat pentru prima dată S.ui de P. la data de (...) cu solicitarea eliberării unui pașaport pentru emigrare definitivă in Statele Unite și i s-a refuzat verbal cererea, s-a prezentat la C. SUA din București unde a adus la cunoștință refuzul eliberării de către S. P. a formularelor necesare obținerii pașaportului pentru emigrare definitivă in SUA, că i s-a eliberat de către V. dovada înregistrării solicitării sale de emigrare in SUA pe motive politice, și abia după acest demers, la data de (...), S. P. i-a permis completarea cererii și a documentelor necesare pentru eliberarea pașaportului de emigrare definitivă in SUA. Reclamantul nu a făcut proba celor afirmate, singurul înscris depus la dosar fiind copia pașaportului eliberat la data de (...), act care nu dovedește nici momentul formulării cererii, nici refuzul inițial al eliberării acestui pașaportului (f. 43-50, dosar fond). În ceea ce privește celelalte măsuri administrative constând în recrutarea de la 8 ianuarie 1979 și acțiunea de încorporare în perioada 10 mai-29 septembrie 1979, acestea fac obiectul D. nr. 1086/(...) privind acordarea calității de luptător in rezistența anticomunistă, după cum rezultă din copia dosarului ce a stat la baza emiterii acestei decizii, aflat la filele 82-148 din dosarul de fond. În cuprinsul acestei decizii, Comisia Pentru Constatarea Calității De Luptător în Rezistența Anticomunistă a reținut că reclamantul a fost supus din motive politice unor măsuri administrative abuzive și, in consecință, i-a acordat calitatea de luptător in rezistența anticomunistă și drepturile ce decurg din această calitate. Practic, reclamantului i-a fost constatat caracterul abuziv al acestor măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât acesta nu justifică nici un interes legitim și actual in a-i fi constatat și in justiție caracterul politic al acelorași măsuri administrative, iar opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. art.4 alin.2 din L. nr.2. este una justificată în mod obiectiv și rațional. Norma de trimitere la prevederile OUG nr.214/2009, aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, conținută de art.5 alin. (4) din L. nr. 2. nu are semnificația unei extinderi a sferei de aplicare a acestui din urmă act normativ persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Astfel, din interpretarea gramaticală a normei evocate, rezultă că aplicarea Legii nr. 2. persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr.214/2009, aprobată cu modificări și completări prin nr. 5. este condiționată de încadrarea acestora în prevederile art.1, art.3 și art. 4 din L. nr. 2.. Recunoașterea drepturilor prevăzute de OUG nr.214/2009, aprobată cu modificări și completări prin nr. 5. prin acte administrative sau judiciare anterioare, consolidate nu determină ipso facto încadrarea și în prevederile Legii nr. 2., astfel încât, chiar dacă acest din urmă act normativ are un caracter decomplinire a sistemului reparator instituit prin acte normative anterioare, acest caracter devine efectiv în cadrul limitelor defipte de noul act normativ. De asemenea, din interpretarea sistematică a tuturor alineatelor art.5 din L. nr. 2., rezultă că norma analizată are semnificația reparării integrale a prejudiciului suferit printr-o condamnare politică sau măsură administrativă cu caracter politic. De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. De asemenea, și în jurisprudența C. E. a D. O. s-a arătat, în mod constant, că în acord cu regulile generale de drept internațional, prevederile C. nu obligă niciun stat contractant cu privire la un act sau fapt ori o situație care s-a petrecut înainte de intrarea sa în vigoare, aplicarea C. fiind incompatibilă rationae temporis în aceste privințe. Tot astfel, C. a afirmat, în mod constant, că prin C. nu se impune statelor o obligație generală de a repara nedreptățile făcute de regimurile politice trecute, cu atât mai mult cu cât este vorba despre nedreptățile comise de un stat de ocupație. Atunci când un stat decide să repare vechile nedreptăți pentru care el nu are nicio responsabilitate, dispune de o marjă de apreciere în stabilirea beneficiarilor, a modalităților de reparare, iar C. a declarat că respectă această marjă și modul în care statele concep imperativele «utilității publice», cu excepția cazului în care aprecierea lor se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă. De asemenea, C. a observat că nu intră în sfera de protecție a C. simplele speranțe de recompensare, iar „. legitimă"; ca noțiune autonomă a C., trebuie să aibă o natură mult mai concretă și să se bazeze pe o prevedere legală sau pe o practică judiciară constantă a instanțelor naționale. Or, astfel cum s-a demonstrat anterior, L. nr. 2. nu constituie o bază suficientă pentru recunoașterea caracterului politic al celor două măsuri administrative analizate. În plus, răspunderea asumată de S. Român prin edictarea acestui act normativ este o răspundere obiectivă, îndeplinind o funcție reparatorie, iar analiza culpei autorităților diferitelor regimuri politice instaurate în România în perioadele istorice anterioare datei de 6 martie 1645 este străină atât naturii cât și esenței instituției juridice incidente. În concluzie, măsurile administrative invocate de reclamant nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.2., modificată și completată. Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale C. reține că deși situația particulară a reclamantului conform celor anterior expuse, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 2. și nu face obiectul acestei legi, totuși, față de motivele expuse în memoriul de recurs, referitoare la faptul că reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor morale în temeiul art. 5 din L. nr. 2., C. se vede nevoită să răspundă și acestor motive de recurs, după cum urmează: Prin D. C. Constituționale nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 2., reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție. Art. 147 din C. R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*) (modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele : „ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. Constituționale. (3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile C. Constituționale se publica în M. Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";. Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. Constituționale (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. Constituționale, a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele : „(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. (2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. (3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională. (5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. Constituționale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia."; Din coroborarea art. 147 din C. R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. Constituționale, dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. De altfel, așa cum corect a subliniat prima instanță, Curtea Constituțională a R. a statuat prin D. nr. 1. că obligativitatea Deciziilor C. Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul supremației C., potrivit căruia, respectarea C., a supremației sale (și a legilor), este obligatorie. Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice. Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. Cu privire la susținerea recurentului conform căreia D. C. Constituționale nr. 1. nu are aplicabilitate în cauză, raportat la momentul înregistrării acțiunii, C. constată că dacă situația juridică a reclamantului ar fi fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Oficial a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamantului la despăgubiri morale ar fi fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie anterior publicării acestei decizii a C. Constituționale a R., atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantei, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C., dând naștere în patrimoniul reclamantei a unei „valori patrimoniale";, în sensul C., ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „. legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)). La momentul promovării cererii introductive de instanță întemeiată pe L. nr. 2. reclamantul se putea prevala de o „. legitimă";, în sensul soluționării favorabile a acestei cereri, dar nu de o „. legitimă";, în sensul încasării efective a unor daune morale într-un cuantum precis determinat. Afirmația reclamantului recurent conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele considerente: Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia. Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din C. R. și art. 1 C.civ., întimp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare. Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din C. R., Deciziile C. Constituționale au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că Deciziile C. Constituționale se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. în M. O. Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. Constituționale. Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil (în forma aflată în vigoare la data introducerii acțiunii), astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din C. R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."; Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept. Efectul ex nunc al actelor C. Constituționale constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu nr. 12/(...), pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a statuat în sensul că „urmare a deciziilor C. Constituționale nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și- au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Oficial";. Este adevărat că art.2 din L. nr.2. prevede că „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. A. hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor";, însă este de observat că norma juridică înlătură de drept doar efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic pentru condamnările prevăzute la art. 1 din L. nr.2.. În speță, textul legal invocat de reclamant nu este aplicabil deoarece nu reglementează niciun termen de prescripție a acțiunii având ca obiect plata despăgubirilor reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor represive sau repunerea în termenul de prescripție general astfel încât potrivit regulii de interpretare logică exprimată prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis), adică excepția este de strictă interpretare și aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridicăinstituie o excepție de la regulă, această excepție nu trebuie extinsă la alte situații, pe care norma juridică nu le prevede. Tot astfel, în aplicarea aceluiași principiu de interpretare logică, C. nu poate reține, contrar susținerilor reclamantului, faptul că prin art.2 din L. nr.2. este înlăturat efectul prescripției, fiind vorba de o repunere în termenul de prescripție prevăzută de lege. Critica reclamantului recurent referitoare la faptul că pârâtul S. Român răspunde material și în baza art.998 C.civ., nu numai în baza Legii nr.2. pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi nu poate fi primită deoarece reclamantul nu și- a întemeiat acțiunea civilă precizată pe dispozițiile acestui text legal și nici nu a solicitat acordarea unor daune materiale astfel invocarea pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului a prevederilor legale mai sus menționate, reclamantul tinde practic la schimbarea parțială a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată formulată și precizată, implicit și a obiectului acesteia ceea ce este inadmisibil prin prisma art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C. C. constată că și motivul invocat de reclamant, în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. este neîntemeiat pentru argumentele ce urmează a fi expuse. Astfel, conform jurisprudenței C. E. a D. O., atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speță, o creanță, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Reclamantul nu poate pretinde că deține o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul Legii nr.2., hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că are o "speranță legitimă", ce ar atrage protecția art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009 și, a contrario, Drăculeț c. R., 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situația de fapt prezentată anterior că reclamatul nu este titularul unei creanțe, suficient de certe, pentru a fi exigibilă și pentru a-i oferi dreptul de a o invoca împotriva S.ui Român. Mai mult decât atât, așa cum C. a constatat deja, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamantul nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunea lui va fi soluționată în raport de forma legii de la un moment anterior judecății (mutatis mutandis, Unédic c. Franței, par. 75; Slavov și alții, par. 87 și decizia Ivanova c.Bulgariei). Pentru aceste considerente de fapt și de drept, C. constată că în speță nu sunt incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de reclamant și, totodată, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.3041C., astfel că în temeiul art.312 alin.1 C., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N. A. împotriva sentinței civile nr. 580 din 22 iunie 2011 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține, ca fiind legală și temeinică. PENTRU A. MOTIVE, IN NUMELE LEGII D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N. A. împotriva sentinței civile nr. 580 din 22 iunie 2011 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 29 noiembrie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C. GREFIER, A.-A. M. Red.A.A.P./(...). Dact.H.C./2 ex. J.fond: C.V. B..
| ← Decizia civilă nr. 1719/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 1536/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
